MESAJ LA CONGRESUL XIV (ŞI ULTIMUL) AL UDMR

Capra rîioasă a Budapestei şi cei trei iezi cerşetori de voturi ungureşti: Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu

Doamnelor şi domnilor,

dacă aş fi un om cu suflet rău, m-aş ruga la Dumnezeu ca pe clădirea din Oradea unde aveţi voi Congresul să cadă o bombă, ori o explozie de gaze să vă arunce în aer, ca să scape România şi Europa de nişte ticăloşi. Dar pentru că eu sînt un om cu suflet milostiv, mă rog la Dumnezeu, dimpotrivă, să vă dea sănătate şi judecată sănătoasă, aducîndu-vă pe calea cea dreaptă, astfel încît să nu mai trăiţi ca nişte nelegiuiţi. La urma urmei, problema nu sînteţi voi, cei de la UDMR. Problema o reprezintă acele „cozi de topor” româneşti care au închis ochii, încă din anul 1990, la instalarea unui Cal Troian în societatea noastră, veritabilă Coloană a V-a, care a făcut un imens rău atît românilor, cît şi minorităţii maghiare. Numai vrajbă, numai ură, numai şantaj. Aţi ucis oameni. I-aţi umilit pe copiii românilor, dîndu-i afară din şcoli. Aţi făcut o purificare etnică de factură nazistă. În 21 de ani, de cînd face umbră pămîntului românesc şi usucă tot ce atinge, acest UDMR n-are nici o realizare. Timp de 16 ani, cît am fost senator al României (adică 4 legislaturi), i-am observat, cu atenţie, pe reprezentanţii acestei organizaţii criminale: în afara cîtorva excepţii notabile, restul erau o turmă, teleghidată de la Budapesta şi mînată cu biciul, de la spate, de nişte primitivi îmbătrîniţi în rele, ca Attila Vereştoy, Csapo Joseph, Robert Raduly, Peter Eckstein Kovacs, Şogor Csaba, Marton Arpad ş.a.

Nicăieri, în lumea civilizată, nu mai e tolerată o asemenea haită de troglodiţi! Într-o Europă care se îndreaptă spre unificare, voi uneltiţi, pe faţă, la segregare pe criterii etnice, la sfîrtecarea teritorială a unei ţări membre. Îndrăzniţi să ne vorbiţi, nouă, de Europa şi de valorile ei! Nouă, românilor, care sîntem în Europa înainte de naşterea Europei! Nouă, care sîntem strămoşii civilizaţiei şi limbilor de circulaţie internaţională! Nouă, care am dat cea mai veche scriere din lume! Nouă, care sîntem creştinaţi la prima mînă (nu prin „delegare de competenţe”, ca alte popoare), de Sfinţii Apostoli Andrei şi Pavel! Nouă, care am creat imnul „Te Deum” (Niceta Remesianul) şi calendarul Erei Creştine (Dionisie Exiguul), în timp ce voi lătraţi gutural şi mîncaţi carne crudă de sub şa! Trufia voastră stupidă a fost pusă la stîlpul infamiei de numeroase spirite ale civilizaţiei, dintre care îi amintesc pe Giuseppe Garibaldi, Lev Tolstoi, Emile Zola, I. L. Caragiale. Poetul Naţional al românilor, Mihai Eminescu, scria: „Maghiarii sînt nişte adversari comici”. Iar Octavian Goga, arestat şi închis în mai multe temniţe ungureşti, v-a prins, şi el, în „insectarul” spiritului său polemic: „Maghiarii urlă de dureri închipuite”. Nu puţine sînt acele conştiinţe ale bătrînului continent care v-au trimis înapoi, în fundul Asiei, dacă nu veţi învăţa să trăiţi printre oamenii civilizaţi. Atrocităţile săvîrşite de unguri, mai cu seamă în Secolul XX, sînt de domeniul coşmarului şi ele vor rămîne, de-a pururi, ca „pagini negre” în Istoria Umanităţii. Aşa că voi vorbiţi în numele unei culturi şi al unei superiorităţi care NU EXISTĂ. În imensa majoritate a lor, ungurii de valoare nu erau unguri, ci români, sîrbi, croaţi, evrei ş.a. Pentru că aţi venit tîrziu în Europa (la începutul Secolului X) şi aţi găsit spaţiul ocupat de alţii, unii prezenţi aici încă din zorii Istoriei, voi tot încercaţi să dislocaţi, să vă faceţi pîrtie cu picioarele, cu cuţitele: astfel, aveţi revendicări teritoriale de la români, de la sîrbi, de la slovaci, de la ucrainieni.

Eu, unul, mă lupt de zeci de ani cu strigoii revizionismului unguresc. La început, mi-a fost silă de voi. Acum îmi e milă. De ce? Fiindcă zvîrcolirile voastre sînt zadarnice. De fiecare dată cînd credeţi că aţi făcut vreun progres, vă izbiţi de forţele sănătoase ale altor naţiuni şi de normele comunităţii internaţionale, care ştie ce vă poate pielea. Mă uit la unul dintre tartorii voştri, Satana în Sutană Laszlo Tökeş: nu-l bagă nimeni în seamă în Parlamentul European, îl ocolesc toţi ca pe-un ciumat. Şi asta nu numai pentru mintea lui bolnavă şi anacronică, ancorată în Evul Mediu întunecat, ci şi pentru viaţa desfrînată pe care o duce, el abandonîndu-şi soţia şi cei 3 copii. Dacă un „slujitor” al Bisericii trăieşte în mocirlă şi vă mai este şi păstor, îmi pot imagina cum or trăi păcătoşii, pe care el are menirea să-i lumineze…

Doamnelor şi domnilor,

nu doresc să dezleg şi să asmut pe voi tigrul pamfletar din mine. Aşadar, acesta nu e un pamflet, ci un mesaj la Congres. Rămîne de văzut dacă acest Congres va marca şi un Deces. Fiindcă e clar pentru toată lumea că UDMR-ul, vorba românului, şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul. Sau şi-a băut palinka, şi-a terminat caterinca. Această organizaţie aberantă, care funcţionează ILEGAL – întrucît nu s-a înscris, niciodată, la Tribunal, cum prevede Legea de funcţionare a partidelor politice – reprezintă, în realitate, un grup de criminalitate organizată. Lumea scuipă în sîn şi îşi face cruce: sînteţi singura Organizaţie Non-Guvernamentală din lume (inclusă în Catalogul ONG-urilor) care face parte din TOATE guvernele. Nu vă e ruşine? Nu, nu vă e ruşine. Vouă vă e doar foame. Şi sete. Şi nu vă mai puteţi opri din furat, sînteţi ca la „zidul morţii”, din circurile ambulante ale copilăriei. Aşa-zisele voastre „performanţe” se văd şi în aceste zile, în plină desfăşurare: ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, închide cca. 200 de spitale, fără nici un fel de noimă; ministrul Mediului, Laszlo Borbely, asistă, pasiv, la defrişările de păduri, care deşertifică România şi facilitează inundaţii (13 morţi în judeţul Harghita, în 2006!); ministrul Culturii, veterinarul Kelemen Hunor, stă cu mîinile încrucişate în faţa prăbuşirii Casei Memoriale Constantin Brâncuşi, din Hobiţa, chiar în zilele Jubileului a 135 de ani de la naşterea marelui sculptor. Care sînt „succesurile” membrilor UDMR – miniştri, secretari de Stat, şefi de Agenţii şi Autorităţi Naţionale, directori generali – care consumă bani publici şi nu fac nimic în folosul acestei ţări, ci în folosul lor şi al grupării teroriste care i-a trimis la furat? Cine i-a urcat în capul românilor? Cine i-a tolerat? Dar, în definitiv, de ce vorbesc la timpul trecut? Aceste aberaţii se petrec şi azi, în anul de graţie 2011.

Asistăm, în aceste zile de februarie, la cel mai grotesc şi mai scandalos spectacol politic: Traian Băsescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu ar fi în stare să se ducă, desculţi, prin zăpadă (ca nefericitul împărat Henric al IV-lea la Canossa, pentru a cere iertare Papei, în anul 1077), pînă la Oradea, cerşind voturile UDMR! Ce degradare! Ce scenă de coşmar! Acum se vede, clar, că între cei 3 nu este nici o diferenţă! Toţi se luptă pentru Putere! Cu ghearele şi cu dinţii! Toţi sînt nişte impostori, care se învîrt ca nişte giruete, după cum bate vîntul. În anul 2004, Traian Băsescu şi Crin Antonescu erau aliaţi împotriva lui Victor Ponta şi a stăpînului său, Adrian Năstase. În 2011, Crin Antonescu şi Victor Ponta s-au aliat împotriva lui Traian Băsescu. Ca să facă ce? Să-i mai păcălească, o dată, pe români. Indiferent de justificările pe care şi le fabrică ei, cei 3 sînt nişte şmecheri, care NU reprezintă pe nimeni. Au legătură Traian Băsescu cu creştin-democraţia, Crin Antonescu cu PNL-ul Brătienilor făuritori de ţară şi Victor Ponta cu social-democraţia aşa cum am eu cu amanta şi parapanta din Pleşcoi, Elena Udrea! Iată-i cum se gudură, toţi 3, la picioarele duşmanilor Neamului Românesc! Pazvante Chiorul să se menţină la Putere, cu voturile UDMR în Parlament, iar cele două (b)orfeline să-l dea jos de la Putere, ca să vină alde Dinu Patriciu, Relu Fenechiu, Puiu Haşotti, Marian Oprişan, Radu Mazăre, Nicuşor Constantinescu ş.a. Lumea vede şi judecă. A venit momentul să îi acuz, răspicat, pe Traian Băsescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu: domnilor, sînteţi nişte trădători de Neam şi Ţară! N-aveţi nici un fel de valoare, degeaba vă umflă cu pompa de picior, ca pe nişte roţi de bicicletă, unele posturi de Televiziune şi institute de sondare (firme de bucătărie), care seamănă tot mai mult ca prezervativele, sau seringele drogaţilor, adică sînt de unică folosinţă. Electoratele voastre (din ce în ce mai reduse) nu vă urmează! Puteţi să publicaţi cîte sondaje mincinoase vreţi, Ţara Reală e alta şi nu dă pe voi nici două parale. Şi încă ceva, pentru „presa ticăloşită”: măi, copii ai durerii, nu mai minţiţi că eu şi PRM am vrea să intrăm, pe uşa din dos, în făcătura ridicolă USL, fiindcă vă scuipă lumea pe stradă! În anul 2002, eu mi-am dat demisia din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, tocmai pentru că sînt un om demn. La ora de faţă, conform ultimului sondaj de opinie, efectuat de departamentele de resort ale Serviciilor Secrete, eu am 40%, mai mult decît au împreună Victor Ponta (20%) şi Crin Antonescu (17%). Iar PRM a ajuns la 31%. Acesta este electoratul nostru şi nişte marionete ca voi n-au nici o putere asupra lui.

În ultima clipă, Matrozul Chior s-a răzgîndit: nu mai merge la Oradea, ci în… Kuweit! Pe ce punem pariu că se duce acolo pentru a-şi pune la adăpost conturile bancare, ameninţate cu blocarea de F.B.I.?

În concluzie, urez succes deplin lucrărilor ultimului Congres al organizaţiei horthyste UDMR. Iar acest succes e sintetizat în urarea: să se aleagă praful de gaşca voastră de agenţi străini şi infractori! Să mai rămîneţi cîţi am botezat eu! De 21 de ani încoace, otrăviţi sufletele românilor, cărora nu numai că le mîncaţi pîinea, dar le şi vîrîţi în spate cuţitul de la tureatca cizmei. V-aţi ales Oradea, ca loc de reunire a bandei voastre de răufăcători, fiindcă e aproape de graniţa cu Ungaria, unde vă trage aţa. Adică acolo unde o să vă expulzez eu, cînd voi veni la Putere. Cît despre cei 3 iezi cucuieţi ai caprei rîioase cu coada pe sus UDMR, ei demonstrează de ce România e patria teatrului absurd şi a suprarealismului: timp de mai bine de 100 de ani, unguroaicele erau servitoare în casele româneşti – iată că şi româncele (adică Traian Băsescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu, care au avut şi „momente feminine” la viaţa lor) au ajuns slujnice în casele ungureşti. Aferim! La mai mare! Habar n-aveţi ce serviciu faceţi, prin această slugărnicie dezgustătoare, Mişcării Naţionale. Adio, şi-un praz verde.

Pe ungurii cinstiţi din România îi asigur de toată dragostea mea.

CORNELIU VADIM TUDOR,

Membru al Parlamentului European,

Preşedinte al Partidului România Mare

24 februarie 2011, Bucureşti

VIATA LUI VALERIU GAFENCU

Pr. Gh. Calciu: “Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.
Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.
Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facaultatii de Drept din Iasi.

Arestat de Antonescu

In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”.
Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activitatea legionara a tanarului Gafencu, care avea o functie de conducere in Fratiile de Cruce.

Inchisoare si distrugere fizica sub comunisti

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 – 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de “fenomenul Pitesti”, proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).
Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.
Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.
Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.
In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti.
Cu aceasta figura de sfant – care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului – a trecut la cele vesnice.

Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.
Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.
A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.
La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.
Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Cu toate acestea Biserica Ortodoxa Romana intarzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii il cinstesc insa ca atare, icoana mucenicului putuand fi gasita in tot mai multe case.

I-a salvat viata pastorului Wurmbrand cu pretul propriei vieti

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.
Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.
Valeriu le-a primit si a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le cedeze pastorului Wurmbrand, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si mare putere de influenta.
Stratan s-a suparat si a declarat ca nu este de acord. Atunci, cu blandete, Valeriu i-a spus ca din moment ce i-a daruit medicamentele, acum ele ii apartin si are libertatea sa le foloseasca potrivit indemnului constiintei lui.
Intr-adevar, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a carui viata a fost astfel salvata. Nu dupa mult timp, pastorul avea sa faca un gest similar, cedand injectiile primite de el chiar unui legionar. De aici si confuzia intretinuta in media ca pastorul i-ar fi salvat viata lui Gafencu si nu invers.
Impresionat de trairea crestina a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat ca vrea sa intre in Rai pe aceeasi poarta pe care intra si Valeriu si si-a luat angajamentul ca daca va mai fi vreodata liber sa vorbeasca lumii intregi despre trairea de exceptie a lui Valeriu si a camarazilor sai. Numai ca Wurmbrand a uitat repede cele promise.

Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa*

Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!
dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.

Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.

Au fost minuni la moartea sa

Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….
Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.



sursa: http://valeriugafencu.wordpress.com/category/despre-valeriu-gafencu-viata-opera-imagini-marturi/viata-lui-valeriu-gafencu

Un martir al inchisorilor comuniste din Romania – Parintele Vasile Patrascu

Parintele VASILE PATRASCU (1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti)

Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…!

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru “organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209 de “uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale “raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi-a zis: “Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori!Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”… După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de maxim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gardieni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. Apoi i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea “reeducarea”. Se juca “volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau “botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al “comitetului de reeducare” Mărtinuş. La ordinul lui – “Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!” – toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată eu, ne mai având unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putu mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului. Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: “Ce faci, banditule?”. Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: “Mă rog”, ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de “comitet” Leonida Titus, am fost “făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură, să “împărtăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi “întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: “Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut “demascarea” preoţilor şi călugărilor, – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii ortodocşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la “poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată, sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit.

În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: “N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat o varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de “administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era gata să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am întrebat-o din nou: “A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferiţa mea lui Dumnezeu:

- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci “comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru-a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume.

(Material preluat de pe http://vatopaidi.wordpress.com/2010/11/09/un-martir-al-inchisorilor-comuniste-din-romania/ )


sursa: www.sfintii-inchisorilor.ro


A Martyr of Romania’s Communist Prisons – Father Vasile Patrascu

(January 1, 1922, Bârlad – † September 23, 2006, Bucharest)

I dedicated all my suffering to God…!

I was born in January of 1922 in the town of Bârlad, to a family of Romanian people who had been Orthodox Christians for generations. I completed my middle and high school studies in Bârlad, and then I went on to the Academy of High Economic Studies in Bucharest.

I was arrested on May 16, 1948 and sentenced to 15 years of hard labor, then I was given an additional 10 years of hard labor for “subversive organizing” as I fell, along with all political detainees, under the stipulations of Law # 209, due to “plotting against the security of the state.”

I passed through the following jails of the “Bolshevik heaven”: the Interior Ministry–twice, Jilava Prison–five times, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud–three times, Alba-Iulia, Galaţi–many times, Focşani, Ploieşti–twice, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad–many times.

At the Interior Ministry, I underwent 70-80 hour long investigations, without eating, sleeping, or resting. From there, our first group of detainees was sent to Piteşti in March-April of 1949. In Piteşti, we had to go through Nicolski’s filter, Nicolski being Moscow’s authorized representative for Romania. He was seconded by General Dulgheru (Dulbergher), the national head investigator, by the political officer from Piteşti, Marina Iţicovici, and others from their team.

During the course of the investigations, I was taken into Dulgheru’s office three times. He told me, “So, you don’t want to declare anything? No worries, we’re gonna make sure we’ll no longer give you academies in prison! You’ll spill everything in the mercury mines of the Ural Mountains!…” After us, more groups of detainees came from Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. A cell could fit at the most four people as there were only two beds in it. They put seven, even nine people in a cell of eight square meters in size. In the black holes, they crammed 20-30 detainees–like teeming worms in a wound…

All prisoners had to go before Marina Iţicovici, who made a note of everyone’s endurance abilities. Then the warden, Dumitrescu, along with a group of guards pounced upon all those from Room 4 Hospital, clubbing them to mutilation and throwing them on cots as if they were mere bags of bones and broken flesh. Then they handed them over to Ţurcanu and his team.

The “reeducation” took place in cells. They played “volleyball” with the detainees, hitting them randomly all over their bodies. One of them received a blow to the liver and died instantly right before my eyes. They would dunk our head to the neck in the waste bucket (full of urine, feces, blood, puss, phlegm) and would “baptize” us, without allowing us to clean ourselves afterward. I was forced to ingest a three-kilogram jar of such filth.

My head had swollen to the size of a bucket, my left eye had disappeared in the back of my skull, and my left maxillary was broken. I used a rag to cleanse under the upper lip, taking out blisters of blood and puss. My buttocks and soles of feet had turned black, and both of my legs were the size of logs due to the strikes. To make the swelling go down, I wrapped them in some wet long johns and lifted them up on the walls. Some other time they piled fifteen people on top of me in the narrow space between the wall and the cot. Above the fifteenth person, one more jumped forcefully atop the human stack to make sure the crush would be heavier. I filled my chest with air and propped myself up on my elbows. I was able to withstand it up to the eighth person, but then I exhaled and all the ribs on my right side broke.

The head of the “reeducation committee” in Room 1 Basement was someone by the name of Mărtinuş. At his order–“All bandits, march under the cots!”–, we had to run under the cots, and he would begin clubbing with an iron bar whatever parts of our body were still sticking out. Once, when I ran out of space, three quarters of my body were left without cover, and all the blows stopped straight on my spine. Since the hits landed on the same spot over and over again, three of my vertebrae slipped inside the spinal cord, after which I was unable to move a single finger. But God mended the mutilation of my body. I was still in Room 1, on my cot under the window around midnight. It was January, our window was open, and I was wrapped in a blanket the thickness of gauze. I was curled up in the fetal position when I felt the blanket fly from over me and heard Mărtinuş’s voice, “What are you doing, you bandit?” I answered calmly and simply, “I’m praying,” which was exactly what I was doing. It was as if I hit him with an ax over the head. He remained speechless.

I was “made” a priest, “dressed up” in one of Sandu Ghica’s blankets, in Room 2 Basement, where Leonida Titus was the head of the “committee.” I was given a tin and a spoon to “commune” 70-80 people with the filth from the waste bucket. Since I disobeyed the order, they came from the back of the room with a cudgel wrapped in rope and struck me over the head. I collapsed. They doused me in water and slapped me until I regained consciousness. I had a big bulge on my head. They made someone “flatten” it out with the back of the tin, which caused horrendous pain. It was in that same Room 2 that I stood for two days on one foot on the waste bucket with my arms stretched upward. I had reached a state of disfigurement, I was livid, I no longer resembled a human being. That was when I saw a thin string of blood mixed in with the drops of sweat breaking through my skin. Seeing me in that state, Titus warned the others, “See’im, you bandits? You’re all gonna end up like him!”

During the Holy Week of Easter, they “unmasked” the priests and monks–the worst type of blasphemy against God and the Most Holy Mother of God. I am a priest of Christ, and I know and believe there is a hell, but I also believe that what took place in Piteşti during that Holy Week was worse than hell itself.

In Aiud, I shared my lock-up and solitary confinement with Father Nicolae Pâslaru from Roman, with Father Barnovescu from Bârlad, with the priest-monk Iustin Pârvu from the Petru-Vodă Monastery, with Father Mihai Lungeanu from Iaşi and with Father Ioan Iovan from Recea. I did my customary daily prayer the entire time. I spent the whole day kneeling in the corner of the cell, except at shutdown, wake-up, and during meals. In this way, time seemed to fly by swiftly.

After nine years of prayer in the lock-up in Aiud, God granted me the request of having a father confessor, Father Nicolae Pâslaru, with whom I was able to spend some time alone, and who listened to my confession for a whole day. He pulled two strings of thread from the mattress, twisted and blessed them into an epitrachelion, and then took my confession. That was what Romanian Orthodox priests did in jails during imprisonment.

It was at that time that medical student and son of a priest, Mihai Lungeanu, who had already served ten years of imprisonment and now was back for 15 more, brought us from the outside a small bag made of parachute cloth in which he had hidden dried up pieces of the Holy Eucharist, which were of great value to us. We would take the soft center from the slice of bread we received for meals and knead it into small pea-sized pieces, which we would then flatten out. Then, with a needle, we would take a piece of the Holy Communion and place in the center of the flattened morsel then would wrap it carefully by folding up all sides, making the piece of bread round and then flattening it out again. When they were dry, we would hide them in the hem of an unused towel or in the collar or sleeve cuffs of a shirt. They were slightly bigger than a lentil bean, too small to be found during searches. During the extended fasting periods, we would pass our Christian names on to the priest in solitary confinement, and at 6 a.m. when the bells of the Orthodox Church from Aiud rang, we would all kneel in our cells, confess, and receive absolution from the priest.

In 1953, I was withheld by the Securitate (Department of State Security) from Bârlad for seven days and seven nights, bound to a chair behind an archives closet in the room of the officer on duty. I was minding my own as my schedule was full indeed: two akhatists, two parakleses, 15,0000 – 20,000 of “Lord Jesus Christ…” I kept repeating the Gospels and Epistles in my head, so I wouldn’t forget them.

Once, during an investigation, I asked for paper and ink to give them a statement. I wrote the following: “I never was nor ever will be on your side. I stand fast with those who follow Christ. Signed: Vasile Pătraşcu.”

For dinner that night they gave me cabbage with meat. I took but five spoonfuls and felt the taste of dishwashing liquid. That was all it took–six hours later I had turned more yellow than a lemon. Seeing my pallor, they put me in a van and expedited me to the Focşani Prison, where, for 15 days, I didn’t eat anything and only drank boiled water. They sent a lieutenant-major to check on my status and see whether I had expired. After 15 days, they took me to the infirmary, where another ill prisoner offered me two small tubes of methionine, which saved my liver. The medical assistant from Focşani said that he had never seen in his life a case of jaundice such as mine. I survived for 87 days on half a kilogram of potatoes the size of walnuts–that was our ration–, and God saved me. As a result of that poisoning, it took years and years before I could even stand the sight of oil or cooking fat.

When my prison sentence ended, I was given two additional years of “administrative” arrest in Periprava in the Danube Delta. From Periprava, I was released together with 200 other priests, among whom Father Ilie Lăcătuşu.(Father Ilie Lăcătuşu’s incorrupt body was discovered in 1998.)

I arrived at home in Bârlad at about three o’clock in the morning. I jumped over the fence. The dog was different and didn’t know me. My mother came outside and asked who it was. She had thought I was dead ever since 1957 when she had received the pocket watch I had packed before leaving for Aiud. When she recognized me, she nearly fainted. I upheld her, and we went inside the house. I asked the whereabouts of my father, and she said he was in the countryside. I told her that I wasn’t a child anymore, that death had stared me in the face hundreds of times, and that God had saved me, then I asked her again, “Is he dead?” She told me he had died two years before, with great sorrow in his heart because both his sons were in jail. That was the most difficult moment of my life.

When I came out of prison, I dedicated all my suffering to God:

“My Lord, I offer You all my suffering. All those who tortured me, forgive them, show them Your mercy, and sanctify them. And if they need days of my days, I am ready to give those to them, for “the treasure of the soul and mind is to love in order to forgive.”

Upon my release, I wanted to go to Northern Moldavia to become a monk, but my spiritual father told me to remain among people and not choose the solitude of monasticism. And so I stayed in the world.

(Material preluat de pe http://vatopaidi.wordpress.com/2010/11/09/a-martyr-of-romania%E2%80%99s-communist-prisons/ )

Monumentul "CALVARUL AIUDULUI"

,,Noi românii suntem aici de mii de ani încreştinaţi fiind de Sf. Ap. Andrei. Nu ne-au schimbat nici Moscova, nici Roma, nici Instanbulul, am rămas aceiaşi şi aşa trebuie să rămânem mai departe. Atât comuniştii cât şi catolicii sau otomanii, de-a lungul istoriei, ni s-au impus politic şi material. Au fost unii care au cedat dar majoritatea au rezistat şi, datorită lor, azi, suntem un popor ortodox." (pr. Iosif Paşca, fost deţinut politic)

AIUD - judeţul Alba. Monumentul ,,Calvarul Aiudului" este un edificiu ridicat în cinstea şi veşnica pomenire a Martirilor din perioada prigoanei comuniste dintre anii 1947-1964.
Monumentul are în partea de sus şapte cruci îngemănate ce simbolizează unitatea în suferinţă pe care au avut-o martirii, crucea cea mare de deasupra reprezintă ,,crucea neamului" pe care ei au dus-o în spate. Braţele crucii mari sunt puţin înclinate, fiecare având câte o gaură ce reprezintă ochii suferinţei neamului românesc, ochi care sunt îndreptaţi spre cer şi imploră mila lui Dumnezeu pentru români.

În interiorul monumentului, pe pereţii paraclisului, de-a lungul treptelor care conduc spre Sfântul Altar, străjuiesc plăci de marmură albă pe care sunt înscrise nume ale deţinuţilor trecuţi prin închisoarea din Aiud, Gherla, Jilava, Baia Sprie, Periprava, Târgu Ocna etc.; pentru cei executaţi în închisoare, în faţa numelor acestora, s-a trecut litera ,,e".

Numele au fost luate din registrele arhivei închisorii. Listele sunt incomplete, mai sunt probabil încă foarte mulţi necunoscuţi care au murit fără ca oamenii să le cunoască numele, dar cunoscuţi lui Dumnezeu. Toate cele petrecute în aceste închisori nu au fost altceva decât o ,, Evanghelie vie" adaptată la acele timpuri.

Aceşti deţinuţi morţi în penitenciarul Aiud au suferit moarte martirică, o moarte plăcută în faţa Creatorului care le-a încununat jertfa în Sfinte Moaşte. Deţinuţilor li s-a reproşat că au fost ,,trădători de ţară", ,,legionari sau colaboratori ai acestora", ,,duşmani ai poporului", ,,bandiţi" etc., dar de fapt au fost prigoniţi, arestaţi, chinuiţi psihic şi fizic, şi unii chiar ucişi pentru dreapta credinţă şi pentru mărturisirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, torţionarii nu au reuşit să le zdruncine credinţa celor închişi. Drept dovadă stau Sfintele Moaşte descoperite în locul numit ,,Râpa robilor", locul unde au fost aruncate trupurile fără viaţă ale celor morţi din penitenciar.

"Râpa robilor" a fost un cimitir fără morminte şi cruci, pentru a nu fi identificat niciodată vreunul din cei ce au zăcut colo. În momentul cand îi scoteau din închisoare, gardienii le făceau o ultimă ,,operaţie" celor morţi, le străpungeau inima cu o suliţă de inox.

Părintele Iustin Pârvu, fost deţinut politic, mărturiseşte următoarele: ,,la Piteşti, Aiud, Gherla, dacă dai cu târnacopul, la câţiva centrimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă". Acestea sunt Sfintele Moaşte.

Astfel de Sfinte Moaşte se află în osuarul Monumentului din Aiud. Aici, în osuar, orice pelerin, închinător sau nu, poate vedea o infimă parte din suferinţa celor morţi în închisoare. Se pot vedea cranii în care se bătuseră cuie scurte, şi altele bătute cu ranga până la deformare incredibilă şi oase rupte, vindecate prost, provocând dureri de neimaginat. Au fost găsite şi cranii tăiate cu circularul încă din timpul vieţii.

Prin aceste groaznice chinuri se poate observa că, martirajul contemporan depăşeşte cu mult martirajul primilor creştini, prin cruzimea folosită spre uciderea trupului dar şi a sufletului. Astfel, mai mult ca niciodată, s-a putut vedea la Aiud şi în restul închisorilor comuniste lupta dusă pentru abaterea creştinilor de la adevărata credinţa în Dumnezeu. Însă, lucrul cel mai important pentru viata creştină este de a deveni conştient de faptul că omul aparţine nu numai unui plan social, ci şi unuia duhovnicesc, plan în care îşi găseşte libertatea prin care se poate mântui.

Libertatea umană, a unei persoane, nu poate fi dată de o societate coruptibilă faţă de păcat. Ea aparţine omului ca fiinţă spirituală. Dar, regimul comunist avea intenţia anulării depline a libertăţii umane. Acest regim ateu se baza pe o ordine tiranică din partea unui sistem social, care nu lăsa loc libertăţii. Există o libertate la care omul nu are dreptul să renunţe dacă vrea să-şi păstreze demnitatea de om, aceasta este libertatea conştiinţei, libertatea de spirit. Libertatea este atât exterioară, cât şi interioară. Deci, omul poate fi liber în interior chiar şi atunci când este pus în lanţuri, chinuit, aşa cum s-a întâmplat cu mucenicii perioadei comuniste.

Cu toate aceste greutăţi, cei ce au suferit pentru Adevăr au fost întăriţi de Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi astfel au putut duce crucea până la capăt. Din toată suferinţa trăită de cei ucişi dar şi de supravieţuitorii închisorilor comuniste se poate observa în mod clar că Biserica Ortodoxă Română a fost persecutată religios în timpul regimului de tristă amintire. Astfel Biserica Ortodoxă nu poate fi acuzată de colaborare cu "fiara roşie" comunistă.

Dacă au fost şi slujitori ai Bisericii care au cedat în anumite împrejurări mai dificile, asta nu înseamnă că a cedat intreaga Biserică!

Pentru aceasta stau mărturie cei morţi pentru dreapta credinţa precum: Valeriu Gafencu (denumit ,,Sfântul închisorilor"), ieromonahul Daniil Sandu Tudor (iniţiatorul mişcării ,,Rugului Aprins"), Mircea Vulcănescu, dar şi supravieţuitori precum: părintele Iustin Pârvu, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, părintele Ilie Lăcătuşu (ale cărui Sfinte moaşte se află întregi la Bucureşti, putând fi văzute oricând), părintele Arsenie Papacioc etc.
Prin martiriul lor şi prin suferinţa acestora Biserica Ortodoxă continuă să dea sfinţi. Dumnezeu ne-a învrednicit să avem un neam cu mulţi martiri pe care noi trebuie să îi cinstim. Dacă noi nu îi cinstim, atunci cine? Prin aceste pilde Biserica Ortodoxă a dat dovadă că a rămas neştirbită şi în perioada comunistă! Azi e singura Biserică ce şi-a păstrat invăţătura de credinţă neschimbată de-a lungul istoriei!


ASTRADROM
(A.P.P.P.V.C.N.P.R.)
Anca Budău - secretar


"Aiudule, Aiudule,/ Temniţă cruntă,/ Fă-te zăludule/ Piatră măruntă.// Focul mânce-te/ Că nu te saturi./ Mereu vrei scâncete/ Şi bei oftaturi.// Vântul destramă-te/ Că nu-ţi ajunge/ - şi'n marea-ţi foamete - / mereu vrei sânge.// Apele facă-te/ Ape ca ele,/ Lacrimi din lacăte/ Plâns de zăbrele.// Grindina ‘ndoaie-te/ Spele-te ploaie,/ Lanţuri si geamăte/ Să ţi le'nmoaie.// Aiudule, Aiudule/ Fiară năucă,/ Face-te-ai crudule/ Scrum şi nălucă." (poezie scrisă de Radu Gyr)


Un articol realizat cu ajutorul parinteluiEftimie, staretul Manastririi Huta (dec. 2008)

sursa: www.lacasuriortodoxe.com/article-25911201.html

CREZ

Cred într-unul Dumnezeu,
Tatal ziditorul,
dar mai cred si-n Neamul meu,
înfratit cu dorul.
Cred în sfinti, dar si-n voinici,
cred în flori si-n cremeni,
caci tacutii mucenici
cu haiducii-s gemeni.
Dar mai cred ca într-o zi,
aspru, din furtuna,
Neamul meu se va trezi
cu securea-n mâna.

Radu Gyr

Radu Demetrescu-Gyr s-a nascut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licentiat în Litere, a debutat în anul 1924 odata cu aparitia volumului Linisti de schituri, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât si al criticii românesti. Colaborator statornic în perioada dupa debut la revista Universul literar si apoi la alte reviste literare de formatie nationalista (Gândirea, Gând Românesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studentesc etc.), Radu Gyr a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, Comandant Legionar si sef al regiunii Oltenia. Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerete Legionara, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor.

Laureat al mai multor premii ale Societatii Scriitorilor Români si ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare a fost director general al teatrelor. În aceasta calitate ia initiativa înfiintarii Teatrului Evreiesc.

Dupa detentia de sub regimul lui Carol al II-lea este închis si de Antonescu, apoi este eliberat si trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziaristilor“ si îl condamna la 12 ani. Revine acasa în 1956, dar dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane! Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detentie.

A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Carturarul Radu Gyr a lasat în urma o opera poetica de valoare unica, la care se alatura o multime de studii si eseuri critice, raspândite în periodicele românesti de-a lungul anilor si care, desigur, vor fi publicate într-un viitor volum antologic.

A trecut în vesnicie în anul 1975 (28.04).

sursa: www.radugyr.ro

EXTERMINATORII

De mai bine de 10.000 de ani, de cînd Adevăratul Popor Ales de Bunul Dumnezeu trăieşte în Grădina Maicii Domnului, în Dacia Edenică, pe teritoriul României Mari, niciodată în ultimii 1.900 de ani, cînd vremelnic au fost ocupate unele părţi din pămîntul strămoşesc, nici un cotropitor străin nu a dus o politică de exterminare a urmaşilor geto-dacilor. Holocaustul împotriva Poporului Român nu are precedent în Istoria omenirii! România a fost transformată, în ultimele două decenii, într-un lagăr de exterminare! După lovitura de stat din decembrie 1989, ocupantul străin al României şi regimurile politice pe care le-a instalat la Bucureşti au pregătit şi aplicat un program secret care vizează: Holocaustul împotriva Poporului Român; ştergerea României de pe harta Europei; transformarea ţării într-o colonie şi realizarea proiectului „Israel în România”. În 10 octombrie 2007, preşedintele statului Israel, Shimon Peres, a declarat public că „Israelul cumpără România!” Pentru atingerea acestor obiective s-a renunţat la forţa armelor şi s-au folosit exterminatorii, asasinii economici şi cei politici, care i-au dezbinat pe români. Asasinii politici din Regimurile Iliescu, Constantinescu, Iliescu şi Băsescu au fost bine consiliaţi de către stăpînii lor străini şi au adoptat cadrul legal necesar, respectiv: Constituţia României; Legile privatizărilor; Legile fondului funciar; Legea investiţiilor; abrogarea pe timp de 10 ani a Legii patrimoniului naţional; Legile Învăţămîntului; Legile Sănătăţii; Legile salarizării; Legile în domeniul pensiilor; Legile privind ajutoarele sociale; Legile anuale ale Bugetului de Stat şi Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat; Legea achiziţiilor publice; Legile electorale; Codul fiscal etc. Din majoritatea acestor legi răzbate ura exterminatorilor împotriva Naţiunii române. Asasinii economici şi asasinii politici au aplicat regula de bază: fă forme şi fură fără frică!

În vara anului 1990 am publicat un articol în revista „Tribuna economică” şi am avertizat asupra consecinţelor Legii privatizării, respectiv: lichidarea şi jefuirea economiei naţionale, precum şi transformarea României într-o colonie. După 20 de ani, pentru marea majoritate a românilor din ţară şi străinătate au devenit clare obiectivele urmărite de către exterminatori, asasinii politici şi cei economici. Asasinii politici (cei mai mulţi fiind alogeni) trimişi în fruntea partidelor, care s-au aflat cu schimbul la guvernare, i-au păcălit periodic pe alegători prin: năpîrlirea partidelor politice; combinarea partidelor politice în convenţii, alianţe sau uniuni; migrarea parlamentarilor trădători; fraudarea alegerilor parlamentare, prezidenţiale, locale şi euro-parlamentare. Conform Constituţiei, preşedintele României se bucură de imunitate pe perioada mandatului, iar senatorii şi deputaţii „nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. De imunitate beneficiază şi miniştrii, firesc, şi miniştrii-parlamentari, care încalcă principiul separaţiei puterilor în stat. Deci, cei care decid în funcţiile de preşedinte al României, prim-ministru, miniştri şi parlamentari au imunitate şi nu răspund pentru faptele lor! Ei ştiu acest lucru şi, ca urmare, nu au nici o responsabilitate pentru deciziile luate şi consecinţele acestora. Dirijaţi de către forţe oculte din străinătate, exterminatorii, asasinii politici din România (cei mai mulţi, repet, fiind alogeni), împreună cu asasinii economici au lichidat ramurile economiei naţionale, au desfiinţat peste 5 milioane de locuri de muncă şi au alungat din ţară aproape 5 milioane de români, mai ales tineri. Ca să nu bată prea tare la ochi, acţiunile anti-tot ce-i românesc, exterminatorii, asasinii politici din România au trecut la încheierea de acorduri cu Fondul Mondial Internaţional (FMI). O parte dintre asasinii economici au fost primiţi la Bucureşti de către oficialităţile Statului Român şi de către liderii sindicatelor şi patronatelor, la discuţii degeaba. Regimul Băsescu-Isărescu-Boc, fără aprobarea Parlamentului, dată printr-o lege , a luat un împrumut de 20 miliarde euro de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană. În loc să fie încheiat un contract de credit, cu drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, alogenii semnatari din partea Statului Român au acceptat numai condiţiile pentru Poporul Român, cel care a fost înrobit pentru următorii 20-30 de ani. Pe lîngă acest împrumut de 20 miliarde euro, Regimul Băsescu-Isărescu-Boc, în anii 2009-2010, a mai luat împrumuturi de la alte bănci străine, de peste 40 miliarde euro, la dobînzi de 5-10% şi fără condiţii. La sfîrşitul anului 2010, datoria externă a României depăşea 150 miliarde euro. Pînă acum, în 21 de ani, nici unul dintre exterminatorii străini şi nici din Regimurile Iliescu, Constantinescu, Iliescu, Băsescu nu au prezentat care este Starea Naţiunii după zecile de mii de privatizări, după concesionarea pe nimic a bogăţiilor naturale ale Poporului Român, după subminarea economiei naţionale, după închiderea minelor, după aplicarea „reformelor“, după uriaşele împrumuturi externe şi după genocidul împotriva românilor. Regimul Băsescu-Isărescu-Boc refuză să justifice în faţa Poporului Român pe ce s-au cheltuit cele 60 miliarde euro împrumutate în ultimii 2 ani. Fără să fie abilitat de Constituţie sau printr-o altă lege, preşedintele Băsescu i-a înştiinţat pe contribuabilii români că va fi încheiat şi semnat un nou acord cu FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, un acord de tip preventiv, de precauţie, de numai 5 miliarde euro, pentru perioada aprilie 2011-aprilie 2013. În realitate, în următorii 2 ani, vor fi luate împrumuturi externe de cel puţin 30-40 miliarde euro, de la aceleaşi bănci ca şi în perioada 2009-2010. Pentru neutilizarea împrumutului de 5 miliarde de euro, Poporul Român va plăti un comision de 15 milioane euro pe an. În plus, în baza noului acord cu FMI, exterminatorii Poporului Român şi ai României au stabilit şi impus un program de convergenţă şi noi condiţii în domeniul transporturilor (adică privatizarea CFR şi a Metroului), energiei (adică privatizarea hidrocentralelor, a Centralei Nucleare de la Cervavodă, a termocentralelor şi închiderea a încă 7 mine de cărbuni din Valea Jiului şi din bazinul Olteniei), bancar (adică privatizarea CEC Bank), Educaţiei (adică închiderea a încă aproape 2.000 de şcoli numai româneşti), Sănătăţii (adică închiderea a circa 200 de spitale). La acestea se adaugă modificarea Codului muncii (pentru dobîndirea statutului de sclav pentru angajaţii români în România) şi disponibilizarea a zeci de mii de bugetari, precum şi continuarea tăierilor din salariile şi pensiile reale ca urmare a unor noi creşteri ale preţurilor, impozitelor şi taxelor. Cinismul exterminatorilor de la FMI şi din Regimul Băsescu-Isărescu-Boc nu are limite! După ce au fost blocate investiţiile în minele din Valea Jiului şi după ce, recent, au murit încă 5 mineri la Uricani, asasinii economici şi cei politici (străini şi autohtoni) au pregătit şi anunţat programul de închidere a minelor din Valea Plîngerii şi a Sărăciei. În ziua de 6 februarie 2011, preşedintele Băsescu a confirmat că pe exterminatorii de la FMI nu-i interesează salariile bugetarilor, ci numărul lor. S-a recunoscut public de către preşedintele României că obiectivul misiunii FMI în România îl constituie lichidarea locurilor de muncă şi exterminarea familiilor bugetarilor, sau alungarea lor din ţară. Pentru păcălirea românilor, preşedintele Băsescu a anunţat că a hotărît să renunţe la ultima rată din împrumutul de la FMI, după ce a îndeplinit însă condiţiile impuse pentru aceasta, adică tăierea salariilor bugetarilor cu 30-60% şi a pensiilor, inclusiv ale militarilor, cu 20-90%. Preşedintele Băsescu a susţinut, fără argumente, că acordul actual cu FMI a fost un succes. Dar fără să precizeze pentru cine! A fost sigur un mare succes pentru băncile străine, care au înregistrat profituri uriaşe pe seama Poporului Român. Aceste bănci au încasat dobînzi de 2 miliarde euro în anul 2009, de 3 miliarde euro în anul 2010 şi în acest an au de încasat peste 4 miliarde euro. La aceste dobînzi se adaugă pierderea anuală a circa 3 miliarde euro ca urmare a politicii anti-naţionale dusă de conducerea Băncii Naţionale a României, care a luat împrumuturi de 60 miliarde euro de la băncile străine (în anii 2009 şi 2010) cu dobînzi de 3,5-10% şi apoi a plasat aceste sume în bănci din USA (Uniunea Statelor Americane) pentru o dobîndă de sub 1%. Pentru a putea plăti aceste dobînzi şi pentru acoperirea pierderilor generate de BNR, Regimul Băsescu-Boc, a trecut împreună cu guvernatorul Isărescu şi komisarii de la FMI, la tăierea salariilor, pensiilor, ajutoarelor sociale şi a mărit preţurile, impozitele şi tarifele. În realitate, sub conducerea şi îndrumarea misiunii FMI, Băncii Mondiale şi Comisiei Europene s-au înregistrat, în numai 2 ani, următoarele „succesuri” în România:

1) Cea mai lungă perioadă de recesiune economică din Europa, de mai mult de 10 trimestre, şi continua prăbuşire economică. România este singura ţară din Uniunea Europeană care a rămas în criză.

2) Au avut loc cele mai mari tăieri la salarii, pensii şi ajutoare sociale din Europa.

3) La nivelul de trai, sănătatea populaţiei şi speranţa de viaţă, românii au ajuns pe ultimul loc în Uniunea Europeană.

4) S-au închis peste 400.000 IMM-uri şi au fost lichidate peste 1 milion locuri de muncă din sectorul bugetar şi cel public.

5) S-a înregistrat cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană, de peste 8%, şi cea mai mare dobîndă practicată de Banca Naţională, de 6,5%-10%, pentru blocarea creditării şi relansării economice. Politica BNR este contrară celei a Băncii Centrale Europene, care recomandă băncilor naţionale să menţină dobînda de politică monetară la 1% pentru a putea susţine relansarea economică.

6) S-au închis aproape 2.000 de şcoli, numai cele în limba română, pentru copii de români. Clasele şi şcolile pentru elevii aparţinînd minorităţilor naţionale nu se desfiinţează.

7) S-a început acţiunea de lichidare a circa 200 de spitale şi transformarea lor în azile de bătrîni, de fapt în mici lagăre de exterminare în massă, după modelul şi experienţa celor care au pus la cale Holocaustul împotriva evreilor, în perioada 1940-1945. Numeroase spitale evaluate şi acreditate, inclusiv maternităţi, sînt închise din ordinul exterminatorilor de la FMI, fără ştiinţa şi aprobarea Consiliilor locale şi a Consiliilor judeţene şi fără acordul populaţiei, dat prin referendumuri locale. La fel s-a procedat şi la închiderea şcolilor, împotriva voinţei locuitorilor, a profesorilor şi a elevilor. De reţinut că, în nici o ţară din lume, cu excepţia României, komisarii FMI nu au închis mii de şcoli şi sute de spitale. De ce au făcut-o în România? Evident, pentru Holocaustul împotriva românilor! Deocamdată, nimeni nu-i arestează! În fapt şi pe faţă, România este guvernată de către FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, iar rezultatele sînt dezastruoase! Peste 80% dintre români sînt convinşi că România a fost îndreptată într-o direcţie greşită. Desigur, în mod intenţionat şi după un program diabolic vizînd Holocaustul împotriva românilor.

Viclenii şi obraznicii komisarii ai FMI, împreună cu slugile lor din Bucureşti, acţionează pentru exterminarea cît mai rapidă a Poporului Român! Zilnic sînt exterminaţi, prin diferite mijloace, sute de români de toate vîrstele, dar mai ales bătrîni şi copii. Cu toate că a fost şi este subminată economia naţională şi se desfăşoară un genocid împotriva Adevăratului Popor Ales, a Poporului Român, nu se autosesizează nici un Parchet şi nici un procuror din România. Dar nici un partid politic parlamentar nu depune Plîngeri Penale pe aceste teme la Parchet sau Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA). Liderii acestor partide au timp numai pentru gîlceavă, jocuri parlamentare şi, mai nou, pentru dulcegării.

În zilele de 6-9 februarie a.c., sute de poliţişti şi jandarmi au participat la reţinerea şi arestarea a zeci de vameşi. Mulţi vameşi şi poliţişti de frontieră au primit mandatele de aducere cu elicopterele la Bucureşti, pentru impresionarea telespectatorilor şi cheltuirea inutilă a banilor publici. În ultimii 21 de ani, asasinii politici şi cei economici zburdă prin România, sînt liberi, cu toate că prezintă un pericol social deosebit. Serviciul Român de Informaţii (SRI) şi Serviciul de Informaţii Externe (SIE) au liste lungi şi rapoarte cu asasinii politici şi economici din România. Au prezentat aceste informaţii în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), în Parlament, precum şi la Parchet şi DNA. Un număr mult mai mic de poliţişti şi jandarmi ar fi necesar pentru arestarea asasinilor politici şi a celor economici. Efectul şi ecoul vor fi, incontestabil, incomparabil mai mari decît la oricare din episoadele tele-justiţiei din Regimul Băsescu. Apar întrebările:

1) De ce procurorii şi DNA nu i-au arestat pe asasinii politici şi asasinii economici şi de ce le-au promis să-i extermine pe români şi să submineze economia naţională?

2) De ce asasinii politici şi asasinii economici vinovaţi de privatizări şi cei de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM), care au dat bogăţiile Poporului Român, nu sînt arestaţi?

Dezbaterile televizate pe aceste teme s-ar bucura de un interes deosebit şi i-ar trezi pe români. Şeful delegaţiei FMI în România a recunoscut că programul de austeritate realizat împreună cu Regimul Băsescu-Isărescu-Boc împotriva Poporului Român a eşuat. Operaţia a reuşit, dar pacientul a murit, a declarat liderul komisarilor FMI. Cine răspunde? Nici unul dintre exterminatori, dintre asasini! Cine plăteşte? Poporul Român! Aşa susţin asasinii politici şi asasinii economici care monitorizează Guvernul, Parlamentul, şcolile, spitalele şi companiile de stat, cei care decid ce se închide şi ce se taie în România. Poporul Român este tare bun, dar l-au năpădit tîlharii şi îl atacă trădătorii şi exterminatorii din toate poziţiile! Unul dintre ei a exclamat: „I-am ciuruit!”. Dar, tot nu s-a oprit. Ciocoii noi portocalii şi fraţii lor maghiari trebuie înlăturaţi de la guvernare cît mai repede, dar nu înlocuiţi cu ciocoii vechi (care au năpîrlit), ci trebuie adus „românismul la putere”, cum scria Nicolae Bălcescu în lucrarea „Mersul revoluţiei în Istoria Românilor”. Acelaşi naţionalist Nicolae Bălcescu scria: „Românii nu vor pieri! Românii nu pot pieri! Ei sînt cea mai veche naţie în Europa…”.

Se pare că exterminatorii s-au apropiat suficient de bomba socială cu ceas, amorsată de Regimul Băsescu-Isărescu-Boc şi de către guvernarea FMI şi a Băncii Mondiale împotriva Poporului Român şi a României. Deocamdată, lipseşte scînteia…

Dr. GHEORGHE FUNAR,

Secretar general PRM,

Preşedintele Filialei PRM Cluj