Astăzi, 16 mai, comemorăm 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către ruşi

Se împlinesc două secole de la semnarea Păcii de la Bucureşti, din 16 mai 1812, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, care a marcat încheierea conflictului început în 1806, dar a şi condus la un deznodămînt tragic pentru români: pierderea a încă unei părţi a Moldovei, cea dintre Prut şi Nistru, după cea a Bucovinei, din 1774. Sfîrtecarea a Moldovei de către Imperiul Ţarist a fost un act criminal, fraudulos, cu încălcarea tratatelor în vigoare şi a dreptului internaţional din epocă, întrucît Moldova nu era provincie turcă. Avînd statut de suzeranitate în raport cu Imperiul Otoman, însemna că acesta nu avea dreptul să anexeze sau să ocupe Moldova, cu atît mai puţin Imperiul Rus.

Noua stăpînă a intervenit abuziv în viaţa populaţiei din teritoriile cedate. Însuşi ţarul, în 1826, ajunge la Chişinău, care devenise capitala provinciei, pentru a da guvernatorului drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor.

A fost un an blestemat 1812. Basarabia a fost luată de către ruşi în înţelegere cu turcii, cu acordul altor imperii. În ziua de 16 mai 1812, prin semnarea Tratatului de la Bucureşti, la Hanul lui Manuc, loc deocheat în acea vreme, Rusia a desprins Basarabia de vechea Moldovă. Provincia românească a urcat pe Golgota Istoriei. A jucat de multe ori rolul monedei de schimb. Raza de speranţă din 1918 a fost de scurtă durată. Imperiile Secolului XX au predat Uniunii Sovietice tragicul pămînt românesc.

La Est de Prut, abordările semnificaţiei anului 1812 au început să fie amendate, în special, după proclamarea independenţei Republicii Moldova, cînd a fost realizat un şir de investigaţii ştiinţifice, în care sînt cercetate, din perspectiva adevărului istoric, multiplele aspecte militare, politice, diplomatice, juridice, sociale, demografice ale situaţiei Moldovei în sistemul relaţiilor internaţionale la începutul Secolului al XIX-lea, raptul Basarabiei, fiind reevaluate şi reconsiderate urmările acestui act în destinul zbuciumat al Istoriei noastre.

Fără o analiză ştiinţifică profundă şi nepărtinitoare a dimensiunii actului politic şi militar din 1812 şi a consecinţelor acestuia va fi dificil, dacă nu chiar imposibil, a înţelege şi a judeca la justa valoare semnificaţia evenimentelor istorico-politice ulterioare din 1918, 1940 şi 1991, a aprecia locul şi rolul lor în evoluţia Poporului Român.

Sursa:
Ziarul Tricolorul

Momentul de glorie al lui Iuliu Maniu IN TOAMNA ANULUI 1918, MILITARII ROMANI AU SALVAT VIENA DE LA DEZASTRU !

Conducătorii Partidului Naţional Român urmăreau cu o încordată atenţie evenimentele. Cei care nu erau închişi sau nu se găseau pe front s-au întîlnit, în ziua de 12 octombrie, la Oradea Mare, în casa lui Aurel Lazăr, spre a face un examen amănunţit al situaţiei externe şi interne. La acea conferinţă - care avea loc cu o lună înainte de izbucnirea revoluţiei - participau: Al. Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Theodor Mihali, Ion Suciu, Nicolae loan, Ion Cirdaş, Sever Dan, George Popovici şi George Crişan. Consfătuirea se ţinea sub preşedinţia lui Ştefan Ciceo-Pop.

Cum se explică absenţa lui luliu Maniu? Locotenent de artilerie, se găsea în luna iulie în concediu, dar guvernul de la Budapesta intervenise la autorităţile militare ca să-l trimită imediat pe frontul italian. Pentru luliu Maniu era un prilej ca să observe starea de spirit a unităţilor şi să tragă concluziile politice în vederea acţiunii pe care situaţia internă şi externă o impunea. La începutul lui septembrie, cu ajutorul unui colonel ceh, luliu Maniu a izbutit să fie trimis în interes de serviciu la Viena, unde a desfăşurat una dintre cele mai importante acţiuni. Deşi absent de la consfătuirea din Oradea Mare, spiritual el era prezent.

Ştefan Ciceo-Pop a făcut o amplă expunere asupra situaţiei, după care s-a luat în dezbatere declaraţia pe care urma să o citească Al Vaida-Voevod în parlamentul de la Budapesta. Concepută de Al. Vaida-Voevod, om politic de mare curaj şi care nu se lăsa intimidat de nimic atunci cînd era convins că servea cauza neamului lui, a fost logic ca acea declaraţie să însemne o dată în istoria parlamentului din Budapesta. Pentru acţiunea ulterioară, s-a format o delegaţie permanentă a partidului, compusă din 6 membri: luliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, Theodor Mihali, Vasile Goldiş şi Aurel Vlad.

Fiind la Viena, luliu Maniu, care fusese însărcinat cu conducerea afacerilor externe şi militare ale românilor din Transilvania, şi-a fixat ca prim obiectiv formarea unei armate româneşti. La începutul lui octombrie, el lansa un apel prin care convoca la o consfătuire pe toţi ofiţerii români din garnizoana Vienei, spre a constitui un „sfat al militarilor români”. Consfătuirea a avut loc la 31 octombrie şi au participat 100 de ofiţeri români.

Pentru cunoaşterea stării de spirit a lui luliu Maniu, este interesantă cuvîntarea rostită în faţa celor 100 de ofiţeri români: „Se trezeşte în noi acea conştiinţă naţională care de veacuri a fost încătuşată cu cele mai neumane mijloace din partea străinilor ce pînă acum ne-au stăpînit, dar care conştiinţă, eliberată acum, izbucneşte ca un vulcan clocotitor de puterea focului ce conţine. Această conştiinţă naţională ne-a îndemnat pe noi, ofiţerii şi soldaţii români, să ne întrunim într-o adunare generală, să ne închegăm drumurile, ca să înfruntăm valurile”.

Senatul soldaţilor români lua fiinţă. Un act revoluţionar, fără îndoială, dar după citirea Declaraţiei de către Vaida-Voevod în parlamentul unguresc, în ziua de 18 octombrie, actul apărea ca încadrat în noua situaţie creată. De o rară putere de a se domina, ferindu-se de orice acţiune precipitată, luînd în prealabil toate măsurile ca să reducă riscurile inerente unei acţiuni revoluţionare, luliu Maniu a ştiut să concilieze îndrăzneala cea mai temerară cu maximum de prudenţă.

Oricît şi-ar fi pierdut capul autorităţile austriece, un om singur, totuşi, nu s-ar fi încumetat să înceapă o luptă revoluţionară, fără ca mai înainte să nu-şi fi asigurat o forţă care să-l susţină, să-l apere împotriva unei eventuale acţiuni a Poliţiei. În Viena se găsea Regimentul 64 din Orăştie, încartiruit în Ferdinandskaserne; era compus numai din români; singurul străin era comandantul lui, un colonel austriac. Era cu atît mai important să dispună de acel regiment, cu cît avea un efectiv de 5.000 de oameni, care îşi păstraseră intactă disciplina. luliu Maniu a cerut regimentului să nu execute nici un ordin care nu era dat de el. Colonelul austriac a fost destituit, iar în locul lui a fost numit căpitanul Leucuţa. În Ferdinandskaserne a fost lagărul armatei revoluţionare a românilor.

Activitatea nu a limitat-o luliu Maniu numai la Viena. În aceeaşi zi au fost trimişi la Praga şi în toate centrele unde staţionau trupe româneşti ofiţeri cu instrucţii precise. Îmbrăcat în uniforma de locotenent de artilerie şi însoţit de profesorul Isopescu-Grecu, deputat în parlamentul de la Viena, luliu Maniu, după ce stabilise comanda românească asupra Regimentului 64, s-a prezentat ministrului de Război, generalul Stroger-Steiner. Cu toate că milenarul imperiu habsburgic se disloca, nu era posibil ca un general austriac să-şi schimbe mentalitatea de la o zi la alta. Ne putem imagina ce faţă a făcut ministrul de război, atunci când luliu Maniu, calm, politicos, îi comunica faptul luase comanda efectivă a regimentelor româneşti şi îi cerea să-i pună la dispoziţie o parte din minister, spre a-şi putea instala serviciile necesare conducerii afacerilor militare române. Tonul, ţinuta lui Maniu nu aveau nimic revoluţionar, ca şi cînd ar fi fost vorba de un act normal de serviciu. Liniştea cu care Maniu îşi formula obiectul audienţei zăpăcise pe ministrul de război, în aşa fel încît, în loc să ordone imediata arestare, i-a cerut timp să reflecteze. Se înţelege şi faptul că generalul Stroger-Steiner avea nevoie de un răgaz spre a se informa asupra forţelor revoluţionare pe care se sprijinea cererea locotenentului de artilerie. Nu i-a trebuit mai mult de o jumătate de oră ca să fie informat că autoritatea pe care o reprezenta nu mai exista nici măcar cu numele. Întreaga Vienă era în convulsiuni revoluţionare, un regiment austriac bolşevic jefuise suburbiile Capitalei; unica unitate militară care îşi menţinea disciplina era Regimentul 64 din Orăştie, cu 5.000 de soldaţi români, sub comandă românească şi neexecutînd decît ordinele lui luliu Maniu.

În a doua audienţă, ministrul de război i-a declarat lui Maniu că era constrîns să se supună evenimentelor şi îi punea la dispoziţie birourile necesare pentru instalarea serviciilor.

În faza iniţială a unei revoluţii, anarhia se propagă cu viteza focului. Imediat ce se simte că autoritatea se clatină, că nu mai posedă acea sigură şi imediată forţă de reacţiune, drojdia societăţii devine îndrăzneaţă şi agresivitatea ei prădalnică se manifestă imediat. Mahalalele Vienei începură să se mişte. La început cu oarecare timiditate, cercetînd terenul, căutînd să verifice cum funcţionau organele puterii executive.

Poliţia Vienei se bolşevizase, regimentele austriece aflate în Capitală ofereau exemplul anarhiei, ceea ce încuraja populaţia să se năpustească furioasă asupra magazinelor de alimente pe care le prădau, să năvălească în locuinţele particularilor spre a le jefui. luliu Maniu şi-a păstrat calmul în această dramatică zăpăceală. În imediata apropiere a Vienei, la Wiener Neustradt, se găseau 40.000 de soldaţi români, iar în cazărmile Vienei alţi 20.000. Ofiţerii români explicau soldaţilor sensul evenimentelor şi noua lor misiune; le luau jurămîntul, le dădeau instrucţii şi apoi îi trimiteau în Ardeal. O mică parte au fost reţinuţi, pentru ca, împreună cu Regimentul 64 din Orăştie, să menţină ordinea şi siguranţa publică. În anarhia generală, în absenţa oricărei autorităţi - şi nu mai exista autoritate din momentul în care nimeni nu mai asculta - în Ministerul de Război al Austriei un român locotenent de artilerie suplinea autoritatea defunctă. Era singurul ale cărui ordine se executau, era singurul care dispunea de o forţă armată disciplinată, imună bolşevizării, care contaminase regimentele austriece. Toată drojdia Vienei îşi pierdu îndrăzneala atunci cînd a văzut unităţi ale armatei străbătînd calme străzile Vienei, impunînd ordinea, sancţionînd imediat pe refractari. Aceste unităţi în uniforma armatei austriece purtau flamura românească. Cadenţa pasului lor voinicesc era întovărăşită de un marş cîntat în altă limbă decît cea germană. Pe străzile Vienei, în noiembrie 1918, unităţile româneşti reduceau la tăcere urletele canaliei de uliţi, restabileau ordinea, cîntînd „Deşteaptă-te, Române!”. luliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram lancu şi a unchiului său, Simeon Bărnuţiu. Niciodată, în cursul vieţii lui politice, luliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918.

Lupta împotriva imensului imperiu nu putea fi dusă izolat, numai de români; interesele tuturor naţionalităţilor erau solidare, iar dacă revoluţia unei naţionalităţi din monarhie ar fi fost învinsă, pierderea s-ar fi răsfrînt şi asupra celorlalte naţionalităţi, în insurecţie contra dominaţiei austro-ungare. luliu Maniu, care lucra în Ministerul de Război, fără să-l părăsească nici un moment, era informat de cele ce se întîmplau pe cuprinsul imperiului. La sfîrşitul lunii octombrie izbucni revoluţia naţională a cehilor în Praga. Nu dispuneau decît de organizaţiile „Socolilor”, deoarece arhiducele Eugeniu, general-şef al armatei austro-ungare, nu lăsase în Boemia nici o unitate cehă sau slovacă, împrăştiindu-le în Austria şi Ungaria, unde eventual ar fi putut fi folosite contra unităţilor ungureşti şi austriece bolşevizate. La Praga, în momentul izbucnirii revoluţiei cehilor, se găseau regimentele sedentare Braşov nr. 2, Cluj nr. 51 şi o parte din Regimentul nr. 37 din Oradea Mare.

În instrucţiunile secrete trimise de luliu Maniu de la Viena prin ofiţeri de legătură, se cerea luarea de contact cu „Narodny Vybor”. Trupele româneşti au sprijinit instalarea comitetului naţional ceh, menţinînd, în acelaşi timp, şi ordinea în Praga şi în împrejurimi, pe o rază de 10 km. Alexandru Simon, ofiţer din Regimentul nr. 2 din Braşov, a organizat şi a luat comanda „Legiunii Române din Praga”. Preşedintele „Socolilor”, dr. Scheiner, a putut forma o armată cehă, cu care intenţiona să înceapă ofensiva pentru izgonirea unităţilor ungureşti, staţionate în Slovacia. Dacă nu s-ar fi primit ştiri îngrijorătoare din Transilvania, „Legiunea Română din Praga”, complet echipată, ar fi sprijinit această ofensivă. Alexandru Simon a renunţat şi a îndreptat unităţile româneşti spre Sibiu, trecînd prin Austria şi Croaţia.

PAMFIL ŞEICARU

Sursa:
Ziarul Tricolorul

15 mai 1848 - MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ DE LA BLAJ

La Marea Adunare Naţională de la Blaj, din 15 mai 1848, au participat, alături de fruntaşii paşoptişti din Transilvania, precum Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, George Bariţiu şi Timotei Cipariu, 40.000 de români. Preşedinţi ai acestei Adunări au fost proclamaţi episcopii Andrei Şaguna şi Ioan Lemeny, iar ca vicepreşedinţi – Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu. Începută în faţa Catedralei din Blaj, Adunarea s-a mutat pe cîmpul de lîngă oraş, datorită numărului foarte mare de participanţi. Semnificativ este şi faptul că la această Mare Adunare Naţională au participat fruntaşi revoluţionari şi din celelalte provincii istorice româneşti: din Moldova au venit Alecu Russo, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, iar din Ţara Românească - Dumitru Brătianu. Locul în care s-a desfăşurat această Adunare s-a numit de atunci Cîmpia Libertăţii. A doua zi, la 4/16 mai 1848, August Treboniu Laurian, revoluţionar de frunte, care se va afirma pe parcursul evenimentelor din Ţara Românească, a prezentat zecilor de mii de oameni sosiţi la Blaj Programul de revendicări ale Naţiunii Române din Transilvania, denumit „Petiţiunea Naţională”.

În cele 16 articole ale documentului erau cuprinse următoarele: Naţiunea Română se declara independentă şi cerea reprezentare proporţională în Dietă; se proclama independenţa Bisericii Române şi egalitatea ei cu celelalte Biserici din Transilvania; se cerea desfiinţarea iobăgiei, fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi; se hotăra formarea unei Gărzi Naţionale a Românilor. Alte revendicări se refereau la drepturi şi libertăţi democratice; românii protestau şi împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. Cei prezenţi au scandat „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”. Din păcate, unirea tuturor românilor într-un singur stat încă nu era posibilă. Pe data de 17 mai 1848 s-a format Garda Naţională a Românilor, iar Adunarea s-a încheiat în entuziasmul tuturor, după ce se hotărîse formarea a două delegaţii, care să prezinte împăratului habsburgic Franz Joseph şi Dietei din Cluj revendicările românilor din Transilvania.

Spre ruşinea lor, atît presa, cît şi oficialităţile de la Bucureşti au ignorat complet acest moment de adînci semnificaţii în lupta românilor pentru Unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă, pentru independenţa şi suveranitatea Naţiunii Române.

Sursa:
Ziarul Tricolorul

185 de ani de la inventarea stiloului de către romanul Petrache Poenaru

Numele lui Petrache Poenaru este asociat de mulţi dintre noi cu o invenţie a sa, care a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris. Se ştie că el a inventat tocul cu rezervor de cerneală, primul de acest fel din lume, precursorul stiloului de azi, pentru care a primit la Paris, la 25 mai 1827, brevetul de inventator cu titlul „Condeiul portăreţ fără sfîrşit alimentîndu-se însuşi cu cerneală“. Dar el nu a fost numai inventator; era inginer şi matematician, întemeietor de şcoli de toate gradele; împreună cu alte minţi luminate ale timpului a înfiinţat gazete şi asociaţii culturale, a îndeplinit numeroase funcţii publice şi obşteşti. A fost o minte strălucită a Secolului al XlX-lea, instruit la şcolile din ţară şi din străinătate.

S-a născut la 10 ianuarie 1799, în satul Beneşti (comuna Bîceşti), judeţul Vîlcea, într-o familie de mari boieri olteni. Mama sa, Smaranda, a fost sora lui Iordache Otetelişanu, om de aleasă cultură, mare vornic şi preşedinte al Curţii din Craiova, şi a lui Grigore Otetelişanu, suţinător şi îndrumător al învăţămîntului românesc şi „agă” (comandant militar) al oraşului Craiova.

La vîrsta de 5 ani, mama sa 1-a încredinţat unei rude, pentru a primi educaţia necesară în acel timp. Amintirile sale din acei ani sînt triste: „Aici petrecui 5 ani la învăţătura elementară a limbii greceşti şi îmi însuşisem atît de mult această limbă, încît mai uitasem limba părinţilor mei, fiindcă dascălul grec mă urmărea de aproape să n-auză că iese din gura mea altă vorbă decît greceasca”.

La 13 ani, Petrache Poenaru este înscris ca bursier la Şcoala Obedeanu din Craiova, o şcoală de nivel mediu, un fel de seminar, unde se pregăteau preoţi şi diaconi.

În 1816 începe să lucreze, în calitate de copist, la Cancelaria Episcopiei din Rm. Vîlcea, unde îl cunoaşte pe grămăticul de faimă al vremii, Neofit Geanoglu, şi, prin intermediul acestuia, pe episcopul Rîmnicului, Galaction (1813-1824). Impresionat de inteligenţa, cultura şi seriozitatea tînărului Petrache Poenaru, episcopul Rîmnicului 1-a recomandat mitropolitului Dionisie Lupu. Cu ajutorul acestuia, în anul 1818, este primit la Şcoala Domnească de la Sf. Sava, pentru a-şi continua studiile.

Dornic de a cunoaşte şi învăţa cît mai mult, concomitent cu şcoala românească de la Sf. Sava, Petrache Poenaru urmează şi cursurile Academiei Greceşti, care funcţiona pe lîngă Biserica Măgureanu. După absolvire este numit profesor la Sf. Sava, al cărei creator a fost ardeleanul Gh. Lazăr. Petrache Poenaru considera şcoala de la Sf. Sava „un centru de lumină, de unde se răspîndesc raze care înflăcărează inimile românilor”. Aici s-au pregătit valoroşi oameni ai culturii şi ştiinţei româneşti, purtătorii idealurilor de libertate, unitate şi independenţă naţională.

În anul 1821, unchiul său, Iordache Otetelişanu, îl recomanda pe tînărul Poenaru lui Tudor Vladimirescu, devenind secretarul acestuia şi unul din oamenii săi de încredere.

Dupa asasinarea mişelească a lui Tudor de către eterişti, de teama persecuţiilor, Petrache Poenaru este nevoit să ia calea străinătăţii. Se îndreaptă spre Viena pentru a urma cursurile Şcolii Politehnice, dar, concomitent cu aceasta, s-a înscris şi la Academia Universităţii din Viena, pentru a studia filozofia. Devine un adevărat poliglot. Cunoştea limbile greacă, latină, germană, franceză şi italiană. Studiul manualelor de limbă latină îl considera „izvorul din care trebuie să se adape cultura limbii noastre”.

Continuarea studiilor necesita sume importante de bani, de care tînărul student era adesea lipsit. În anul 1824 a venit în ţară şi, după multe insistenţe, obţine din partea domnitorului Munteniei, Grigore Ghica, o bursă pe timp de 4 ani. După absolvirea Politehnicii din Viena, Petrache Poenaru înaintează o cerere către Statul Român, prin care solicită continuarea studiilor la Paris, cerere care i-a fost acceptată. Superioritatea şcolilor din „Oraşul Luminilor” era o atracţie pentru mulţi tineri români. Aici s-a înscris la Şcoala Politehnică şi a urmat cursurile de inginerie, mineralogie şi geologie. În 1825, pierderea tatălui său, Dinică Poenaru, i-a produs o mare suferinţă. În scrisoarea pe care o trimite familiei, la aflarea acestei triste ştiri, mărturisea: „Departe de locul unde m-am pomenit pe lume, departe de cei ce mi-au dat întîia hrană, de cei de un neam zic, de cei de un sînge şi de cei ce m-au născut cu întristare şi durere abia mai pot găsi aer proaspăt”.

În perioada cît a studiat, atît în ţară, cît şi în străinătate, Petrache Poenaru a dovedit o capacitate şi o dorinţă nestăvilită pentru studiu. De exemplu, în 1828, pe lîngă studiile de inginerie, urmează şi cursuri de fizică, chimie, mecanică şi economie. Vizitează fabrici şi uzine pe care le consideră „învăţăminte şi însemnări folositoare cu desenele mehanismelor fieştecărei fabrici sau unelte trebuincioase pămîntului nostru“. Dorea să cunoască procedee tehnologice noi în prelucrarea lînii, a inului, a pieilor, a sfeclei de zahăr, producerea plugurilor şi funcţionarea morilor de apă, în metalurgie, minerit etc. Apreciat pentru temeinicia cunoştinţelor sale, lucrează, alături de dascălii săi, la elaborarea unor lucrări importante. Astfel, în 1829, Louis Puissant, profesor la Şcoala de Aplicaţie a Inginerilor Topografi din Franţa, îi acordă o diplomă de merit pentru activitatea sa de întocmire a unor hărţi ale Franţei.

În Apusul Europei, revoluţia industrială era în plină desfăşurare, ca urmare a unor invenţii şi inovaţii şi mai ales a motorului cu abur. Punerea în circulaţie a locomotivei cu abur pe prima cale ferată din lume, între Liverpool şi Manchester, era o curiozitate irezistibilă pentru tînărul român. În 1831 se afla în Anglia, fiind primul român care a călătorit cu trenul. Într-una din scrisorile trimise în ţară după acest eveniment, Petrache Poenaru spunea: „Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului... Douăzeci de trăsuri legate unele de altele, încărcate cu 240 de persoane, sînt trase deodată de o singură maşină cu aburi”. Ca urmare, Petrache Poenaru este considerat primul român care a călătorit cu trenul.

În anul 1832, dupa 10 ani de studii în străinătate, Petrache Poenaru se întoarce definitiv acasă. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Zenovie Pop din Sibiu, îi mărturisea: „M-a cuprins dorul de glie, de cei dragi”. Pentru tinerii români din acel timp care studiau în străinătate, pe banii familiei sau ai statului, era o datorie de onoare să pună toată priceperea lor în slujba ţării.

Referindu-se la învăţămîntul din Ţara Românească, Nicolae Iorga afirma: „Petrache Poenaru s-a întors din străinătate cu o perfectă orientare culturală, cu aplicări apusene, dar şi cu neclintita hotărîre de a păstra învăţămîntul cu caracter absolut românesc, după tradiţia neuitatului său dascăl ardelean, Gh. Lazăr”.

Începînd cu anul 1832, a primit numeroase răspunderi, printre care inspector al şcolilor şi director al Eforiei Şcoalelor. Din însărcinarea generalului Kisseleff, întocmeşte un regulament al şcolilor pentru organizarea învăţămîntului, anexă ce urma să fie încorporată în „Regulamentul Orga-nic”. Acest îndrumar pornea de la constatarea că „educaţia este temelia prosperităţii unei naţiuni, cea dintîi biruinţă a unui neam”.

În perioada în care a avut funcţiile de inspector general şi director al Eforiei Şcoalelor a luat fiinţă un număr mare de şcoli de toate gradele: Seminarul Central din Bucureşti (1835), seminarele din Buzău, Argeş şi Rîmnic (1836-1838), cursul special pentru studierea agriculturii, şcoală care dispunea de o fermă-model pentru cercetări şi experienţe. El doreşte să aplice şi în Ţara Românească un învăţămînt organizat pe baze ştiinţifice, care să corespundă nevoilor societăţii. În acest scop sînt înfiinţate cursuri speciale de matematici superioare, geometrie, mecanică, agricultură şi silvicultură. Tot din iniţiativa lui Petrache Poenaru au fost create două clase cu profil ingineresc, înzestrate cu manuale şi aparatură de profil. În acest scop au fost traduse în limba romană „Geometria” matematicianului francez Adrien Marie Legendre şi „Algebra” lui Appeltamer, care au fost primele cursuri de acest fel în limba română din Ţara Românească.

A fost preocupat de dotarea şcolilor şi tipărirea manualelor folositoare elevilor, pentru care a fost adusă o tipografie din Franţa. Ca o recunoaştere a meritelor sale, în 1843 este numit director la Logofeţia Treburilor Bisericeşti.

Petrache Poenaru are o contribuţie importantă şi la editarea unor gazete şi societăţi: „Învăţătorul satului” (1843), periodic destinat culturalizării ţărănimii; împreună cu Florian Aaron şi Simion Marcovici tipăreşte „Muzeul Naţional” (1857), o gazetă ilustrată săptămînală de ştiinţe, agricultură, industrie, literatură şi artă; este membru fondator al „Societăţii Literare a României” (1845), condusă de poetul Iancu Văcărescu.

În timpul revoluţiei de la 1848, Petrache Poenaru, alături de Cezar Bolliac, face parte din Comisia pentru eliberarea robilor. În octombrie 1848 este pe lista celor ce trebuiau arestaţi sub acuzarea că s-a „implicat în revoluţie”, că „a fost director al şcoalelor şi ocrotitor al profesorilor din Transilvania” şi, de asemenea, că a „pregătit revoluţiunea întrebuinţînd pe învăţătorii săteşti pentru propaganda ei”.

Preţuit atît pentru capacitatea sa intelectuală, cît şi pentru serviciile anterioare aduse ţării şi poporului său, domnitorul Barbu Ştirbei îl reabilitează şi îi încredinţează numeroase funcţii, precum: membru în Comisia Tehnică a Lucrărilor Publice (1850-1856), „mare agă”, director în Ministerul Afacerilor Dinafară (azi Ministerul Afacerilor Externe).

În timpul domnitorului Alexandru loan Cuza a fost membru la Consiliul de Stat al Principatelor Unite. A fost ales, de asemenea, primul preşedinte al „Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român”.

Pentru remarcabila activitate pusă în slujba culturii, învăţămîntului, a statului şi Poporului Român, la 10 septembrie 1870, Petrache Poenaru este ales membru activ în Societatea Academică Română, iar în 1872 devine preşedintele acesteia, în locul lui Ion Heliade Rădulescu.

S-a stins din viaţă la 20 octombrie 1875 şi se află înmormîntat la Cimitirul Belu din Bucureşti .

Analizînd măsurile stabilite în timpul funcţiilor publice pe care le-a deţinut, activităţile şi lucrările sale, se poate conchide că Petrache Poenaru a luptat pentru un învăţămînt în limba română, cu accent pe Istoria şi cultura naţională, pentru o şcoală cu un pronunţat caracter ştiinţific şi practic, pentru răspîndirea învăţămîntului atît la oraşe, cît şi la sate. A fost un model pentru timpul său, dar şi pentru noi, cei de astăzi.



PARASCHIVA CERNĂTESCU

Sursa:
Ziarul Tricolorul

Astăzi e Ziua Naţională a Israelului

Israelul aniversează proclamarea independenţei, la 14 mai 1948. În urma adoptării planului de împărţire a Palestinei din 1947 al Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe data de 14 mai 1948, o dată cu expirarea Mandatului britanic pentru Palestina, David Ben-Gurion, preşedintele Organizaţiei Sioniste şi al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina, a proclamat independenţa Statului Israel, în cadrul liniilor de împărţire teritorială cuprinse în decizia ONU.

Liga Arabă şi organizaţiile palestiniene au respins atît decizia ONU de împărţire, cît şi proclamarea unilaterală a independenţei Israelului. Şase state arabe au declanşat, cu războiul arabo-israelian din 1948, interminabilul conflict arabo-israelian. Ca urmare a rezultatelor războiului arabo-israelian din 1948-1949, teritoriul care ar fi trebuit, după hotărîrea ONU (neacceptată de partea arabă), să revină unui stat arab palestinean a fost, în cele din urmă, împărţit între Israel şi două state arabe beligerante, Transiordania şi Egiptul. În urma acordurilor de armistiţiu încheiate după Războiului de Şase Zile, din iunie 1967, părţi din teritoriile ocupate în acest conflict de către Israel - Ierusalimul de Est, inclusiv Oraşul vechi, Cisiordania, Peninsula Sinai, Fîşia Gaza şi Înălţimile Golan - au intrat sub controlul Israelului. Peninsula Sinai a fost retrocedată Egiptului în urma unui Tratat de Pace, dar celelalte graniţe încă nu au fost definite. Multe state consideră linia de încetare a focului din 1949 (armistiţiul din 1949), aşa-numita „Linie verde”, ca o graniţă temporară a Israelului, iar teritoriile ocupa.te de acesta în cursul războiului din iunie 1967 ca „teritoriile ocupate”.

Populaţia ţării, care include toţi cetăţenii sau resortisanţii, dar nu muncitorii străini, în interiorul Israelului în sine şi în aşezările israeliene din „teritoriile ocupate”, a fost estimată, în iunie 2011, la 7.751.000 milioane de oameni, dintre care 5.818.200 sînt evrei. Cetăţenii arabi, al doilea grup etnic ca mărime, include atît musulmani, cît şi creştini. Alte minorităţi sînt druzi, cerchezi şi samariteni. La sfîrşitul anului 2005, 93% din populaţia arabă din Ierusalimul de Est a căpătat statut de rezidenţă permanentă, 5% avînd cetăţenie israeliană. În Înălţimile Golan, druzii au dreptul să aleagă între cetăţenia israeliană şi cea siriană.

O dată cu felicitările sincere adresate poporului israelian de Ziua Naţională, ne exprimăm speranţa că această ţară va fi un factor de pace şi stabilitate în Orientul Mijlociu şi în întreaga lume.

Sursa:
Ziarul Tricolorul

TEZAURUL ROMANIEI EXILAT IN GULAGUL SOVIETIC

Ultimele săptămâni ale anului abia s-a încheiat ar fi trebuit să marcheze comemorarea uneia dintre cele mai păguboase decizii politice ale istoriei noastre moderne: 95 de ani de când tezaurul României a pornit într-un exil care nu s-a încheiat nici până în ziua de astăzi. Un drum fără întoarcere, care a început în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1916, în condițiile dramatice ale primului război mondial. Atunci, după doi ani de neutralitate prudentă, România a decis să se implice și ea în conflagrație. Din păcate, după un debut furtunos, roata norocului s-a răsucit rapid în defavoarea noastră. Eșecurile militare au început să se țină lanț din momentul în care aliații României n-au fost în stare să-și respecte angajamentele militare asumate printr-o serie de tratate diplomatice deosebit de fragile. În plus, s-a dovedit că nu eram foarte bine pregătiți nici din punct de vedere strict militar: tehnica de luptă din dotarea oștirii noastre era învechită și de proastă calitate și soldații slab instruiți.

Iar rezultatele acestor deficiențe s-au văzut rapid. În aproximativ patru luni, cea mai mare parte a teritoriului național, inclusiv Capitala, au fost ocupate de trupele inamice. Au fost luni cumplite în care România părea să fi ajuns pe muchia prăpastiei. Motiv pentru care Guvernul, Casa Regală și cele mai importante instituții ale statului s-au văzut nevoite să se retragă în Moldova, plecate într-un refugiu despre care nimeni nu știa cât avea să dureze ori dacă se va mai încheia vreodată. De fapt, atunci, Iașul a și căpătat statutul de capitală provizorie a Regatului României. Iar odată cu acest statut, ce-i drept tranzitoriu, l-a căpătat și pe cel de centru financiar al țării. Și asta pentru că, în jurul datei de 15 noiembrie, Banca Națională s-a mutat tot acolo. Iar odată cu ea și rezervele sale, constituite din cantitatea de metal prețios care asigura acoperirea financiară a monedei naționale. Acest mutare avea să fie doar primul pas din odiseea fără sfârșit a tezaurului național. Din păcate, situația de pe front s-a agravat de la o zi la alta, iar în decembrie 1916 s-a luat în calcul chiar și posibilitatea ca întregul teritoriu național să cadă sub ocupația inamică. Erau momente de cumpănă pentru însăși existența noastră ca stat, care au obligat autoritățile vremii să ia o serie de măruri excepționale. Iar una dintre aceste măsuri a fost punerea tezaurului național la adăpost, undeva dincolo de granițele care păreau din ce în ce mai greu de apărat. Din păcate, atunci, în acea situație disperată, autoritățile române au decis că locul cel mai apropiat și cel mai sigur unde ar fi putut fi trimis tezaurul erau seifurile „Tezaurului Imperial” de la Kremlin, din capitala Rusiei țariste.

Așa a decis Brătianu
După o analiză complexă a situației politico-militară, puternicii vremii au decis, în urmă cu 95 de ani, că răspunderea pentru averea Băncii Naționale și implicit pentru soarta tezaurului, trebuie să revină Consiliului de Miniștri. Astfel se face că, înainte de a lua o decizie concretă, marele om de stat Ioan I.C. Brătianu, în calitatea sa de șef al Guvernului, a examinat mai multe variante de salvare a tezaurului țării care ar fi urmat să fie dus undeva, în străinătate. Mult mai târziu, Mihail Gr. Romașcanu a relatat că atunci, în noiembrie-decembrie 1916, Brătianu s-a consultat cu cei mai importanți dintre bancherii vremii. Mauriciu Blank, unul dintre aceștia, a propus mutarea tezaurului la Londra. Dar Brătianu s-a opus acestei idei, sub mitiv că drumul pe mare ar fi fost deosebit de periculos din cauza submarinelor germane. Din același motiv a fost respinsă și ideea trimiterii tezaurului în SUA. Tot Blank a mai propus atunci trimiterea averii Băncii Naționale în Elveția sau Danemarca, țări neutre, neimplicate în război. Dar Brătianu n-a fost de acord nici cu aceste destinații. Și, de parcă nu ar fi înțeles nimic din lecțiile istoriei recente, Ioan I.C. Brătianu a fost cel care a propus și apoi a susținut trimiterea tezaurului nostru la Moscova. Argumentul său, la fel de greu de înțeles, și atunci și acum, a fost că „Rușii s-ar putea simți jigniți dacă am prefera puternica Anglie în locul țării lor”. Din păcate timpul l-a contrazis în cel mai dramatic mod cu putință. Nu este nici acum prea clar ce a avut el în vedere atunci când a vorbit despre posibila supărare a rușilor și nici cât ar fi contat aceasta, în condițiile în care, peste doar câteva luni, regimul țarist avea să fie eliminat în mod violent de către bolșevicii conduși de Lenin. Dar cert este un singur lucru: rușii, deveniți aproape peste noapte sovietici, nu s-au simțit niciodată jigniți de postura morală în care s-au pus odată cu refuzul de a ne restitui tezaurul.

Peste nouă miliarde de lei-aur
Acum, doar istoricii pasionați de acea epocă mai știu că tezaurul României a plecat în Rusia în două „tranșe” distincte. Primul transport a părăsit Iașul în noaptea de 15/15 decembrie 1916 și a fost compus din 17 vagoane de cale ferată, cu o încărcătură totală de 94 de tone. Acolo s-a aflat rezerva de aur-lingouri cât și cea de valute-aur străine. Tot atunci au foast scoase din țară și casetele cu bijuteriile Coroanei Regale. Cel de al doilea transport, efectuat în vara anului 1917, a conținut o bună parte din tezaurul nostru cultural: comorile antice descoperite pe teritoriul țării nostre- inclusiv celebra „Cloșcă cu puii de aur”- câteva mii de tablouri cu valoare de patrimoniu, odoare și obiecte de cult provenite din vechile noastre mănăstiri, cea mai mare parte a arhivei Academiei Române. Plus hârtiile de valoare aflate în gestiunea și visteria Casei de Economii și Consemnațiuni. Dacă lingourile din metal prețios și valuta-aur din primul transport a fost evaluate la circa 2,7 miliarde de lei-aur, bunurile din cel de al doilea transport au valorat peste 7,5 miliarde. Iar aceasta a fost doar valoarea strict contabilă, așa cum a fost ea consemnată în actele care au fost aduse și la cunoștiința autorităților de la Moscova.

Care tezaur?!
Chiar dacă ne-am aflat în tabăra cîștigătoare, după încheierea războiului, economia noastră era aproape complet ruinată. Iar lipsa rezervelor de aur din tezaurul Băncii Naționale, care asigurau acoperirea în metal prețios a monedei naționale, a agravat și mai mult dezastrul financiar al țării. Motiv pentru care, imediat după încheierea primei conflagrații mondiale au început primele tratativele pentru recuperarea Tezaurului. La început au existat tratative cu Anglia și Franța în calitatea lor de aliați ai României. Ulterior, tratativele s-au reluat, direct cu URSS, moștenitoarea politică a Rusiei țariste. Tratative încheiate, așa cum era și de așteptat, cu eșecuri repetate. Abia în anul 1958, pe vremea când România devenise Republică Populară, „Marele frate” de la Moscova, a socotit util să facă un gest de bunăvoință: ne-a restituit o parte a tezaurului. Inițial autoritățile sovietice au afirmat că sunt gata să restituie integral tezaurul. Asta în ciuda faptului că până atunci se tot spusese că bunurile românești s-ar fi pierdut în timpul războiului civil din Rusia post-țaristă. Dar, în ciuda acelei bunăvoințe afișate de partea sovietică, România a primit, până la urmă, doar bunurile cu valoare istorică, inclusiv cea mai mare parte a vestigiilor arheologice și a tablourilor cu valoare de patrimoniu. O altă tentativă de recuperare a rezervei de aur trimise în Rusia odată cu Tezaurul s-a produs prin 1965 când abia venit la putere, Ceaușescu a trimis la Moscova o delegație care ar fi urmat să negocieze restituirea Tezaurului. Dar, de astă dată, reacția părții sovietice a fost deosebit de dură. Atunci liderul moscovit Leonid Breșnev a declarat: „După 50 de ani, deodată, două state socialiste încep să-și amintească de relațiile dintre guvernul țarist și guvernul regal. Pe noi ne-a uimit însăși punerea acestei probleme”. Iar premierul A.N. Kosîghin a avut nesimțirea de a amenința statul român, frate în ale socialismului cu statul sovietic: „Dacă o să luăm chestiunea decontărilor, ea va fi în mod incalculabil, nu în favoarea României, pentru că atunci se va pune problema datoriilor față de Rusia țaristă”. Declarații deosebit de arțăgoase la care Ceaușescu a îndrăznit totuși să riposteze: „Noi am ridicat un lucru simplu: între două guverne a intervenit un acord semnat de miniștii de finanțe de atunci. Aceste valori au fost date spre păstrare, nu au fost date drept gaj în contul unor datorii. (…) Vă spun cinstit părerea mea: aceasta nu poate constitui o bază de dezvoltare a relațiilor noastre”. Și oricât l-am urî și l-am disprețui noi, acum, pe Ceaușescu, această luare de poziție a fost un act de mare curaj. În 1956 sovieticii preschimbaseră Budapesta într-un câmp de luptă pe care își plimbaseră nestingheriți diviziile de tancuri. Iar după trei ani de la data când „Nea Nicu” le bătea obrazul nesimțiților de la Kremlin, același Brejnev ordona invadarea Cehoslovaciei. Apoi, tema restituirii Tezaurului a rămas închisă pentru următoarele două decenii. Abia în noiembrie 1989, la al XIV-lea Congres al PCR, când deja simțea cum pământul începe să-i fugă de sub picioare, Ceaușescu a încercat să repună în discuție atât problema tezaurului cât și pe cea a Insulei Șerpilor precum și a urmărilor politice ale Pactului Ribentrop-Molovov. Din păcate era prea târziu: după doar câteva săptămâni, Ceaușescu a fost și el scos pe ușa din dos a istoriei, iar despre Tezaur nu s-a mai vorbit, iarăși, decât în șoaptă. Nici nu s-ar fi putut astfel. Ani la rând, România post-comunistă a fost condusă de Iliescu. Iar după cum spunea un slogan din anii 90 „Cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush”. Și, indiferent dacă putea sau nu să gândească în stil american, Iliescu n-a avut nici un interes să redeschidă discuția despre tezaur. Totuși, în anul 2003, cu ocazia semnării Tratatului bilateral româno-rus, miniștrii de externe ai celor două țări au anunțat înființarea unei comisii comune româno-ruse care ar fi urmat să studieze problema Tezaurului. Și de atunci o tot studiază, dar încă nu au anunțat ca ar fi ajuns la vreun rezultat. Iar asta nu face nimic altceva decât să confirme un proverb inventat de bunicii noștri care spun și acum cu năduf: „De la răsărit nu vine decât Crivățul și bolșevicii”.

Autor: Vasile Surcel

Sursa: http://prm-central.ro/2012/04/tezaurul-romaniei-exilat-in-gulagul-sovietic

Apel creştin şi umanitar pentru salvarea vieţii Iuliei Timoşenko

Domnului Dmitri Olegovici Rogozin,

vicepremier al Guvernului Federaţiei Ruse



Domnului Serghei Viktorovici Lavrov,

Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse



Dragi prieteni, vă scriu în calitate de membru al Comisiei de Politică Externă a Parlamentului European, dar şi de scriitor creştin şi admirator al strălucitei culturi ruse: vă rog să vă implicaţi în salvarea vieţii Iuliei Timoşenko, fost prim-ministru al Ucrainei! Desigur, nu intră în responsabilităţile voastre directe – dar noi sîntem oameni de caracter, trăim într-o Europă civilizată şi nu trebuie să ne fie indiferent ce se întîmplă cu o femeie bolnavă şi lipsită de apărare, o soră mai tînără a noastră, o mamă. Eu mă adresez vouă pentru simplul motiv că v-am cunoscut nemijlocit şi ştiu că împărtăşim aceleaşi valori morale.



Dragă Dmitri Olegovici,

la începutul anului 2001 (la 2 luni după ce fusesem finalist al alegerilor prezidenţiale din România, cînd mi s-a furat funcţia de şef al Statului Român!) noi eram colegi în Adunare Parlamentară a Consiliului Europei.

Şi mai aveam un coleg: pe românul basarabean Ilie Ilaşcu, care nu putea participa la lucrările înaltului forum european de la Strasbourg, întrucît era prizonier al regimului, ilegal, de la Tiraspol. El era (şi încă mai este!) membru al Partidului România Mare, pe care îl conduc, avea două fiice minore şi suferea de mai multe boli, printre care şi de pancreatită. Atunci, am iniţiat o Rezoluţie, pe care au semnat-o numeroşi colegi, printre care şi unii membri ai Camerei Lorzilor, din Marea Britanie. M-am adresat şi ţie şi, spre bucuria mea, ai scos stiloul şi ai semnat, fără ezitare, acel document. După cîteva zile, în virtutea Rezoluţiei respective, i-am scris noului preşedinte al Rusiei, Vladimir Putin, rugîndu-l să facă uz de autoritatea sa pentru eliberarea din închisoare a acelui român nevinovat. La scurtă vreme, Ilie Ilaşcu a fost eliberat şi a putut să-şi ocupe locul din Senatul României, precum şi fotoliul de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. N-am să uit, niciodată, eleganţa şi fermitatea cu care tu – coleg de generaţie cu mine - ţi-ai pus semnătura pe acel document politic, angajînd, totodată, şi prestigiul Federaţiei Ruse. Ulterior, ai efectuat o vizită la Bucureşti, ca ambasador al Rusiei la NATO. Te-ai întîlnit cu conducerea Senatului României, în Sala de Marmură a Camerei Superioare a Parlamentului. M-am numărat printre gazdele tale şi, deşi aveam unele opinii diferite, dialogul nostru a fost fructuos. În mod sigur, şi noi doi am contribuit, în felul nostru, la prietenia dintre ţările şi popoarele noastre. Pe urmă, ai avut o ascensiune frumoasă, devenind vicepremier al Guvernului de la Moscova şi colaborator apropiat al lui Vladimir Putin. Te felicit, în mod sincer. Astăzi, la mai bine de 10 ani de la primul nostru dialog, de la Strasbourg, te rog ca, aşa cum ai acţionat pentru eliberarea unui român, să acţionezi şi pentru eliberarea unei ucrainience. Influenţa Rusiei în zonă este incontestabilă. Te rog să nu mă întrebi de ce nu mă adresez autorităţilor de la Kiev – ştii bine că acestea nu ascultă de nici o raţiune diplomatică şi s-au comportat incalificabil cu mai mulţi lideri politici occidentali. În mod real, există riscul ca însuşi Campionatul European de Fotbal din Ucraina (în colaborare cu Polonia) să fie boicotat, aşa cum a fost boicotată, din păcate, şi Olimpiada de Vară de la Moscova, din 1980, ceea ce a provocat o reacţie în lanţ, prin boicotarea Olimpiadei de Vară de la Los Angeles, din 1984. Ar fi păcat să se ajungă aici. Am scris într-o carte a mea că a amesteca sportul cu politica este ca şi cum ai pîrli porcul la Flacăra Olimpică.

Dragă Serghei Viktorovici,

ne-am cunoscut la Moscova, în anul 2006, în cadrul unei reuniuni internaţionale. La acea dată, eu eram vicepreşedinte al Senatului României şi conduceam delegaţia ţării mele. La manifestare era anunţată şi prezenţa preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin – dar, în ultimul moment, acesta şi-a anulat participarea, pe fondul scandalului internaţional provocat de moartea ziaristei Anna Politkovskaia. Atunci, ţi-am dăruit cartea mea de „Aforisme”, apărută în limba rusă, cu o prefaţă scrisă de preşedintele Uniunii Scriitorilor din Regiunea Sankt Petersburg, Valeri Popov. Ţin minte că te-ai uitat cu interes şi plăcere la fotografia de pe pagina de gardă, în care eu mă aflu la mormîntul lui Dostoievski, din Pantheonul de la Sankt Petersburg, şi depun un coş cu flori albe. Albe ca insomniile şi crizele lui teribile care, poate, au contribuit la iluminările ce l-au făcut să fie, pe fondul geniului său nativ, cel mai profund romancier al lumii şi unul dintre noii Apostoli ai lui Isus Christos. Eu, unul, consider romanul „Crimă şi Pedeapsă” drept a 5-a Evanghelie – atît de mult a contribuit la propovăduirea învăţăturii Mîntuitorului nostru! De fiecare dată cînd mă duc la locul meu de muncă, Strasbourg, după-amiaza trec Rhinul şi fac o vizită la Baden-Baden, unde poposesc şi pe la casa în care a locuit, timp de 1 an, Dostoievski. Dar flori am depus şi la mormîntul, din Moscova, al tizului şi patronului tău spiritual, al cărui nume de botez îl porţi cu cinste, Serghei Esenin. Atunci, am cules cîteva frunze arămii, de toamnă, căzute pe acel sanctuar şi le-am presărat în Biblie, de care nu mă despart niciodată. Am mai spus-o şi o repet: eu îl consider pe Serghei Esenin cel mai mare poet european al Secolului XX. Personal, nu am cultul morţilor, ci al celor vii, dar, mergînd în pelerinaj, cu flori, la mormintele lui Dostoievski, Ceaikovski şi Esenin, ca şi la Casa Memorială Puşkin, eu am vrut să aduc un omagiu binemeritat unor idoli ai tinereţii mele, care au contribuit mult la formarea mea ca scriitor şi ca om. Ei, bine, în numele Doctrinei Creştine, care l-a făcut pe Dostoievski să închine un imn de slavă iertării şi toleranţei, bunătăţii şi concordiei între oameni, eu te rog să faci demersurile necesare pentru salvarea vieţii Iuliei Timoşenko! Cu atît mai mult cu cît aceasta se află în greva foamei şi are parte de rele tratamente în închisoare. Mărturisesc că nu o cunosc pe această tînără. Aşa-zisele „revoluţii portocalii”, impuse de agentul CIA în zonă, J.D. Crouch, au eşuat, lamentabil, şi la Kiev, şi la Bucureşti. Aşa se întîmplă, întotdeauna, cînd e sfidată voinţa popoarelor – mai devreme sau mai tîrziu, se produce reacţia de demnitate a acestor popoare, care vor să fie libere şi nu acceptă decît un singur stăpîn: Dumnezeu din cer! Stimate domnule ministru, eşti urmaş al unor diplomaţi importanţi pe care i-a dat Rusia: Prinţul Gorceakov, Cicerin, Litvinov, Gromîko. Am certitudinea că, prin absurd, dacă ei s-ar fi confruntat cu o astfel de dramă, ar fi acţionat, dar nu oricum, ci de partea cea bună a baricadei. Adică de partea vieţii şi a respectării fiinţei umane. Ca ministru de Externe, sînt convins că ai sesizat internaţionalizarea Cazului Iulia Timoşenko şi pericolul degradării unor relaţii diplomatice. Noi, cei din Comisia de Politică Externă a Parlamentului European, nu putem să-i împiedicăm pe unii lideri politici din Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania şi, mai ales, din SUA, să adopte atitudini critice la adresa abuzului intolerabil al autorităţilor de la Kiev. Numai în perioadele cele mai barbare ale Antichităţii se mai petreceau asemenea răfuieli: cum venea un faraon la Putere, ştergea amintirea celui precedent, inclusiv de pe monumente. Aşa l-a „retuşat” Stalin pe Troţky, din celebra fotografie unde apare Lenin vorbind mulţimii. Apoi, l-a „retuşat” de tot, cu o toporişcă în cap! Ce vor să demonstreze cei de la Kiev? Că sînt puternici, faţă de o femeie firavă şi lipsită de apărare? Au reuşit. Că aplică Legea? Care Lege? Poate Legea Junglei!

Ducele de Orléans l-a provocat pe un necioplit la duel pentru că a insultat-o pe Fecioara Maria - dar nu pentru că aceasta era mama lui Isus, ci fiindcă era... femeie!

În concluzie, stimaţi domni Rogozin şi Lavrov, vă conjur să vă consultaţi propria conştiinţă. „Lumea se schimbă, şi noi o dată cu ea” – spunea Împăratul Lothar, pe la anul 850. Acum trăim în anul 2012 după Christos – nu în anul 2012 înainte de Christos, cum cred unii despoţi provinciali, din Ucraina, pe care o să-i bată Dumnezeu pentru cruzimea şi încăpăţînarea lor sub-umană. Iulia Timoşenko n-a săvîrşit nici o crimă. Dacă ea, totuşi, a comis greşeli – poate fi judecată în libertate, fiindcă nu reprezintă nici un fel de pericol public. Situaţia devine alarmantă, avînd în vedere că greva foamei erodează un organism mai repede şi mai periculos decît cancerul. În numele solidarităţii dintre oameni – care ar trebui măcar azi, de 1 Mai, să fie mai puternică decît în restul anului – vă mulţumesc. Fie ca Tatăl Ceresc să vă dea gîndul cel bun.

Cu deosebită stimă.

Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,

Preşedintele Partidului România Mare,

Membru al Parlamentului European,

Membru al Academiei de Ştiinţe ale Naturii din Federaţia Rusă,

Membru al Academiei Mondiale „Albert Schweitzer”,

Membru al Academiei de Ştiinţe Politice din New York

1 Mai 2012

Bucureşti