Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă se apropie cu paşi repezi

Stimaţi prieteni,

înainte de toate, rog organizatorii să deschidă ferestrele, pentru că aveţi în faţă un om care nu a dormit azi-noapte: lunea eu tipăresc revista „România Mare“; la 3 dimineaţa am ieşit din Casa Scînteii, am dormit doar 3 ore şi m-am trezit cu noaptea în cap să ajung la această manifestare, de la care nu puteam lipsi.

La astfel de evenimente ale simţirii româneşti eu voi fi mereu prezent. Noi nu avem altă putere. Noi conducem oamenii prin cuvînt, prin stilou, prin microfon, prin puterea exemplului personal, prin mătasea Tricoloră aninată de buchetele de flori. Dar, dacă stăm bine să ne gîndim, în Istorie astfel de oameni au biruit. Ce armată avea Mîntuitorul nostru Isus Christos? Avea cîţiva ucenici, dintre care unii s-au şi dezis, L-au trădat, unul chiar L-a vîndut. Dar iată că Împărăţia Lui a durat mai mult şi decît împărăţia lui Carol cel Mare, şi decît împărăţia lui Frederic cel Mare, şi decît împărăţia lui Petru cel Mare, şi decît împărăţia lui Napoleon cel Mare. Aţi observat? Toţi şi-au adăugat „cel mare“, sau „cel frumos“, sau „cel viteaz“.

Isus era numai Învăţător, dar noi toţi stăm la picioarele Lui şi trăim, şi ne-am umanizat, şi avem parte de divinitate tocmai prin sacrificiul Lui. El spune undeva, într-una dintre cele 4 Evanghelii (citez din memorie): „Cînd se adună doi oameni, în numele Meu, sînt şi Eu acolo“. Mîntuitorul Isus este aici, alături de noi. Pentru că ce omagiem noi acum? Sacrificiul idealist al unor oameni! Vorbea mama Doinei Aldea Teodorovici despre copiii ei şi despre moştenirea lor. Am fost emoţionat, pentru că acei minunaţi artişti s-au prăpădit în România, care ar fi trebuit să le fie adăpost. Eu sînt, totuşi, convins că moartea nu-i sfîrşitul. Ei s-au dus la Domnul, pentru că prea mult s-au iubit şi prea mult bine au făcut pe lume. În noaptea aceea blestemată, eram împreună cu un alt împătimit al Basarabiei româneşti, Adrian Păunescu, amicul meu din tinereţe. Cînd eu eram elev la Liceul „Sf. Sava“, Adrian era student la Filologie şi ne întîlneam la Cenaclul „Nicolae Labiş“, de pe Calea Victoriei, patronat de Eugen Barbu. În urmă cu 3 zile, sîmbătă, am fost în pelerinaj la 5 cimitire, în Capitală, printre care şi la Cimitirul Bellu. Am fost cu copiii mei, cu soţia mea, cu alte rude ale noastre. Am dereticat, am făcut curăţenia de primăvară înaintea Sfintelor Paşti. Am depus frumoase buchete de flori la mormintele lui Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Nu mai vorbesc de Mihai Eminescu, care este coconul de marmură în jurul căruia se leagă şi se înfăşoară toată Cultura Naţională. Aşadar, în acea noapte, mă aflam pe terasa unui restaurant din Bucureşti, alături de Adrian Păunescu şi Adrian Năstase, fostul meu coleg de la ,,Sf. Sava”, care era, pe atunci, preşedintele Camerei Deputaţilor. Ei nu se cunoşteau. Au făcut cunoştinţă prin mijlocirea mea. Tot acolo se afla şi ministrul Apărării din acea vreme. Ca să auzim a doua zi că, în timp ce noi beam, după datină, un strop de vin şi vorbeam de-ale noastre, se prăpădeau acei doi îngeri neprihăniţi, care au venit într-o ţară scăpată de sub orice control, o ţară anarhică. Iată, în greaca veche, ce înseamnă anarhie: „an arhos – fără putere“. De atunci şi pînă acum, victime ale anarhiei sînt, în primul rînd, cei neprotejaţi: soţii Teodorovici, Grigore Vieru şi atîţia alţii. Ei au venit la fraţii lor, pentru a găsi ajutor şi protecţie, dar s-au prăpădit în accidente de circulaţie. Cînd a avut Grigore Vieru acel nenorocit accident - era vineri, dacă nu mă înşel - mergeam spre Conferinţa de Presă a partidului pe care îl conduc şi am auzit la Buletinul de ştiri, în bordul maşinii, ce s-a întîmplat. L-am sunat pe Adrian Păunescu imediat. „Adriane, ce se întîmplă cu ţara asta de-şi omoară eroii din cele patru zări? Cum e posibil, după soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, să sufere şi Grigore Vieru un accident? Să fie zdrobit de acest monstru al unei civilizaţii care nu duce nicăieri? Ne autodistrugem în felul acesta!“ Adrian Păunescu ofta şi plîngea“. Grigore, care era atît de fragil, în ’90 sau ’91 a venit la mine acasă. Eu întîlnisem o tămăduitoare, care pretindea că are puteri taumaturgice, paranormale. El, săracul, avea spasmofilie, cădere de calciu, de potasiu. I-am spus: „Grig, vino la mine. Am să-ţi aduc o vindecătoare, care îl tratează şi pe tata“. A venit. A stat cuminte. Mă uitam la el ce plăpînd e, dar ce inimă uriaşă îi clocotea în piept! Ce versuri a scris omul acesta e greu de imaginat. Există cîţiva poeţi în literatura română - unul este Eminescu, altul este George Bacovia, altul este Tudor Arghezi, altul este Lucian Blaga - care ating fibra cea mai lăuntrică a simţirii umane, nu numai româneşti. Am aici un set de 5 CD-uri, pe care o să-l dăruiesc mamei Doinei. Melodii culese de mine, la Radio România sau de pe alte CD-uri, de pe discuri mai vechi şi mai noi. Nu mai puţin de 105 cîntece româneşti, sub genericul „Muzici Naţionale“. Aici, în primul disc, se află şi cîntecul compus de Ion - care, neîndoielnic, a avut har muzical dumnezeiesc - pe versurile lui Grigore Vieru: „Reaprindeţi candela-n căscioare/ Lîngă busuiocul cel mereu.../ Degerat la mîini şi la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu“... . Cine mai foloseşte cuvîntul moldovenesc „mereu“? Nicolae Labiş, care zice „Codrii cei merei“, adică „albaştri“. Mii de seturi cu aceste CD-uri le-am dăruit românilor din toată lumea. Ca membru în Parlamentul European, eu mă duc la Bruxelles şi la Strasbourg, la Baden-Baden sau la Frankfurt, la Offenburg sau Waterloo, unde mă cheamă românii, mei cu probleme de drept al muncii, litigii, necazuri. Niciodată nu mă deplasez fără 10-20 de CD-uri. Am împînzit lumea cu aceste comori de muzică românească. Trebuie să ştie toţi că nu a murit simţirea naţională şi, acolo, în pustietatea lor, unde s-au dus după o amărîtă de bucată de pîine românii să îşi ostoiască dorul în nopţile lungi de iarnă, mai ales într-un Occident cinic, care nu-ţi dă nici un pahar cu apă, să nu ne facem iluzii. Această muzică e un balsam de pus pe rană. Îl dau doamnei să asculte în maşină, sau acasă, la Chişinău. O să-i dăruiesc şi doctoratul meu în Istorie, tipărit sub titlul „Cartea de Aur“, unde scriu mult despre Basarabia. Să nu creadă cineva că generaţia noastră va părăsi suprafaţa pămîntului pînă nu facem Unirea! Să nu se iluzioneze cineva că uităm adevărata hartă a României! Nu întîmplător, în 1990, am creat o revistă care se numeşte chiar „România Mare“. Asta, deşi iniţial nu s-a dorit să mi se dea aprobare. Spuneau unii: „Domnule, îi supărăm pe ruşi“. Care ruşi, oameni buni? Ei nu se supără chiar aşa, cu una, cu două. Ruşii se supără pe slugi, nu pe oamenii demni. Ia să ne ţinem rangul nostru! Ia să spunem, clar, ce-am însemnat noi în Istorie, ce-am dăruit Umanităţii şi ce-i mai putem dărui! Eu sînt convins că vom face şi Unirea. În 1991, am fondat partidul cu acelaşi nume. Cînd am tipărit, în 2003, acest doctorat, am sugerat graficianului să redea pe copertă harta României Mari, cu Mîntuitorul deasupra ei. Aşa cum e statuia de la Rio de Janeiro. Există o statuie şi la estuarul Fluviului Tejo, în Lisabona. Pe aceasta din urmă am văzut-o. Aşa vreau să înalţ şi eu una, pe Tîmpa, în Braşov. Vreau să ridic o statuie de 40-50 de metri, cu o capelă la bază, unde să se oficieze cununii, să se facă slujbe de Crăciun, de Paşte. Românii au nevoie de aşa ceva. Nu eu am desenat coperta acestei cărţi, nu am talent la desen, dar am i-am cerut artistului plastic: România Mare, cu Mîntuitorul, în prim-plan, fiindcă numai Domnul din Cer ne va ajuta. Cînd l-am eliberat pe Ilie Ilaşcu din temniţa, ilegală, a unui regim nerecunoscut de nimeni, cel de la Tiraspol, am gîndit ca la şah. Apropo de şah: acum o lună a venit Gari Kasparov la Strasbourg, să susţină un simultan chiar în Parlamentul European. Mama m-a învăţat şi pe mine să joc şah. Ilie Ilaşcu era încă puşcărie. Eu nu-l văzusem la faţă, decît la televizor, săracul de el, atunci cînd zicea: „Vă iubesc, Popor Român!“. M-a impresionat. În anii ’93, ’94, ’95, se băgau unii în cuşcă, în mod simbolic, demonstrînd, pe străzile Bucureştilor, dar aşa ceva nu înmuia inima de fiare a acelor bolşevici. Şi atunci, împreună cu Leonida Lari, Dumnezeu s-o ierte - iată cît de timpuriu ni se prăpădesc poeţii, care ard ca nişte flăcări, ca nişte torţe -, am gîndit aşa: să-i dăm cetăţenia română fratelui Ilie, să-l primim în partid, ca membru, să-i oferim un judeţ bun, aproape de Basarabia lui natală, să-l facem senator şi apoi membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei! Ne-au ieşit toate pasienţele, ca la şah. A nu se uita că el era încă în lanţuri. Atunci, am elaborat o Rezoluţie la Strasbourg, pe care a contrasemnat-o şi Dmitri Rogozin. Ce vă spune numele acesta? E mîna dreaptă a lui Putin în probleme de strategie şi geopolitică. Acea Rezoluţie a fost semnată de mai mulţi Lorzi englezi şi de numeroşi alţi colegi. Abia după aceea i-am scris lui Vladimir Putin: „Domnule preşedinte, îşi poate permite Rusia, în curs de democratizare, să tolereze deţinerea unui parlamentar european în temniţa unui regim ilegal, pe care nu îl recunoaşte nimeni?“. Ei, bine după două săptămîni, Ilie Ilaşcu a fost eliberat!

Stimaţi compatrioţi, ne-am adunat aici pentru cauza sfîntă a Basarabiei. Pe care panslavismul o pîndea de mult. În 1801, un sfetnic al Ţarului Pavel I, pe nume Rostopcin, propunea să o facă ostatică. Acest Rostopcin e cel care a dat foc Moscovei cînd a intrat Napoleon, în 1812. Toate se înlănţuiesc. În 1812 s-a vîndut Basarabia. Unde? La Hanul lui Manuc. Deschid o paranteză. Şoferul şi secretara mea ştiu că azi-noapte, pe la ora 3 şi ceva, cînd mă duceam spre casă, pe lîngă Dîmboviţa, le-am spus: „Ăsta-i Hanul lui Manuc, unde, în mai 1812, s-a vîndut Basarabia românească!“ Tot acolo avea să moară marele general Gheorghe Magheru, singur, sărac lipit, în 1880. Am scris multe despre cedarea ruşinoasă a Basarabiei. Acel Rostopcin i-a propus mişelia Ţarului Pavel I, tatăl viitorului ţar care ne-a furat Basarabia, Alexandru I, la început prieten şi apoi adversar al lui Napoleon. Contele Rostopcin l-a învăţat tehnica, l-a învăţat cum să fure Basarabia. Pavel I avea să moară, probabil otrăvit, în 1801, dar fiul său a moştenit din familie acea poftă hoţească. Şi cînd ne-a prins pe noi mai slabi, prin trădarea lui Moruzzi - care era dragoman al Înaltei Porţi, şi care a interceptat o corespondenţă a lui Napoleon cu Sultanul - am pierdut Basarabia. Dar nu definitiv.

Astăzi, aici, reînnodăm acest lanţ. Astăzi, aici, evocăm ziua de 27 martie 1918. Acel an fundamental al Unirii a început cu vestitorii primăverii. A început cu cei mai chinuiţi dintre români: basarabenii. Ei au plătit cel mai dramatic preţ pentru „mîndria de a fi român“. Dar Ziua deşteptării şi a unirii se apropie cu paşi repezi. Dacă nu vom reuşi să ne unim, din nou, ca în 1918 – atunci ne vom regăsi, împreună, în Europa Unită. Şi România Mare tot va prinde viaţă.

În încheiere, permiteţi-mi să citesc un poem închinat actului istoric de la 27 martie 1918, scris în 1982 şi publicat în antologia mea intitulată „Carte românească de învăţătură“.



BASARABIA, PĂMÎNT ROMÂNESC!



Ne-au dărîmat lăcaşele cu tunul
ne-au vînturat în cele patru zări
tribunii noştri, unul cîte unul
i-au răstignit în jug de lumînări

Procesiuni prin stepa asiată
familii smulse-n zori din aşternut
vechi pămînteni ce-au stăpînit odată
mînaţi de patul puştii şi de cnut

E sfîrtecată harta cu hangerul
un rîu secat ne minte în zadar
pămîntu-i rupt, dar oglindeşte cerul
adevărata piatră de hotar

Aici, prin vreme, totul îi acuză
nu-i mai îndură nimeni pe procleţi
nici clopotul, nici azima din spuză
nici bourul din stema cu peceţi

Şi-i mai acuză datina ce cîntă
la vicleim, la nunţi şi-ngropăciuni
iar peste toate, Limba noastră sfîntă,
icoană făcătoare de minuni

E graiul meu şi-al celor ce-or să vină
şi-al munţilor de oase ce nu tac
o pravilă de aur şi lumină
cu slove de mărimea unui veac

E Limba Romei tămăduitoare
în ea s-au poticnit duşmanii mei
din Căpriana lui Ştefan cel Mare
pîn’ la Hotin, Tighina şi Orhei

Aceasta-i ziua binecuvîntată
cînd Sfatul Ţării buciumă la stîni
psaltirile miros a judecată
şi moldovenii iar îşi spun români

E uvertura sacră a Unirii
e temelia casei unui neam
Îngenuncheaţi, au priceput şi zbirii
că româneşti sînt toate: rîu şi ram

Şi că minciuna n-are viaţă lungă
şi că din zorii lumii stăm aici
Sodoma şi Gomora să-i ajungă
pe toţi vrăjmaşii noştri venetici!

Trăiască Unirea cu Basarabia şi Bucovina!
Trăiască România Mare!

(Aplauze însufleţite)

CORNELIU VADIM TUDOR

(Discursul a fost rostit, liber, în ziua de 27 martie 2012, la Sala de Festivităţi a Primăriei Municipiului Piteşti, fiind transmis de mai multe posturi locale de Televiziune)