MICA PUBLICITATE

Stare tehnicã:
Are probleme cu alimentarea, o micã defecţiune la mecanismul de direcţie, cã nu ţine linia dreaptã, şi merge cam înfrânatã. Cutia de viteze e blocatã în marşarier. Este înmatriculatã în Europa, cu numere provizorii, se mai poate circula cu ea maxim o lunã.

Istoric:
Este fabricatã acum 2000 de ani, sub licenţã romanã. A fost avariatã în repetate rânduri. Prima datã a fost condusã de nişte ciobani, dar au mai cãlãrit-o şi alţii. A fost reparatã numai cu piese second hand, aduse de pe la turci. O perioadã a fost condusã bine de nişte nemţi, Carol I şi Ferdinand, dar apoi a încãput iarãşi pe mâna unor idioţi care au bãgat-o prin toate gropile.
Exteriorul a fost vopsit în 1989, dar interiorul este încã putred şi plin de ruginã. A mai avut câteva reparaţii capitale, în 1600, 1859 şi 1918, dar a mai şi pierdut o parte din piese.

Combinaţii:
Predau leasingul, mai sunt de platã la ea câteva zeci de rate FMI. Accept şi variante de schimb cu o ţarã similarã din Africa, oricât de micã ar fi dar sã funcţioneze.

De ce o vând:
Sincer sã fiu, o vând cã m-a lãsat în drum şi nu mã pricep la ea. Plus cã îmi consumã cam mult, şi ca s-o repar mã costã cât nu face. Oricum, eu n-am permis de conducere pentru categoria asta de ţarã, aşa cã sã o conducã cine s-o pricepe. Dacã nu o vrea nimeni, o dezmembrez şi o vând pe bucãţi. E pãcat de ea, vã spun. Sper sã o ia cineva care ştie sã o aprecieze.

De ce îmi depun carnetul de membru P.C.R.

Scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu, recipisa Registraturii C.C. al P.C.R. cu nr. 38975 din 5 iunie 1989 Tovarăşe Ceauşescu, vă înaintez alăturat carnetul meu de membru de partid şi legitimaţia de ziarist AGERPRES - act care reprezintă demisia mea din ambele calităţi. Această decizie deosebit de gravă a fost determinată de:

1) Hotărîrea funcţionarilor Primăriei Capitalei de a demola casa din strada Buzeşti nr. 5, unde a locuit Mihai Eminescu în anul 1882.
Imobilul nu are o deosebită valoare arhitectonică, dar prezintă o uriaşă valoare simbolică, dat fiind faptul că aici a scris Poetul Naţional capodopera "Luceafărul" şi cea mai însemnată parte a publicisticii sale. Voi adăuga şi faptul că acesta e ultimul imobil bucureştean, aflat încă în picioare, care păstrează urmele trecerii lui Eminescu. Sacrilegiul este cu atît mai revoltător cu cît sper că veţi fi de acord cu mine că numai de aşa ceva n-avea nevoie România, exact în anul Centenarului Eminescu. Pentru a vă da seama de modul banditesc în care au procedat tovarăşii Necşoiu, Bârceri şi alţi corifei ai demolărilor bucureştene vă voi informa că, în urmă cu cîteva zile, au dat jos placa de marmură evocatoare, noaptea, pe furiş, ca să nu mai ştie lumea ce a fost acolo. Toate demersurile mele pentru oprirea acestei crime s-au soldat cu eşecuri, iar tovarăşii Constantin Mitea şi D. R. Popescu ştiu adevărul, dar nici ei n-au avut mai mult succes. Chiar acum o oră mi s-a citit la telefon rezoluţia acestui vicepreşedinte Bârceri, de către secretara sa, din care reiese că imobilul nu prezintă nici o valoare, că intră în planul de sistematizare şi că numai o intervenţie a conducerii superioare îl poate salva. De-a lungul ultimelor zile am propus o altă soluţie, beneficiind şi de sprijinul moral al tovarăşului general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu şi al arhitectului-şef al Capitalei, Paul Focşa: translarea casei în alt loc, eventual la Muzeul Satului, unde s-ar putea amenaja un mic lăcaş Eminescu, care să devină un loc de pelerinaj, în special pentru tînăra generaţie. Cu cîteva manuscrise originale, fotografii şi obiecte care au aparţinut poetului s-ar putea deschide un mic muzeu, lucru care ar fi un cîştig şi pentru mai buna cunoaştere a lui Eminescu în lumea largă, întrucît la Muzeul Satului vin foarte mulţi turişti străini. Adjunctul ministrului Apărării Naţionale, invocat mai sus, mi-a spus telefonic că este de acord şi că militarii vor pune bucuroşi umărul la operaţiunea de translare, mai ales că e vorba de o căsuţă măruntă, uşor de deplasat pe două trailere. Numai Primăria nu vrea! În eventualitatea nefastă că se va demola această bijuterie a memoriei româneşti, chiar în preajma aniversării unui veac de la trecerea în eternitate a Poetului Naţional - Istoria va judeca foarte aspru generaţia noastră! Vă rog să mă iertaţi pentru acest semnal de alarmă, dar nu e bine ce se întîmplă...
2) Un alt motiv care mă determină să comit acest gest este situaţia mea dramatică: de cîţiva ani sînt un autor aproape interzis în ţara mea, pe care am cîntat-o în atîtea poeme şi cărţi! Concret, din anul 1986 n-am mai reuşit să public nici un volum, deşi am predat cîtorva edituri mai multe manuscrise: "Recviem pentru mama" şi "Elegii pentru vietăţi" (versuri) precum şi "Patriarhale", "Istorie bucureşteană" şi "Alerg după o Stea" (publicistică). Nimeni nu mă publică, ba că nu sînt în planul editorial, ba că nu e momentul etc. Dar de ce nu sînt în plan? Pentru că nu mă includ ei, instrumentaţi de acest Mihai Dulea, satrapul cel mai feroce din istoria culturii române. Răzbunarea inumană a acestui Dulea pleacă de la următoarea întîmplare: în decembrie 1986, în cadrul unei vizionări de film desfăşurată la C.C.E.S., mi-am îngăduit să-l critic vehement, de faţă cu toată lumea, pentru modul antiromânesc şi păgubos în care masacrează cultura. N-am fost singurul, poziţii similare au avut şi scriitorii Eugen Barbu, Titus Popovici şi Fănuş Neagu. Şi iată că personajul mă ţine minte, îmi plăteşte poliţa şi mă persecută în mod diabolic!
3) Tot datorită persecuţiei lui Mihai Dulea, care încearcă să ne intimideze pe toţi, vorbind mereu în numele ",Cabinetului 2" - îmi sînt blocate două scenarii de film. Întîiul se numeşte "Anul Nou cu bucurie", în două serii, şi este consacrat Epopeii rezistenţei populare româneşti în perioada 1916-1918, care a culminat cu Unirea cea Mare şi Veşnică de la Alba Iulia. Ani de zile m-am documentat pentru acest scenariu, care acoperă o mare lacună în cultura noastră - toţi au scris pînă acum despre rezistenţa armată, dar prea puţini au abordat faptele legendare ale grupurilor de partizani care au şubrezit cu tenacitate ocupaţia germano-austro-ungaro-bulgaro-turcă. În scenariul meu este vorba despre Grupul Putna, condus de eroul Vasile Chilian, care avea să sfîrşească în faţa plutonului de execuţie în vara de foc a anului 1917. Totul este o frescă amplă, transfigurată artistic, în care apar şi marii tribuni ai acelor ani cruciali, în înlănţuirea unor fapte istorice: Nicolae Iorga, Ionel I. C. Brătianu, Vasile Lucaciu, Eremia Grigorescu ş.a. La recomandarea regizorului Sergiu Nicolaescu (care intenţionează să realizeze acest film, apreciind scenariul la superlativ) am obţinut referate elogioase din partea istoricului Mircea Muşat şi a unui colectiv de specialişti de la Centrul de Cercetări pentru Teorie şi Istorie Militară. Şi totuşi, scenariul se prăfuieşte de mai bine de 2 ani în sertarul acestui Dulea, iar directorul Casei de Filme 5, care mi l-a comandat, îmi spune că realizarea filmului ar costa prea mult. Dacă un asemenea film nu facem, atunci ce filme facem noi, tovarăşe Ceauşescu? Mi s-a recomandat apoi să scriu un scenariu de actualitate, pentru că acesta ar fi imperativul momentului. L-am scris, el se intitulează "Fîntîna secretă" şi este o comedie inspirată din practica de vară a unor studenţi la istorie, pe un şantier arheologic din Transilvania. Numai că vigilentul Dulea mă pîndea, aşa că nici acest film nu se realizează, ceea ce seamănă a batjocură şi boicot împotriva mea. În felul acesta sînt împiedicat să-mi fac meseria şi să-mi cîştig existenţa, fiind parcă pedepsit pentru că sînt mai harnic decît alţii. Oare nu e păcat de toată munca mea, de sutele de nopţi albe pe care le-am irosit scriind nişte lucrări pe care numai în cîteva secunde acest trădător de ţară le-a anihilat complet?! Voi adăuga, la toate acestea, şi soarta incertă a piesei mele de teatru "Toată lumea ştie fotbal" - o comedie socială, care se tot repetă de vreo şase luni la Teatrul Tănase din Bucureşti, dar iată că funcţionarii de la C.C.E.S. şi Primărie nu vor s-o includă în repertoriul ferm, deşi ea este aprobată de C.O.M.-ul teatrului. Am ajuns oare un copil-problemă al acestui regim?
4) Un alt motiv al deciziei mele este cenzura infernală care domneşte în presa română. Astfel, de mai bine de 4 ani, numele meu este complet interzis la Radio şi Televiziune, fără un motiv plauzibil. Atunci cînd mai sînt recitate poezii de-ale mele sau se interpretează cîntece pe versurile mele, numele îmi este trecut sub tăcere, de parcă aş fi un autor de folclor, adică anonim. Ca să fiu sincer pînă la capăt, acest tratament îmi face mai mult un serviciu decît un deserviciu - pentru că în situaţia catastrofală în care se află programul Televiziunii, condusă de acest figurant pe nume Petre Constantin, ar fi o imprudenţă pentru un scriitor să devină părtaş. Exasperaţi, milioanele de cetăţeni ai ţării au ajuns să intercepteze programele televiziunilor din ţările vecine, anomalie care constituie o gravă lezare a demnităţii naţionale. În privinţa cenzurii propriu-zise a presei scrise vă aduc la cunoştinţă că aceasta este mai sufocantă ca oricînd, deşi noi ştim că, prin Decret Prezidenţial, cenzura a fost desfiinţată în România, iar aceasta ar fi trebuit să fie una dintre mîndriile socialismului românesc. Cum oare s-a ajuns aici? Noi, cei care lucrăm sau colaborăm la ",Săptămîna", avem trei cenzuri: a C.C. al P.C.R., a Primăriei Capitalei şi a Consiliului Culturii. Adăugînd la toate acestea şi cea de-a patra cenzură, cea interioară, a autorilor propriu-zişi, cărora le este teamă să mai scrie, vă veţi da seama cît de dificil este să ne exercităm profesia. De ce oare sîntem trataţi ca nişte răi cetăţeni, de ce oare sîntem suspectaţi la tot pasul? Scriitorul Eugen Barbu are cîteva dosare voluminoase cu toate articolele şi creaţiile literare cenzurate la "Săptămîna" în ultimii ani, de unde se vede ce luptă grea şi inegală sîntem siliţi să dăm, aproape umăr la umăr, cu aceşti cerberi ai noştri care, în treacăt fie spus, au lefuri incomparabil mai bune decît ale acelora care muncesc efectiv. Nici măcar articole de sport nu mai putem scrie, peste tot sînt vînate greşeli politice şi intenţii subversive.
5) În sfîrşit, ultimul motiv care mă determină să comit acest gest disperat este de ordin familial: Primăria Capitalei refuză cu îndîrjire să îmi atribuie un mormînt pentru osemintele regretatei mele mame. Ea a fost tot ce am avut mai scump pe lumea asta, s-a prăpădit în condiţii tragice, de proastă îngrijire, într-un spital bucureştean, şi iată că acum nu pot să realizez o modestă construcţie funerară! Actualul loc unde se află înmormîntată este într-un fund de cimitir, meschin, fără căi de acces, nu pot să pun o floare că se fură imediat, ce să vă mai stric dispoziţia - am o mare piatră pe inimă din cauza asta! Împreună cu unii funcţionari de resort am găsit un loc liber, care este al nimănui din 1929, prin urmare de exact 60 de ani - dar tovarăşii Necşoiu şi Bârceri nu vor să mi-l atribuie, zicînd că nu le permite legea. Dacă există, cu adevărat, o asemenea lege, atunci este o lege proastă şi inumană. Un înalt funcţionar al aceleiaşi Primării mi-a spus, textual: "Maestre, dacă d-ta rezolvi cu mormîntul eu mă îmbăt!" Acum se poate îmbăta sănătos, n-am rezolvat şi nici nu mă mai umilesc, dar vă rog să reţineţi că acesta nu e un limbaj faţă de un om aflat în nenorocire, cum sînt eu. Tovarăşe Ceauşescu, eu refuz să cred că în România anului 1989, după 45 de ani de socialism, un poet al acestei ţări nu poate cumpăra 2 metri pătraţi de pămînt pentru a-şi înmormînta, după datină, mama! Aici nu mai e vorba de umanism, ci de batjocură. Oare pînă într-atît s-au abrutizat funcţionarii Primăriei? Ce le cer eu? Nu cer nici vilă, nici funcţii de conducere, nici alte privilegii - cer un mormînt pentru o mare româncă din Ardeal, care întîmplător a fost mama mea. În vremea asta, toată lumea ştie că se fac afaceri pînă şi cu mormintele, eu nu sînt delator, dar o comisie serioasă de anchetă ar putea stabili lucruri foarte grave.
Acestea sînt motivele majore care m-au determinat să mă autoexclud din partid şi din presă. Ştiu că vor veni vremuri grele pentru mine şi familia mea, dar le voi suporta cu fruntea sus... Personal, nu mai pot face parte din acelaşi partid cu călăii mei, ai culturii române şi ai familiei mele! Vă rog, totodată, să nu îngăduiţi organelor specializate ale Ministerului de Interne să-mi însceneze vreo provocare, pentru că ar fi mare păcat: eu sînt un om cinstit şi sărac. Asigurîndu-vă că nu voi întreprinde nimic împotriva ţării care m-a născut, vă rog, în încheiere, să consideraţi că nici un demers nu mă va întoarce din hotărîrea pe care am luat-o. Uneori mă bate gîndul sinuciderii, sînt şi bolnav, o nevroză insuportabilă mă face să iau cîte 10 medicamente pe zi: nu ştiu ce se va întîmpla cu viaţa mea, dar îmi iau libertatea să sper că vor veni vremuri mai bune pentru un scriitor cinstit, care şi-a închinat întreaga viaţă Idealurilor nobile ale României.

CORNELIU VADIM TUDOR

Copyright Tricolorul

O DECIZIE ISTORICĂ

Ceea ce era de aşteptat, s-a petrecut!... Se împlinesc 70 de ani de la agresiunea neprovocată şi brutală a URSS împotriva României - mai întîi, notele ultimative celebre din 26-27 iunie 1940 destinate guvernului de la Bucureşti, lansate sub ameninţarea recurgerii la forţa armată în cazul respingerii, iar, cu începere din 28 iunie 1940, ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa de către unităţile Armatei Roşii. Acţiunea s-a desfăşurat integral în litera şi în spiritul Pactului de neagresiune şi Protocolului său secret, ambele convenite şi subscrise la 23 august 1939 de către V. M. Molotov şi Joachim von Ribbentrop, delegaţii celor doi lideri totalitari ai străvechiului continent - Adolf Hitler şi I. V. Stalin.

Intervenţia URSS a provocat, în primul rînd, extinderea războiului în limitele spaţiului european est-central şi sud-est-european, iar, în ce priveşte ţara noastră, a detonat procesul prăbuşirii României Mari, la numai 22 de ani de existenţă, de vreme ce provinciilor istorice răsăritene menţionate le-au urmat în robie străină Nord-Vestul Transilvaniei şi Cadrilaterul, subjugate în august-septembrie 1940 de Ungaria şi, respectiv, Bulgaria. Să reţinem că rapturile teritoriale săvîrşite oferă şi în prezent condiţii prielnice pentru falsificări grosolane unor "istorici" de conjunctură, lipsiţi de pregătire şi de conştiinţă, dar specialişti în provocări, aşa precum Serghei Nazaria din Chişinău ş.a. După cum prea bine se ştie, răspunsul neîntîrziat şi ferm al României la agresiunea URSS din 28 iunie 1940 poartă un nume: 22 iunie 1941, cînd ilustrul general Ion Antonescu a declanşat Războiul Sfînt, pentru eliberarea provinciilor răsăritene şi pentru distrugerea regimului criminal comunist. A urmat un război greu şi lung (1941-1944), din care România avea să iasă învinsă, în primul rînd prin trădare şi serioase deficienţe de planificare şi conducere, de mobilizare a tuturor forţelor şi rezervelor absolut necesare pentru victorie. Este remarcabil că, la 24 iunie 1941, chestionat de V. M. Molotov în privinţa rostului prezenţei României pe frontul antisovietic, de partea lui Hitler şi a aliaţilor săi, marele diplomat Grigore Gafencu, demn succesor al inegalabilului N. Titulescu şi ministru în exerciţiu al României la Moscova, a replicat liderului sovietic, cu demnitate şi apăsat, aşa cum impunea momentul menit să rămînă gravat în istorie cu puterea adevărului absolut: "În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decît o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodămînt de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rînduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre (...), Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţămînt de siguranţă şi de încredere şi a stîrnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte (...) Lovitura cea dintîi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atît de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic. Cele ce se întîmplă azi sînt urmările acestei nenorociri, care a dus acum la un război între cele două popoare, care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia".
Pentru toţi românii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa subjugarea acestor provincii a coincis cu debutul tragediei lor nemărginite şi greu de exprimat în cuvinte, de proporţii şi o intensitate imposibil de surprins şi descris. Era triumful însuşi al barbariei, extinsă în lunile următoare asupra altor ţinuturi străvechi româneşti, sinonimă - fără urmă de exagerare - cu gulagul şi holocaustul roşu, coborîte după 23 august 1944 peste ţara întreagă, şi cu nimic mai prejos decît holocaustul brun sau nazist. Dimpotrivă, ambele, holocaustul roşu şi cel nazist, izvorîte şi exersate în această ordine, au reprezentat variante ale Răului Absolut, care a bîntuit cu forţă în plin veac al XX-lea!
Asemenea crunte realităţi, ne place să credem că irepetabile pe viitor, ne determină să opinăm că în nici un caz nu trebuie să-i neglijăm pe marii responsabili. Care au fost, în prima ordine, Stalin şi Hitler, regimurile totalitare bolşevic şi nazist, cărora le-au căzut victimă populaţia şi teritoriul dintre Prut şi Nistru, invadate de trupele Armatei Roşii şi de forţele NKVD-ului la 26 iunie 1940. Din prima clipă, acestea din urmă au beneficiat - plănuind şi executînd invazia - de cooperarea unor largi pături ale minoritarilor din zonă, fie ei comunişti ori nu, după cum, nu mai puţin, şi a unora dintre români, unelte oribile ale bolşevicilor "eliberatori". Dar, mergînd mai departe, în ţara rămasă neocupată şi la Bucureşti, aflăm forţe politice inconştiente şi incapabile, guvernul liberal al lui Gh. Tătărescu, regele Carol II însuşi şi sfetnicii săi, care au pregătit calea agresorilor, înlesnindu-le invazia, la început parţială şi, în final, după 1944, totală. Faţă de o atare involuţie, în epocă s-au impus şi au cîştigat o substanţială şi binemeritată notorietate demersurile incisive şi decisive ale generalului Ion Antonescu. Acesta, în urma unor acţiuni insistente, a obţinut să fie primit în audienţă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940. Fără nici un efect evident însă. Numai că, la plecare, solicitantul a predat suveranului o scrisoare de protest vehement faţă de cele intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa în robia comunistă rusească. Acest document, redactat în termeni radicali, dar exprimînd corect realităţile, a fost rapid difuzat şi perceput ca atare de opinia publică naţională. Generalul Antonescu a fost cel dintîi pedepsit, fiind, din ordinul personal al Regelui, trimis într-un surghiun de aproape două luni la Mînăstirea Bistriţa din Oltenia (iulie-august 1940). În perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. La 1 octombrie 1940, de pildă, el considera:
"Pentru salvarea ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru mîndria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a refuzat însă această supremă satisfacţie".
Dar, în bilanţul general, ceea ce finalmente a contat în chip copleşitor a constat în faptul că generalul (ulterior mareşalul) Antonescu a dovedit prin faptă că rămăsese pe deplin ataşat libertăţii provinciilor pierdute şi fidel reîmplinirii idealului României Mari. Pe acest tărîm, al refacerii României Mari, N. Iorga s-a întîlnit - defel întîmplător - cu Ion Antonescu. Aşa după cum este cunoscut, N. Iorga s-a impus la confluenţa secolelor XIX-XX printre liderii luptei pentru unitatea naţională a tuturor românilor, fiind proclamat şi recunoscut la un moment dat, netăgăduit, drept Apostolul cauzei Marii Uniri din 1918. Strălucitului istoric i-a fost rezervat rolul major şi simbolic de a prezida, la 29 decembrie 1919, şedinţa Camerei Deputaţilor în care s-au adoptat legile Unirii Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Crişanei şi Maramureşului cu Ţara-Mamă, context în care a proclamat Neamul Românesc "pentru vecie unit". În 1940, prăbuşirea României Mari - care avea să coincidă în chip tragic, dar simbolic, cu sfîrşitul însuşi al istoricului - nu putea să-l lase indiferent. Nu insistăm asupra împrejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroşii biografi ai lui N. Iorga au examinat deja faptele survenite. În condiţiile în care prăbuşirea României Mari a debutat, practic, cu ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către URSS, istoricul a reacţionat imediat şi plenar, în articolele politice tipărite în presa zilnică, în intervenţiile la Parlament şi la Academia Română sau în conciliabulele oficiale şi, nu mai puţin, în lucrările sale ştiinţifice. Sub acest ultim aspect, se impune a reţine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, în speţă "Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei", care se bucurase deja de două ediţii în limba franceză (1922, 1931), a fost imediat reeditată şi, mai mult, tradusă şi difuzată în limbile română şi rusă. Semnificaţia deosebită a apariţiei simultane a "Adevărului"..., în condiţiile date, în mai multe limbi şi sub semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine, iar ulterior, o dată cu impunerea cenzurii comuniste, prin 1944-1947, cartea avea să fie interzisă, pentru ca abia în ultima vreme, după 1989-1990, să revină în atenţie.
Fapt de o remarcabilă semnificaţie, în anul 1940, la prima ediţie românească a "Adevărului"..., autorul - în raport cu evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS - a considerat necesar să facă, finalmente, modificările ce se impuneau; în fond, el a adăugat două paragrafe simbolice. Apreciem că, în acest fel, în mod concret, N. Iorga şi I. Antonescu s-au "reîntîlnit" în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, pînă la capăt, la 23 august 1944, a rămas unul drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe în devans asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinînd seama de scopul pe care l-a avut acţiunea în Est din 1941-1944, nu avea cum să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat - în adagiul micro-sintezei amintite, "Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei" - că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta "un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional" şi care, netăgăduit, "va fi reluat la cel dintîi prilej favorabil". Acel prilej favorabil a coincis zilei de 22 iunie 1941.
În existenţa tuturor neamurilor şi statelor lumii intervin - cu o frecvenţă şi forţă pe care nu le stabilesc guvernele ori istoricii, ci destinele - momente grozave de prăbuşire, dar şi atîtea altele de renaştere, de revanşă, veritabile minute astrale ce rămîn înscrise cu litere de aur în analele trecutului. Pentru noi, se cunoaşte prea bine, revanşa istorică pentru oribilul şi blestematul 28 iunie 1940 n-a prea întîrziat; ea s-a chemat, tot simplu dar binefăcător, salvator prin şi pentru veacuri al onoarei noastre naţionale, 22 iunie 1941 ... Indiferent de orice intenţii şi iniţiative nenorocite ce i s-au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Mareşal al României, după 22 august 1941 a fost singurul lider politic şi militar de la Bucureşti capabil a pregăti, declanşa şi purta Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania şi aliaţii ei, împotriva URSS şi a Naţiunilor Unite. Un război condus, înainte de orice şi mai presus de toate, pentru refacerea României Mari şi zdrobirea comunismului. Şi, nu mai puţin, pentru Basarabia şi Bucovina. Nu a fost nicidecum întîmplător că, în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie din Valea Piersicilor de la Jilava, Mareşalul Antonescu s-a despărţit de mama sa, asigurînd-o fără pic de ezitare: "Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel ..."
În contextul faptelor şi proceselor relevate, nu poate lipsi o întrebare: Ce va fi? În context, nu este posibil să neglijăm rostul politicienilor patrioţi şi al istoricilor, din ţară sau de la Chişinău. Unde, mai cu seamă după impresionanta reuniune ştiinţifică internaţională din iunie 1991 consacrată Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 şi consecinţelor sale, s-a lucrat intens pentru studierea, înţelegerea şi explicarea faptelor incriminate. S-a afirmat şi s-a dovedit că, dacă în prezent sîntem în situaţia favorabilă ca Pactul din 1939 să fi fost repudiat în integralitate de comunitatea internaţională politică sau ştiinţifică, totuşi realităţile istorice desprinse din aplicarea Pactului respectiv în 1939-1940 sau la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial pentru Ţările Baltice, Polonia şi România, se menţin. Iată de ce, ca atare, sîntem pe deplin îndreptăţiţi să întrebăm şi să ne întrebăm: de ce, sau pînă cînd? Se impune să-mi exprim convingerea că timpul acţionează eficace. Potrivit calculelor unui reputat istoric francez (l-am numit pe Jean-Baptiste Duroselle), durata medie de supravieţuire a imperiilor, care nu se suprapun "marilor puteri" ori "super-puterilor", ci reprezintă cel mult "excrescenţe" ale acestora din urmă, s-ar limita la aproximativ 250-300 de ani, "moartea" lor impunîndu-se în prezent ca una dintre regularităţile (permanenţele) istoriei. Aşadar, sfîrşitul Imperiului - iar Duroselle s-a aplecat îndeosebi asupra "cazului" celui rus, "salvat" ori "prelungit" de cel sovietic (?) - este într-un fel pe-aproape. Finalul, depinzînd, evident, de atîţia factori imponderabili, nu-l stabilesc anume indivizi, precum un arbitru o partidă de fotbal. Decisiv este faptul că finalul este previzibil, putînd surveni oricînd. Că este aşa, trebuie să consemnăm că nu mai departe decît zilele trecute preşedintele interimar al Republicii Moldova, Excelenţa Sa dl. Mihai Ghimpu, căruia este absolut necesar să-i aducem omagiul nostru, a semnat Decretul nr. 373-V/24 iunie 2010, prin care s-a instituit data de 28 iunie 1940 drept Zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului autoritar comunist. O zi care, stabileşte decretul menţionat, va fi marcată în "toate localităţile" Republicii Moldova, stabilindu-se că vor fi "coborîte în bernă" drapelele de stat (art. 3/a); vor fi "organizate depuneri de flori la mormintele, monumentele memoriale ale victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului comunist" (art. 3/b); va fi "organizată o oră a memoriei" în şcoli şi taberele de odihnă (art. 5) şi va fi edificat, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, un monument "în memoria victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist" (art. 6/b). În sfîrşit, dar nu şi cel mai puţin important, Decretul reclamă ca "Federaţia Rusă, în calitatea sa de succesor de drept al Uniunii Sovietice, să-şi retragă necondiţionat, urgent şi transparent trupele şi armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova" (art. 8).
Netăgăduit, nu mai aflăm spaţiu pentru comentarii. Întrucît acesta-i chiar Sfîrşitul!
Doamne, ocroteşte-i pe români!

GH. BUZATU

Copyright Tricolorul

NASTEREA SF. IOAN BOTEZATORUL

În această lună, în ziua a douăzeci şi patra - pomenirea Naşterii Cinstitului Slăvitului Prooroc înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan.

Acesta este mărturisit de Hristos mai mare decât toţi cei născuţi din femei, şi mai mult de prooroc, care a săltat în pântecele maicii sale, şi a propovăduit oamenilor venirea Mântuitorului nostru, şi a mers mai înainte la iad, ca să binevestească învierea. Acesta a fost fecior al lui Zaharia, arhiereul şi al Elisabetei, cea stearpă, fiind născut din făgăduinţă. Acesta a dezlegat tăcerea tatălui sau, când s-a născut, şi a umplut toată lumea de bucurie. Drept aceea şi îngerii astăzi se bucură cu oamenii, şi toată lumea este plină de bucurie şi de veselie. Şi se face soborul lui în sfânta sa casă de rugăciune, ce este în Forachia.

Sursa: http://luptapentruortodoxie.blogspot.com

IMS da lectii unui VW Touareg

La recentele inundatii de luni din Timisoara, sub un viaduct un batran IMS (Made in Romania) da lectii unui VW Touareg (Made in Germany)...

Las imaginile sa vorbeasca de la sine:

http://agenda.ro/main/video_page/news/31732.html?video_id=5734

Dr. Livius Tirnea
Presedinte al OTRM Timis

EXISTA SOLUTII !!!

1) Specialişti în finanţe susţin că majorarea TVA-ului cu 1% ar fi echivalat cu suma obţinută prin tăierea cu 25% a salariilor. Asumarea răspunderii în Parlament de către guvern pentru cele două legi prin care se reduc pensiile şi salariile este un gest inuman, împotriva Poporului Român. Cele două legi nu au avizul CES-ului.

Invocarea articolului 53 din Constituţie pentru asigurarea legalităţii celor două legi este aberantă. Din această cauză se fac presiuni mari la vîrful Curţii Constituţionale pentru a declara legile respective ca fiind constituţionale. Li s-au promis avantaje materiale legate de evitarea reducerii salariilor pentru magistraţii Curţii Constituţionale, la fel cum s-a întîmplat şi cu pachetul de legi prin care Guvernul Boc şi-a asumat răspunderea. Ca urmare, magistraţii Curţii Constituţionale au putut cumula pensia cu salariul, astfel că la salariile mari, de aproximativ 200 milioane de lei vechi pe lună, se adaugă şi pensii de peste 100 de milioane de lei vechi pe lună.
2) Reanalizarea cheltuielilor prevăzute în buget şi reducerea cu 20-30% la capitolele la care acestea sînt prea mari sau inoportune pentru această perioadă de criză. Să se înceapă cu Preşedinţia şi să se termine cu ultimul ordonator de credite.
3) Să se stabilească sarcini şi răspunderi concrete pentru Ministerul de Finanţe şi Ministerul de Interne în scopul reducerii cu cel puţin 25-30%, într-o primă etapă, a economiei subterane care astăzi păgubeşte bugetul de stat cu cel puţin 40 de miliarde de euro pe an. Evaziunea fiscală prin contrabandă este de 10 miliarde de euro pe an, din care la ţigări este de 1 miliard. Acciza joacă iarăşi un rol deosebit de important ca resursă în formarea bugetului. Evaziunea fiscală din neplata accizei la produsele petroliere ajunge şi la 5 miliarde de euro pe an.
4) Să se introducă imediat un sistem de impozitare a profiturilor şi veniturilor în mod diferenţiat şi proporţional, cu cote de 10-12% pentru veniturile mici şi de pînă la 40-50% pentru veniturile mari, renunţîndu-se la cota unică de impozitare, care aduce în fiecare an venituri mai mici la bugetul de stat. Numai din înlocuirea acestui sistem de cotă unică se pot realiza venituri de 3-4 miliarde de euro anual.
5) De urgenţă trebuie realizată o strategie naţională pentru echilibrarea balanţei comerciale externe, întrucît România se apropie cu paşi repezi de statutul de piaţă de desfacere, îndeosebi pentru ţările UE. Odată cu aceasta trebuie avută în vedere şi recucerirea pieţelor externe tradiţionale, pe care România le-a avut înainte de 1989.
6) Trebuie reanalizate contractele de privatizare, iar acolo unde se constată că acestea nu au fost respectate, statul să intervină pentru recuperarea capacităţilor de producţie care au adus înainte de privatizare sume importante bugetului de stat. Esta cazul Petromului, BCR-ului, ALRO Slatina, unităţilor de producţie şi transport a energiei electrice şi a gazului etc..
7) Trebuie adoptată o strategie de dezvoltare a ţării prin crearea unui sector strategic de stat în economie aşa cum este în toate ţările dezvoltate din lume şi care să cuprindă cele mai importante societăţi cu rol major în asigurarea resurselor necesare la bugetul de stat şi, deosebit de important, în asigurarea independenţei şi siguranţei naţionale.
8) Să se renunţe în această perioadă la cedarea către Fondul Proprietatea a 20% din dividendele realizate de cele mai eficiente societăţi şi companii româneşti, care totalizează peste 1 miliard de euro anual. Aceşti bani trebuie vărsaţi, de urgenţă, la buget.
9) Asigurarea investiţiilor necesare pentru relansarea producţiei industriale şi a agriculturii, de unde se obţin bani reali pentru buget.
10) Confiscarea marilor averi realizate prin fraudă.
11) Orientarea către alte pieţe financiare, cum ar fi China, de unde se pot obţine împrumuturi rapide şi la o dobîndă mai mică decît împrumuturile obţinute de la FMI.
"TRICOLORUL"

Copyright Tricolorul