Din punct de vedere istoric, Izvorul Tămăduirii, sărbătoare închinată Maicii Domnului, Sfînta Fecioară Maria, ne aminteşte o minune. Împăratul Leon cel Mare, înainte de urcarea pe tron, mergînd printr-o pădure, a întîlnit un orb rănit care îşi căuta drumul. Leon l-a luat de mînă ca să-l conducă, dar la cererea orbului de a-i da apă, a plecat să caute. Negăsind, a auzit un glas care i-a indicat locul unde va găsi apă pentru a potoli setea orbului şi pentru a-i unge ochii lipsiţi de vedere. Urmînd cele auzite, Leon a găsit izvorul, care s-a dovedit a fi tămăduitor. Orbul şi-a astîmpărat nu numai setea, dar şi-a recăpătat şi vederea. După ce a ajuns împărat, Leon a ridicat în acel loc o biserică, iar cu apa acelui izvor s-au vindecat mulţi bolnavi de-a lungul timpului, prin mila şi lucrarea Maicii Domnului, care i s-a descoperit. Izvorul menţionat este o preînchipuire care ne arată Izvorul cel viu al mîntuirii noastre: pe Maica Domnului. Dincolo de aspectele dogmatice ale lucrării Maicii Domnului în istoria mîntuirii neamului omenesc, Izvorul Tămăduirii ne arată puterea sa harică de a înfăptui minuni cu ajutorul lui Dumnezeu, faptul că ea este Maica noastră, a celor care ne încredinţăm ei pentru a-i cere ajutorul, că este Rugătoarea şi Mijlocitoarea noastră înaintea lui Christos, după cum o numeşte Biserica.
Tradiţii şi obiceiuri
De Izvorul Tămăduirii, se sfinţesc apele. Creştinii ortodocşi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Aghiasma Mică. După ce preotul a sfinţit apa, îi stropeşte pe credincioşi în timp ce se cîntă troparul „Mîntuieşte, Doamne, poporul Tău“.
În această zi, în unele zone ale ţării, tinerii adolescenţi fac legămîntul juvenil. Acest legămînt se făcea, cu sau fără martori, în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care făceau jurămîntul respectiv: pronunţarea cu voce tare a jurămîntului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoţite întotdeauna de o lumînare aprinsă, îmbrăţişarea frăţească, ospătarea cu alimente rituale şi dansul. În unele zone etnografice, ceremonia se repetă anual, la aceeaşi dată, pînă la intrarea în joc a fetelor însurăţite şi a băieţilor înfîrtăţiţi. Persoanele legate, veri, văruţe, surate, fraţi de cruce etc., se întîlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii. După încheierea solemnă a legămîntului, copiii şi apoi oamenii maturi îşi spuneau pînă la moarte surată, vere, fîrtate, verişoară şi se comportau unul faţă de altul ca adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiau în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fîrtatului, se ajutau şi se apărau reciproc pînă la sacrificiul suprem.
Sursa:
Ziarul Tricolorul
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu