Eurovision, sau Asiavision

Acesta e fondul problemei: concursul Eurovision nu-şi mai merită numele, avînd în vedere că la el participă mai multe ţări asiatice decît ţări europene. Te doare sufletul cînd vezi că Germania, Franţa, Italia, Anglia, Spania, Austria, Polonia şi alte ţări, care au dat muzicii universale mari valori, la manifestarea asta anuală se tîrăsc pe la coada vacii, fiind copleşite de invazia unor ţări ca Israel, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turcia şi a altora, mai mult sau mai puţin caucaziene, dar toate orientale. Deşi manifestarea în sine are glazură atractivă, cu lumini, paiete şi artificii, dacă rîcîi cu unghia pojghiţa asta dai peste o formă sui-generis a „conflictului civilizaţiilor“. Dacă la fotbal, hm, mai treacă-meargă, lumea mai închide ochii – în cultură lucrurile stau altfel: Europa e Europa, iar Orientul Apropiat, sau chiar Asia sînt zone diferite. Eu, unul, mă consider ceva mai deschis la minte şi cu o cultură mai consistentă decît mulţi privitori, dar mă doare sufletul cînd văd că, de ani buni sau, mai degrabă, răi, Viena lui Mozart, Beethoven, Haydn şi Schubert e măturată de Tel-Aviv, Baku, Tbilisi, Erevan şi Ankara. Urmaşii lui Wagner, Verdi, Chopin şi De Falla nu mai au loc de urmaşii păstorilor de capre, unii de religie musulmană. În loc să fie o catedrală, Eurovisionul s-a transformat într-o geamie, sau o sinagogă – lăcaşuri de cult faţă de care am tot respectul, dar, vorba ideilor Ciu-Ce, ale lui Kim Ir Sen: una-i una şi alta-i alta. Acest concurs a fost gîndit ca o expresie a concordiei dintre ţările unui continent care nu e doar leagănul marii civilizaţii, ci şi locul de unde au pornit cele două războaie mondiale. Nu ştiu cine a avut ideea să îndese, cu furca, ţări care, efectiv, fac parte dintr-o altă parte a lumii, cu alte tradiţii şi manifestări comportamentale. Am înţeles că Israelul falsifică Istoria, dar şi Geografia? Noroc că la ediţia asta, ţara respectivă a stat pe tuşă. Dar a participat Azerbaidjanul, care are petro-dolari şi se agită cam prea mult în spaţiul european, de care nu aparţine. N-au luat parte Austria şi Polonia, dar ne-am pomenit cu nepoţii postului de Radio Erevan. La sfîrşitul anilor 1990, am făcut o vizită oficială, într-o delegaţie a Senatului României, în mai multe ţări asiatice. Într-o discuţie cu preşedintele Academiei din Kazahstan, am aflat ce vor aceşti oameni: EURASIA. Adică materializarea unui concept care n-are cum să prindă viaţă, fiindcă e artificial şi forţat. Mîine ne vom pomeni şi cu EURAFRICA, mai ştii? Îmi vine în minte şi un toast pe care l-a ţinut, cu un pahar de vin roşu în mînă, venerabilul Kurt Biedenhoff, preşedintele Senatului Germaniei. Era în martie 2000. Mă aflam la Bonn, tot într-o vizită a unei delegaţii senatoriale, şi am putut auzi ceea ce, în mod oficial, nu se spusese niciodată: părinţii fondatori ai Uniunii Europene au gîndit această construcţie ca o re-creare a vechii Europe, în limesul (hotarul) Imperiului Roman, pe fundamentele religiei creştine. Iată de ce nu e primită în Uniunea Europeană o ţară ca Turcia, de exemplu. Asta-i situaţia. Există construcţii şi organisme unde prevalează alte criterii, mai puţin restrictive cum este ONU, bunăoară. Amestecătura asta, la grămadă (hai, cu toţii, că şi noi sîntem oameni) nu merge şi periclitează buna funcţionare a unui organism care, şi aşa, are propriile sale probleme. Ce Dumnezeu, nu mai ştim pe ce lume trăim? Europa e Europa şi Asia e Asia. Poate că după 2-3 generaţii se vor naşte nişte minţi vizionare care vor vrea să le unifice, într-o formă sau alta, dar pînă atunci există aceste distincţii, dictate de o Istorie care nu este, nu are cum să fie comună. În 1683, la Asediul Vienei, turcii trăgeau, de la distanţă, cu tunurile cele mari (balameze) în turnurile Catedralei Sf. Ştefan – de neputinţă şi furie, pentru că nu reuşiseră să pătrundă în strălucita cetate. Acum, chiar Occidentul le-a predat cheile oraşului, de bună voie, ca să facă ce? Poate cineva să dea vreun nume de mare scriitor, compozitor sau pictor turc, comparabil cu cele din Apus? Nu, nu poate. Există o decalare şi o defazare istorică de care, fireşte, nu sînt vinovate generaţiile actuale, dar toate astea se pot rezolva în timp, cu răbdare şi înţelepciune.

Revenind la cea mai recentă ediţie a Eurovisionului, pot să spun că s-a întîmplat ceea ce oamenii cu capul pe umeri – dar nu şi exaltaţii bugetivori de la aşa-zisa Televiziune Română – au anticipat: bietul transsexual, cu nume imposibil, Ouatu a fost mediocru. Nu ştiu cum se face, dar un popor aşezat şi cu capul pe umeri se prezintă în faţa lumii, uneori, cu tot felul de ciudaţi. N-a mai venit nimeni cu un bărbat îmbrăcat în rochie şi cu voce de scapete, pardon, contra-tenor. Numai noi, românii. Piesa cu pricina a fost ridicolă, fără nici un motiv melodic, compusă la plezneală. Pe lîngă hermafroditul respectiv se agitau şi nişte saltimbanci de circ, care făceau roata şi serii de tumbe, cît pe-aci să-l sperie pe ăsta şi să-l distragă de la procesul de „ejaculare“ a ouălor. Presa ne-a tot bombardat cu poze şi informaţii, că anonimul Ouatu s-ar afla în mare dragoste cu cîntăreaţa de operă Angela Gheorghiu. Dacă e aşa, i-am pus cruce şi ăsteia. Să-ţi laşi, tu, o mîndreţe de bărbat, celebritate mondială, tenorul italian Roberto Alagna, şi să te înhăitezi cu un neica-nimeni, de pe fundul Gropii lui Ouatu – ce degradare! Ce le va spune preotul la cununia lesbi? „Şi-acum, una dintre voi să sărute mireasa“… Apropo: care din ele o să aibă o rochie de mireasă cu mai multe bibiluri şi mărgele colorate? Acum ştim şi cum a devenit Ouatu contra-tenor: el e contra unui singur tenor, Roberto Alagna! De ani de zile, participarea României la Eurovision e lăsată pe mîna unei găşti abuzive, care taie şi spînzură la TVR. Nu ajungea parazitul Dan Manoliu (care, zilele trecute, declara presei că „Cezar e ca un buldozer!“) – acum şi-a vîrît coada şi indi-romul Claudiu Elwis Săftoiu. Pe legea mea, ăsta ar fi obţinut un punctaj mai bun! Imaginaţi-vă că fostul director al SIE, cu apucăturile sale de „şef al spionilor“, ar fi cîntat deghizat în Indira Gandhi, cu un zbenghi în frunte, făcut cu carioca, iar cîntecul ar fi fost „Toţi duşmanii moare, că io am valoare“. Sau ultimul şlagăr al lui Nicu Paleru, difuzat de canalul Etno TV: „De trei zile stau în gară, după mucuri de ţigară“. Iar reflectoarele ar fi scris pe cer, cu litere imense: ELWIS. Succes garantat. Totuşi, cine sparge gaşca aia de la TVR, unde taie şi spînzură nişte diletanţi plini de ifose, lăsaţi de capul lor, pe bani publici? E ca şi cum ne-am prezenta în Cupele Europene la Fotbal cu echipe ca Veioza Frecăţei şi Pîrţîiţii de la Cogealac. Nu merge aşa. E prestigiul ţării în joc.

N-aş vrea să închei înainte de a-mi exprima dispreţul faţă de cîrdăşiile dezgustătoare ale votului. La fel ca şi în anii precedenţi, vecinii şi-au acordat voturile unii altora, într-o solidaritate a pigmeilor care a enervat milioane de oameni. Totul era previzibil: Lituania dădea puncte mari Estoniei, Estonia – Rusiei, Georgia – Armeniei şi viceversa etc. Atunci, au procedat la fel şi ţările din Occident. Aşa a cîştigat Danemarca, pentru a nu cîştiga, din nou, Azerbaidjanul. Ce vot mai e ăsta? Ce exprimă el? Nimic. Personal, mi-au plăcut interpretele şi cîntecele cu care s-au prezentat Finlanda şi Belarus. Foarte bine s-a prezentat şi englezoaica Bonnie Tyler. Din păcate, ele n-au putut învinge „complotul bubei“, de care scria Haşdeu. În concluzie, încă un rateu. Atractiv ca spectacol, dar nociv în fond.

CORNELIU VADIM TUDOR

Duminică, 19 mai 2013