Conducătorii Partidului Naţional Român urmăreau cu o încordată atenţie evenimentele. Cei care nu erau închişi sau nu se găseau pe front s-au întîlnit, în ziua de 12 octombrie, la Oradea Mare, în casa lui Aurel Lazăr, spre a face un examen amănunţit al situaţiei externe şi interne. La acea conferinţă - care avea loc cu o lună înainte de izbucnirea revoluţiei - participau: Al. Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Theodor Mihali, Ion Suciu, Nicolae loan, Ion Cirdaş, Sever Dan, George Popovici şi George Crişan. Consfătuirea se ţinea sub preşedinţia lui Ştefan Ciceo-Pop.
Cum se explică absenţa lui luliu Maniu? Locotenent de artilerie, se găsea în luna iulie în concediu, dar guvernul de la Budapesta intervenise la autorităţile militare ca să-l trimită imediat pe frontul italian. Pentru luliu Maniu era un prilej ca să observe starea de spirit a unităţilor şi să tragă concluziile politice în vederea acţiunii pe care situaţia internă şi externă o impunea. La începutul lui septembrie, cu ajutorul unui colonel ceh, luliu Maniu a izbutit să fie trimis în interes de serviciu la Viena, unde a desfăşurat una dintre cele mai importante acţiuni. Deşi absent de la consfătuirea din Oradea Mare, spiritual el era prezent.
Ştefan Ciceo-Pop a făcut o amplă expunere asupra situaţiei, după care s-a luat în dezbatere declaraţia pe care urma să o citească Al Vaida-Voevod în parlamentul de la Budapesta. Concepută de Al. Vaida-Voevod, om politic de mare curaj şi care nu se lăsa intimidat de nimic atunci cînd era convins că servea cauza neamului lui, a fost logic ca acea declaraţie să însemne o dată în istoria parlamentului din Budapesta. Pentru acţiunea ulterioară, s-a format o delegaţie permanentă a partidului, compusă din 6 membri: luliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, Theodor Mihali, Vasile Goldiş şi Aurel Vlad.
Fiind la Viena, luliu Maniu, care fusese însărcinat cu conducerea afacerilor externe şi militare ale românilor din Transilvania, şi-a fixat ca prim obiectiv formarea unei armate româneşti. La începutul lui octombrie, el lansa un apel prin care convoca la o consfătuire pe toţi ofiţerii români din garnizoana Vienei, spre a constitui un „sfat al militarilor români”. Consfătuirea a avut loc la 31 octombrie şi au participat 100 de ofiţeri români.
Pentru cunoaşterea stării de spirit a lui luliu Maniu, este interesantă cuvîntarea rostită în faţa celor 100 de ofiţeri români: „Se trezeşte în noi acea conştiinţă naţională care de veacuri a fost încătuşată cu cele mai neumane mijloace din partea străinilor ce pînă acum ne-au stăpînit, dar care conştiinţă, eliberată acum, izbucneşte ca un vulcan clocotitor de puterea focului ce conţine. Această conştiinţă naţională ne-a îndemnat pe noi, ofiţerii şi soldaţii români, să ne întrunim într-o adunare generală, să ne închegăm drumurile, ca să înfruntăm valurile”.
Senatul soldaţilor români lua fiinţă. Un act revoluţionar, fără îndoială, dar după citirea Declaraţiei de către Vaida-Voevod în parlamentul unguresc, în ziua de 18 octombrie, actul apărea ca încadrat în noua situaţie creată. De o rară putere de a se domina, ferindu-se de orice acţiune precipitată, luînd în prealabil toate măsurile ca să reducă riscurile inerente unei acţiuni revoluţionare, luliu Maniu a ştiut să concilieze îndrăzneala cea mai temerară cu maximum de prudenţă.
Oricît şi-ar fi pierdut capul autorităţile austriece, un om singur, totuşi, nu s-ar fi încumetat să înceapă o luptă revoluţionară, fără ca mai înainte să nu-şi fi asigurat o forţă care să-l susţină, să-l apere împotriva unei eventuale acţiuni a Poliţiei. În Viena se găsea Regimentul 64 din Orăştie, încartiruit în Ferdinandskaserne; era compus numai din români; singurul străin era comandantul lui, un colonel austriac. Era cu atît mai important să dispună de acel regiment, cu cît avea un efectiv de 5.000 de oameni, care îşi păstraseră intactă disciplina. luliu Maniu a cerut regimentului să nu execute nici un ordin care nu era dat de el. Colonelul austriac a fost destituit, iar în locul lui a fost numit căpitanul Leucuţa. În Ferdinandskaserne a fost lagărul armatei revoluţionare a românilor.
Activitatea nu a limitat-o luliu Maniu numai la Viena. În aceeaşi zi au fost trimişi la Praga şi în toate centrele unde staţionau trupe româneşti ofiţeri cu instrucţii precise. Îmbrăcat în uniforma de locotenent de artilerie şi însoţit de profesorul Isopescu-Grecu, deputat în parlamentul de la Viena, luliu Maniu, după ce stabilise comanda românească asupra Regimentului 64, s-a prezentat ministrului de Război, generalul Stroger-Steiner. Cu toate că milenarul imperiu habsburgic se disloca, nu era posibil ca un general austriac să-şi schimbe mentalitatea de la o zi la alta. Ne putem imagina ce faţă a făcut ministrul de război, atunci când luliu Maniu, calm, politicos, îi comunica faptul luase comanda efectivă a regimentelor româneşti şi îi cerea să-i pună la dispoziţie o parte din minister, spre a-şi putea instala serviciile necesare conducerii afacerilor militare române. Tonul, ţinuta lui Maniu nu aveau nimic revoluţionar, ca şi cînd ar fi fost vorba de un act normal de serviciu. Liniştea cu care Maniu îşi formula obiectul audienţei zăpăcise pe ministrul de război, în aşa fel încît, în loc să ordone imediata arestare, i-a cerut timp să reflecteze. Se înţelege şi faptul că generalul Stroger-Steiner avea nevoie de un răgaz spre a se informa asupra forţelor revoluţionare pe care se sprijinea cererea locotenentului de artilerie. Nu i-a trebuit mai mult de o jumătate de oră ca să fie informat că autoritatea pe care o reprezenta nu mai exista nici măcar cu numele. Întreaga Vienă era în convulsiuni revoluţionare, un regiment austriac bolşevic jefuise suburbiile Capitalei; unica unitate militară care îşi menţinea disciplina era Regimentul 64 din Orăştie, cu 5.000 de soldaţi români, sub comandă românească şi neexecutînd decît ordinele lui luliu Maniu.
În a doua audienţă, ministrul de război i-a declarat lui Maniu că era constrîns să se supună evenimentelor şi îi punea la dispoziţie birourile necesare pentru instalarea serviciilor.
În faza iniţială a unei revoluţii, anarhia se propagă cu viteza focului. Imediat ce se simte că autoritatea se clatină, că nu mai posedă acea sigură şi imediată forţă de reacţiune, drojdia societăţii devine îndrăzneaţă şi agresivitatea ei prădalnică se manifestă imediat. Mahalalele Vienei începură să se mişte. La început cu oarecare timiditate, cercetînd terenul, căutînd să verifice cum funcţionau organele puterii executive.
Poliţia Vienei se bolşevizase, regimentele austriece aflate în Capitală ofereau exemplul anarhiei, ceea ce încuraja populaţia să se năpustească furioasă asupra magazinelor de alimente pe care le prădau, să năvălească în locuinţele particularilor spre a le jefui. luliu Maniu şi-a păstrat calmul în această dramatică zăpăceală. În imediata apropiere a Vienei, la Wiener Neustradt, se găseau 40.000 de soldaţi români, iar în cazărmile Vienei alţi 20.000. Ofiţerii români explicau soldaţilor sensul evenimentelor şi noua lor misiune; le luau jurămîntul, le dădeau instrucţii şi apoi îi trimiteau în Ardeal. O mică parte au fost reţinuţi, pentru ca, împreună cu Regimentul 64 din Orăştie, să menţină ordinea şi siguranţa publică. În anarhia generală, în absenţa oricărei autorităţi - şi nu mai exista autoritate din momentul în care nimeni nu mai asculta - în Ministerul de Război al Austriei un român locotenent de artilerie suplinea autoritatea defunctă. Era singurul ale cărui ordine se executau, era singurul care dispunea de o forţă armată disciplinată, imună bolşevizării, care contaminase regimentele austriece. Toată drojdia Vienei îşi pierdu îndrăzneala atunci cînd a văzut unităţi ale armatei străbătînd calme străzile Vienei, impunînd ordinea, sancţionînd imediat pe refractari. Aceste unităţi în uniforma armatei austriece purtau flamura românească. Cadenţa pasului lor voinicesc era întovărăşită de un marş cîntat în altă limbă decît cea germană. Pe străzile Vienei, în noiembrie 1918, unităţile româneşti reduceau la tăcere urletele canaliei de uliţi, restabileau ordinea, cîntînd „Deşteaptă-te, Române!”. luliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram lancu şi a unchiului său, Simeon Bărnuţiu. Niciodată, în cursul vieţii lui politice, luliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918.
Lupta împotriva imensului imperiu nu putea fi dusă izolat, numai de români; interesele tuturor naţionalităţilor erau solidare, iar dacă revoluţia unei naţionalităţi din monarhie ar fi fost învinsă, pierderea s-ar fi răsfrînt şi asupra celorlalte naţionalităţi, în insurecţie contra dominaţiei austro-ungare. luliu Maniu, care lucra în Ministerul de Război, fără să-l părăsească nici un moment, era informat de cele ce se întîmplau pe cuprinsul imperiului. La sfîrşitul lunii octombrie izbucni revoluţia naţională a cehilor în Praga. Nu dispuneau decît de organizaţiile „Socolilor”, deoarece arhiducele Eugeniu, general-şef al armatei austro-ungare, nu lăsase în Boemia nici o unitate cehă sau slovacă, împrăştiindu-le în Austria şi Ungaria, unde eventual ar fi putut fi folosite contra unităţilor ungureşti şi austriece bolşevizate. La Praga, în momentul izbucnirii revoluţiei cehilor, se găseau regimentele sedentare Braşov nr. 2, Cluj nr. 51 şi o parte din Regimentul nr. 37 din Oradea Mare.
În instrucţiunile secrete trimise de luliu Maniu de la Viena prin ofiţeri de legătură, se cerea luarea de contact cu „Narodny Vybor”. Trupele româneşti au sprijinit instalarea comitetului naţional ceh, menţinînd, în acelaşi timp, şi ordinea în Praga şi în împrejurimi, pe o rază de 10 km. Alexandru Simon, ofiţer din Regimentul nr. 2 din Braşov, a organizat şi a luat comanda „Legiunii Române din Praga”. Preşedintele „Socolilor”, dr. Scheiner, a putut forma o armată cehă, cu care intenţiona să înceapă ofensiva pentru izgonirea unităţilor ungureşti, staţionate în Slovacia. Dacă nu s-ar fi primit ştiri îngrijorătoare din Transilvania, „Legiunea Română din Praga”, complet echipată, ar fi sprijinit această ofensivă. Alexandru Simon a renunţat şi a îndreptat unităţile româneşti spre Sibiu, trecînd prin Austria şi Croaţia.
PAMFIL ŞEICARU
Sursa:
Ziarul Tricolorul
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu