185 de ani de la inventarea stiloului de către romanul Petrache Poenaru

Numele lui Petrache Poenaru este asociat de mulţi dintre noi cu o invenţie a sa, care a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris. Se ştie că el a inventat tocul cu rezervor de cerneală, primul de acest fel din lume, precursorul stiloului de azi, pentru care a primit la Paris, la 25 mai 1827, brevetul de inventator cu titlul „Condeiul portăreţ fără sfîrşit alimentîndu-se însuşi cu cerneală“. Dar el nu a fost numai inventator; era inginer şi matematician, întemeietor de şcoli de toate gradele; împreună cu alte minţi luminate ale timpului a înfiinţat gazete şi asociaţii culturale, a îndeplinit numeroase funcţii publice şi obşteşti. A fost o minte strălucită a Secolului al XlX-lea, instruit la şcolile din ţară şi din străinătate.

S-a născut la 10 ianuarie 1799, în satul Beneşti (comuna Bîceşti), judeţul Vîlcea, într-o familie de mari boieri olteni. Mama sa, Smaranda, a fost sora lui Iordache Otetelişanu, om de aleasă cultură, mare vornic şi preşedinte al Curţii din Craiova, şi a lui Grigore Otetelişanu, suţinător şi îndrumător al învăţămîntului românesc şi „agă” (comandant militar) al oraşului Craiova.

La vîrsta de 5 ani, mama sa 1-a încredinţat unei rude, pentru a primi educaţia necesară în acel timp. Amintirile sale din acei ani sînt triste: „Aici petrecui 5 ani la învăţătura elementară a limbii greceşti şi îmi însuşisem atît de mult această limbă, încît mai uitasem limba părinţilor mei, fiindcă dascălul grec mă urmărea de aproape să n-auză că iese din gura mea altă vorbă decît greceasca”.

La 13 ani, Petrache Poenaru este înscris ca bursier la Şcoala Obedeanu din Craiova, o şcoală de nivel mediu, un fel de seminar, unde se pregăteau preoţi şi diaconi.

În 1816 începe să lucreze, în calitate de copist, la Cancelaria Episcopiei din Rm. Vîlcea, unde îl cunoaşte pe grămăticul de faimă al vremii, Neofit Geanoglu, şi, prin intermediul acestuia, pe episcopul Rîmnicului, Galaction (1813-1824). Impresionat de inteligenţa, cultura şi seriozitatea tînărului Petrache Poenaru, episcopul Rîmnicului 1-a recomandat mitropolitului Dionisie Lupu. Cu ajutorul acestuia, în anul 1818, este primit la Şcoala Domnească de la Sf. Sava, pentru a-şi continua studiile.

Dornic de a cunoaşte şi învăţa cît mai mult, concomitent cu şcoala românească de la Sf. Sava, Petrache Poenaru urmează şi cursurile Academiei Greceşti, care funcţiona pe lîngă Biserica Măgureanu. După absolvire este numit profesor la Sf. Sava, al cărei creator a fost ardeleanul Gh. Lazăr. Petrache Poenaru considera şcoala de la Sf. Sava „un centru de lumină, de unde se răspîndesc raze care înflăcărează inimile românilor”. Aici s-au pregătit valoroşi oameni ai culturii şi ştiinţei româneşti, purtătorii idealurilor de libertate, unitate şi independenţă naţională.

În anul 1821, unchiul său, Iordache Otetelişanu, îl recomanda pe tînărul Poenaru lui Tudor Vladimirescu, devenind secretarul acestuia şi unul din oamenii săi de încredere.

Dupa asasinarea mişelească a lui Tudor de către eterişti, de teama persecuţiilor, Petrache Poenaru este nevoit să ia calea străinătăţii. Se îndreaptă spre Viena pentru a urma cursurile Şcolii Politehnice, dar, concomitent cu aceasta, s-a înscris şi la Academia Universităţii din Viena, pentru a studia filozofia. Devine un adevărat poliglot. Cunoştea limbile greacă, latină, germană, franceză şi italiană. Studiul manualelor de limbă latină îl considera „izvorul din care trebuie să se adape cultura limbii noastre”.

Continuarea studiilor necesita sume importante de bani, de care tînărul student era adesea lipsit. În anul 1824 a venit în ţară şi, după multe insistenţe, obţine din partea domnitorului Munteniei, Grigore Ghica, o bursă pe timp de 4 ani. După absolvirea Politehnicii din Viena, Petrache Poenaru înaintează o cerere către Statul Român, prin care solicită continuarea studiilor la Paris, cerere care i-a fost acceptată. Superioritatea şcolilor din „Oraşul Luminilor” era o atracţie pentru mulţi tineri români. Aici s-a înscris la Şcoala Politehnică şi a urmat cursurile de inginerie, mineralogie şi geologie. În 1825, pierderea tatălui său, Dinică Poenaru, i-a produs o mare suferinţă. În scrisoarea pe care o trimite familiei, la aflarea acestei triste ştiri, mărturisea: „Departe de locul unde m-am pomenit pe lume, departe de cei ce mi-au dat întîia hrană, de cei de un neam zic, de cei de un sînge şi de cei ce m-au născut cu întristare şi durere abia mai pot găsi aer proaspăt”.

În perioada cît a studiat, atît în ţară, cît şi în străinătate, Petrache Poenaru a dovedit o capacitate şi o dorinţă nestăvilită pentru studiu. De exemplu, în 1828, pe lîngă studiile de inginerie, urmează şi cursuri de fizică, chimie, mecanică şi economie. Vizitează fabrici şi uzine pe care le consideră „învăţăminte şi însemnări folositoare cu desenele mehanismelor fieştecărei fabrici sau unelte trebuincioase pămîntului nostru“. Dorea să cunoască procedee tehnologice noi în prelucrarea lînii, a inului, a pieilor, a sfeclei de zahăr, producerea plugurilor şi funcţionarea morilor de apă, în metalurgie, minerit etc. Apreciat pentru temeinicia cunoştinţelor sale, lucrează, alături de dascălii săi, la elaborarea unor lucrări importante. Astfel, în 1829, Louis Puissant, profesor la Şcoala de Aplicaţie a Inginerilor Topografi din Franţa, îi acordă o diplomă de merit pentru activitatea sa de întocmire a unor hărţi ale Franţei.

În Apusul Europei, revoluţia industrială era în plină desfăşurare, ca urmare a unor invenţii şi inovaţii şi mai ales a motorului cu abur. Punerea în circulaţie a locomotivei cu abur pe prima cale ferată din lume, între Liverpool şi Manchester, era o curiozitate irezistibilă pentru tînărul român. În 1831 se afla în Anglia, fiind primul român care a călătorit cu trenul. Într-una din scrisorile trimise în ţară după acest eveniment, Petrache Poenaru spunea: „Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului... Douăzeci de trăsuri legate unele de altele, încărcate cu 240 de persoane, sînt trase deodată de o singură maşină cu aburi”. Ca urmare, Petrache Poenaru este considerat primul român care a călătorit cu trenul.

În anul 1832, dupa 10 ani de studii în străinătate, Petrache Poenaru se întoarce definitiv acasă. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Zenovie Pop din Sibiu, îi mărturisea: „M-a cuprins dorul de glie, de cei dragi”. Pentru tinerii români din acel timp care studiau în străinătate, pe banii familiei sau ai statului, era o datorie de onoare să pună toată priceperea lor în slujba ţării.

Referindu-se la învăţămîntul din Ţara Românească, Nicolae Iorga afirma: „Petrache Poenaru s-a întors din străinătate cu o perfectă orientare culturală, cu aplicări apusene, dar şi cu neclintita hotărîre de a păstra învăţămîntul cu caracter absolut românesc, după tradiţia neuitatului său dascăl ardelean, Gh. Lazăr”.

Începînd cu anul 1832, a primit numeroase răspunderi, printre care inspector al şcolilor şi director al Eforiei Şcoalelor. Din însărcinarea generalului Kisseleff, întocmeşte un regulament al şcolilor pentru organizarea învăţămîntului, anexă ce urma să fie încorporată în „Regulamentul Orga-nic”. Acest îndrumar pornea de la constatarea că „educaţia este temelia prosperităţii unei naţiuni, cea dintîi biruinţă a unui neam”.

În perioada în care a avut funcţiile de inspector general şi director al Eforiei Şcoalelor a luat fiinţă un număr mare de şcoli de toate gradele: Seminarul Central din Bucureşti (1835), seminarele din Buzău, Argeş şi Rîmnic (1836-1838), cursul special pentru studierea agriculturii, şcoală care dispunea de o fermă-model pentru cercetări şi experienţe. El doreşte să aplice şi în Ţara Românească un învăţămînt organizat pe baze ştiinţifice, care să corespundă nevoilor societăţii. În acest scop sînt înfiinţate cursuri speciale de matematici superioare, geometrie, mecanică, agricultură şi silvicultură. Tot din iniţiativa lui Petrache Poenaru au fost create două clase cu profil ingineresc, înzestrate cu manuale şi aparatură de profil. În acest scop au fost traduse în limba romană „Geometria” matematicianului francez Adrien Marie Legendre şi „Algebra” lui Appeltamer, care au fost primele cursuri de acest fel în limba română din Ţara Românească.

A fost preocupat de dotarea şcolilor şi tipărirea manualelor folositoare elevilor, pentru care a fost adusă o tipografie din Franţa. Ca o recunoaştere a meritelor sale, în 1843 este numit director la Logofeţia Treburilor Bisericeşti.

Petrache Poenaru are o contribuţie importantă şi la editarea unor gazete şi societăţi: „Învăţătorul satului” (1843), periodic destinat culturalizării ţărănimii; împreună cu Florian Aaron şi Simion Marcovici tipăreşte „Muzeul Naţional” (1857), o gazetă ilustrată săptămînală de ştiinţe, agricultură, industrie, literatură şi artă; este membru fondator al „Societăţii Literare a României” (1845), condusă de poetul Iancu Văcărescu.

În timpul revoluţiei de la 1848, Petrache Poenaru, alături de Cezar Bolliac, face parte din Comisia pentru eliberarea robilor. În octombrie 1848 este pe lista celor ce trebuiau arestaţi sub acuzarea că s-a „implicat în revoluţie”, că „a fost director al şcoalelor şi ocrotitor al profesorilor din Transilvania” şi, de asemenea, că a „pregătit revoluţiunea întrebuinţînd pe învăţătorii săteşti pentru propaganda ei”.

Preţuit atît pentru capacitatea sa intelectuală, cît şi pentru serviciile anterioare aduse ţării şi poporului său, domnitorul Barbu Ştirbei îl reabilitează şi îi încredinţează numeroase funcţii, precum: membru în Comisia Tehnică a Lucrărilor Publice (1850-1856), „mare agă”, director în Ministerul Afacerilor Dinafară (azi Ministerul Afacerilor Externe).

În timpul domnitorului Alexandru loan Cuza a fost membru la Consiliul de Stat al Principatelor Unite. A fost ales, de asemenea, primul preşedinte al „Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român”.

Pentru remarcabila activitate pusă în slujba culturii, învăţămîntului, a statului şi Poporului Român, la 10 septembrie 1870, Petrache Poenaru este ales membru activ în Societatea Academică Română, iar în 1872 devine preşedintele acesteia, în locul lui Ion Heliade Rădulescu.

S-a stins din viaţă la 20 octombrie 1875 şi se află înmormîntat la Cimitirul Belu din Bucureşti .

Analizînd măsurile stabilite în timpul funcţiilor publice pe care le-a deţinut, activităţile şi lucrările sale, se poate conchide că Petrache Poenaru a luptat pentru un învăţămînt în limba română, cu accent pe Istoria şi cultura naţională, pentru o şcoală cu un pronunţat caracter ştiinţific şi practic, pentru răspîndirea învăţămîntului atît la oraşe, cît şi la sate. A fost un model pentru timpul său, dar şi pentru noi, cei de astăzi.



PARASCHIVA CERNĂTESCU

Sursa:
Ziarul Tricolorul