TOT MAI MULŢI ROMANI SE PRONUNŢĂ PENTRU REINTRODUCEREA PEDEPSEI CU MOARTEA

După împuşcarea lui Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989, pentru 5 infracţiuni - genocid, subminarea puterii de stat, subminarea economiei naţionale, distrugerea de bunuri obşteşti prin avarierea unor clădiri, încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse în bănci din străinătate (care nu au putut fi dovedite nici pînă în ziua de astăzi) - pedeapsa cu moartea a fost abolită în România. Cine a avut interes să facă acest lucru este de prisos să mai menţionăm, în condiţiile în care jaful care s-a petrecut şi se petrece şi în aceste zile în România a atins proporţii inimaginabile, ceea ce îl identifică în mod real cu actul de subminare a economiei naţionale, generatorul unui veritabil genocid practicat de structurile interne de putere, care nu reprezintă altceva decît o modalitate de exercitare a dictatului extern la care este supusă ţara noastră de mai bine de 22 de ani.

Pe unde mergi prin ţară vezi numai ruine, schelete ale unor unităţi economice care înainte de 1990 reprezentau faima României în lume. Se producea şi mult, şi bun, este adevărat şi tocmai asta deranja foarte tare, pentru că ei, vesticii, nu mai aveau unde să-şi plaseze produsele, mult mai scumpe şi nu întotdeauna de cea mai bună calitate. Trebuia ca România nu doar să nu mai producă, ci şi să fie transformată în piaţă de desfacere. Şi a fost. Încet, încet, obiectivele clasificate altădată ca strategice au început să fie considerate „găuri negre“ pentru bugetul ţării şi vîndute pe daiboj străinilor, devenind instantaneu obiective profitabile, sau falimentate, şi lăsate de izbelişte, pînă cînd au ajuns cu adevărat nişte mormane de fier vechi. Pînă şi aici se cuvine o precizare importantă, căci multe dintre acestea înglobau în realitate oţeluri speciale, cupru, aluminiu şi altele, materiale care i-au îmbogăţit pe „investitorii strategici”, care le luaseră pe nimic. Cîtă nemernicie trebuie să ai pentru a distruge o economie care producea! Cu trecerea anilor am înţeles din ce în ce mai bine că nu prostia ori necunoaşterea îi împingea pe mai marii ţării să facă tot felul de nenorociri, ci nemernicia şi trădarea, la care îşi dăduseră mîna cu toţii, de la stînga la dreapta şi invers, fără nici o deosebire. România avea o economie integrată, care nu avea nevoie decît de o restructurare bine gîndită şi de investitiţii în retehnologizare pe care ni le permiteam, pentru că aveam şi oameni, şi resurse potenţiale, întrucît, să ne aducem aminte, eram o ţară fără datorii externe! Oamenii aveau locuri de muncă, unele chiar bine retribuite, şi asta deranja foarte mult, pentru că Vestul, precum şi proaspeţii „capitalişti" autohtoni aveau nevoie forţă de muncă bine calificată, dar ieftină, iar românii trebuiau transformaţi în sclavi pentru a-i servi pe ei, în activităţi cu condiţii de muncă grele, prost plătite sau considerate „penibile", ori „înjositoare", unde boierii să nu se murdărească sau să-şi consume energia. Aşa au ajuns inginerii, profesorii şi doctorii români sclavi pe plantaţiile de căpşuni, portocali, măslini, ori în livezi şi podgorii etc. din Italia, Spania, Germania sau Franţa, ori îngrijitori de bătrîni sau de alte persoane cu dizabilităţi de prin spitalele şi azilurile occidentale. Zilele trecute am vizionat, la postul de televiziune Antena 3, imagini terifiante cu o fostă capacitate de producţie, veche de 150 de ani, unde se fabricau mărfuri destinate exportului în proporţie de 80%. Este vorba despre Combinatul Siderurgic Victoria Călan, judeţul Hunedoara. La 25 mai 1869 se pune fundaţia primului furnal. În 1870, anul demarării activităţii industriale la Călan, colonia muncitorească era formată doar din 10 case, acestea ajungînd în anul 1918 la un număr de 78! După al II-lea război mondial, Călanul a devenit un puternic centru al siderurgiei româneşti, recunoscut prin producţia de fontă cenuşie, cocs metalurgic şi piese turnate. În perioada 1949-1952 s-au clădit primele blocuri de locuinţe şi o şcoală de ucenici. În anul 1959, în dreapta Rîului Strei, pe terasa de lîngă străvechea biserică din Strei Sîngeorgiu, a început construirea oraşului nou Călan. În 1976 s-a dat în folosinţă Casa de Cultură, avînd o sală de spectacole cu aproximativ 400 de locuri, o sală de şedinţe cu 100 de locuri, bibliotecă, sală de lectură şi alte spaţii destinate activităţii cultural-artistice. În anul 1981 au fost date în folosinţă o nouă policlinică şi o nouă bază sportivă, cu teren de fotbal, teren de antrenament, tribune cu 7000 de locuri. Pe parcursul activităţii sale industriale, oraşul Călan a cunoscut cîteva premiere pe plan naţional şi internaţional: cel mai mare furnal din ţară la sfîrşitul Secolului al XIX-lea; prima instalaţie din lume pentru producerea cocsului şi semicocsului prin fluidizare (1957); producerea cocsului brichete pentru scopuri industriale în ţară (1961); folosirea primelor suflante pentru furnale proiectate şi construite de specialişti români (1952); fabricarea utilajului de turnare pentru oţelării direct din fontă de primă fuziune în ţară (1989). Acesta este un exemplu singular în avalanşa de unităţi industriale închise, vîndute sau distruse de cei ce s-au aflat la putere în ultimii 22 de ani. Şi pentru ca acesta să nu fie singurul, dar şi pentru a întări dovezile distrugerilor, să mai luăm un exemplu, poate mai dureros prin prisma dimensiunilor sale, atît economice, cît şi sociale. Electroputere Craiova, compania care cu începere din 1941 a fabricat cîteva mii de locomotive pînă la 6.800 CP, va renunţa la fabricarea acestora, dar si a echipamentului de transport urban. Acţionarii companiei, deţinută în majoritate de firma Al-Arrab Contracting Company Limited (86% din acţiuni), urmează să aprobe în următoarea Şedinţă AGA, planificată pentru data de 23 aprilie „desfiinţarea diviziei Vehicule Feroviare şi Urbane", potrivit anunţului publicat chiar pe site-ul de internet al Electroputere. Din păcate, Statul Român nu ţine cont de costul pierderii definitive a unei capacităţi de producţie în România, costul şomajului pentru cîteva sute de oameni, plus costul dezindustrializării pentru Craiova. Nici Ministerul Transporturilor nu s-a gîndit vreo secundă la implicaţii. Motivul final al închiderii secţiei de locomotive este că un program serios de investiţii în calea ferată nu a mai fost făcut de 21 de ani, deşi sistemul pîlpîie cu locomotivele produse în anii '70, iar majoritatea trebuiau casate încă de acum 10 ani. Noi, cei de la Partidul România Mare, am semnalat aceste probleme cu multă vreme în urmă, publicînd chiar lista întreprinderilor dispărute de pe harta economică a României în ziarul nostru, „Tricolorul”, dar nimeni nu ne-a luat în seamă. În schimb, vine acum Antena 3 şi redeschide subiectul, uitînd că şi partidul patronului din umbră a participat din plin la acest jaf prin implicarea directă a specialiştilor săi în guvernările anterioare. Tot ce s-a întîmplat pînă acum este de o gravitate excepţională, dar ce se va întîmpla în continuare este şi mai şi, nu se poate închipui nici în cele mai întunecate coşmaruri. S-a început cu vînzarea către o aşa-zisă companie canadiană a zăcămîntului de cupru de la Roşia Poieni. În condiţiile în care la nivel mondial există o cerere de cupru în creştere accelerată din partea economiilor emergente, în special China, în prezent existînd un deficit de cupru rafinat estimat de International Copper Study Group la 358.000 de tone în 2011, actul de vînzare a companiei româneşti nu poate fi catalogat altfel decît ca un act criminal, de înaltă trădare de ţară, căci Cupru Min deţine licenţa de exploatare pentru cel mai mare zăcămînt de cupru din Europa, estimat la 900.000 de tone, evaluate la preţul actual al metalului roşu (8.320 de dolari/tonă) la aproape 7,5 miliarde de euro. Dar cum preţul cuprului a fost oscilant în ultimii ani, acest metal ajungînd la un moment dat să fie cotat pe bursa din Londra la mai puţin de 3.000 de dolari/tonă, dar şi la 10.000 de dolari/tonă, analiştii Barclays Capital estimează că preţul cuprului se va menţine peste nivelul de 9.000 de dolari/tonă în a doua parte a anului. În februarie 2012, preţul mediu al metalului roşu a fost de 8.422 dolari/tonă, faţă de 8.043 cu o lună înainte. Înainte de evenimentele din 1989 cuprul pleca de la Cupru Min la rafinăria din Zlatna, unde era adus la o puritate de 90%, iar mai departe către rafinăria Pheonix Baia Mare (parte a Cuprom Bucureşti), de unde rezulta cupru electrolitic rafinat pînă la o puritate de 99,99%, plus aurul şi argintul care însoţesc de obicei extracţia cuprului. De aici, lanţul de producţie al cuprului continua cu Metrom Braşov, unde se transforma în produse plate, şi cu fabrica din Zalău, unde se producea sîrmă. În prezent, tot acest lanţ de producţie nu mai există, fapt pentru care cuprul în formă brută va fi exportat. Pentru că acest lanţ a dispărut, unităţile respective au ajuns să fie falimentate şi închise în final, întregind astfel tabloul unui întreg dezastru românesc.

Aceste date sînt mai mult decît concludente, iar guvernanţii noştri vînd o asemenea bijuterie către Bayfront Capital Partners, care şi-a adjudecat licitaţia Cupru Min Abrud, cu numai 200,8 milioane de euro. Dar, ce să vezi? Stupoare, aceasta nu are banii necesari şi trebuie să-i strîngă acum de la investitori privaţi! Înseamnă că statul a declarat cîştigătoare o firmă fără bani, o interfaţă. O firmă în jurul căreia mai este ţesut un mister, prin faptul că nu se cunoaşte nici pînă în prezent cine se află în spatele companiei. „Din documentele prezentate rezultă că Bayfront Capital Partners va susţine Roman Copper în vederea finanţării achiziţiei de acţiuni la Cupru Min şi a datoriilor cu participarea investitorilor din Canada, Europa şi SUA". Potrivit datelor de pe pagina proprie de internet, Bayfront Capital Partners este un butic de investiţii deţinut de 5 investitori, care se ocupă cu servicii de corporate finance şi consultanţă în fuziuni şi achiziţii. Tot pe site-ul firmei se precizează faptul că aceasta acordă finanţări pentru achiziţii, de obicei în limita a 5 milioane de euro, şi în special sub forma plasamentelor private (oferte care se adresează unui număr mic de investitori, aceştia fiind, de regulă, persoane foarte înstărite). Conform informaţiilor de pe site-ul Bayfront Capital Partners, 3 din cei 5 parteneri ai firmei de investiţii au lucrat în trecut pentru Canaccord, firma de brokeraj care l-a ajutat pe Frank Timiş să-şi listeze la bursă cele mai mari afaceri, Regal Petroleum şi African Minerals. Canaccord a oferit servicii de brokeraj şi de consultanţă inclusiv pentru Gabriel Resourses, care deţine drepturile de exploatare pentru zăcămîntul de aur de la Roşia Montană, precum şi pentru European Goldfields, care deţine drepturi de exploatare pentru un alt zăcămînt românesc, cel din zona Certej din Hunedoara, ambele fiind afaceri puse pe picioare de numitul Frank Timiş. Potrivit unui articol al publicaţiei „The Globe and Mail”, noul proprietar al Cupru Min este o firmă înfiinţată cu cîţiva ani în urmă de Rob Chalmers de la zero, cu „un Blackberry, cîteva birouri închiriate de la Cormark şi cîţiva avocaţi buni". În acelaşi articol se precizează faptul că Bayfront Capital Partners nu dispune de birouri de tranzacţionare sau pentru directori, ci doar de o mînă de oameni cu un simţ ascuţit cu privire la ceea ce sînt interesaţi să cumpere in-vestitorii instituţionali. Ciudată încrengătură, din care noi, ca popor, sărăcim, iar guvernanţii se îmbogăţesc, fură şi trădează pe faţă, iar noi privim cu gura căscată cum ne este distrusă ţara. Şi asta nu este încă tot. Dacă pînă acum ne-a ferit bunul Dumnezeu de cutremure, în curînd se pare că o să avem parte din plin şi de asemenea fenomene extrem de neplăcute, pentru că acelaşi guvern trădător a mai aplicat o lovitură sub centură Poporului Român, aprobînd acordurile petroliere de concesiune pentru explorare-dezvoltare-exploatare încheiate între ANRM şi Chevron, al doilea mare grup petrolier din SUA, pentru perimetrele Vama Veche, Adamclisi şi Costineşti. „Experienţa altor state dovedeşte că tehnologia utilizată în exploatarea acestui gaz este destul de neprietenoasă cu mediul înconjurător", a afirmat recent Mihail Valentin Batistatu, profesor universitar la Institutul Naţional de Petrol şi Gaze de la Ploieşti. Fracturarea hidraulică, ce constă în injectarea de apă amestecată cu nisip şi chimicale (596 de substanţe chimice dintre care cîteva sînt cangerice) la mare presiune în formaţiunile de şist, poate avea urmări extrem de grave. Iată doar cîteva dintre urmările folosirii acestei tehnologii: otrăvirea întregului cîmp acvifer din zonă cu substanţele extrem de nocive folosite în procesul de extracţie; eliberarea la suprafaţă a unor substanţe radioactive, precum Radium 233; otrăvirea aerului, cu efecte dezastruoase asupra organismelor vii (arsuri cutanate şi ale căilor respiratorii, afectarea simţurilor de bază, căderea părului etc.). Această tehnologie a fost interzisă în mai multe ţări, printre care Franţa (în iunie anul trecut), Marea Britanie, dar şi în ţara vecină nouă, Bulgaria. Deoarece, în cazul în care produsele chimice injectate cu presiune mare la adîncimi profunde ajung să se infiltreze în pînzele freatice, consecinţele pentru populaţie, ca şi pentru agricultură, ar fi catastrofale. Iar la noi, Dobrogea reprezintă una dintre principalele regiuni agricole ale României. Dar ce te faci atunci cînd trădarea vine de la cel mai înalt dregător al Statului Român, şi anume Traian Băsescu? Acesta a vorbit pentru prima oară, cu ocazia discursului din martie din Parlament, despre potenţialul economic al exploatării gazelor de şist din România. După acest eveniment, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a declarat pentru MEDIAFAX că şeful statului a fost vizitat anterior de reprezentanţii Chevron. Ce vreţi mai mult de atît? Nu degeaba tot mai mulţi compatrioţi solicită reintroducerea pedepsei cu moarte. Totuşi, noi le răspundem că nu aceasta reprezintă soluţia. Nu ne mai rămîne să spunem decît atît: români, dacă mai votaţi cu ăştia, chiar vă meritaţi soarta!

Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU