LUPTA CU PROSTIA

Nu-mi mai suport contemporanii
Sunt primitivi şi egoişti
Nici nu le mai vorbesc, cu anii
Eu sunt solist – ei sunt corişti.

Eu am un ideal în viaţă
Foc viu, ce arde-n sanctuar
Nu sunt egal cu o paiaţă
Care trăieşte în zadar.

Mă uit la forfota aceasta
De trepăduşi şi de pigmei
Ah, Doamne, de ce-mi dai năpasta
Să-mpart acelaşi timp cu ei?

Prostia lor mă doare fizic
Fac palpitaţii, mă sufoc
Tuşesc mai rău decât un ftizic
Când proştii ies pe primul loc.

Nu mai suport această pleavă
Ce curge din televizor
Turbez când văd câte-o epavă
Că-i preşedinte-jucător.

Ei fac greşeli gramaticale
Ca ultimii analfabeţi
Închină toasturi, osanale
Până ce cad sub masă, beţi.

Au haine scumpe, elegante
Peste o platoşă de jeg
Beau whisky, vin de Alicante
Mănâncă un şeptel întreg

Apoi îi ia pântecăraia
Îşi vâră deştele pe gât
Ca porcii răsturnând copaia
Ei grohăie şi fac urât

Într-un târziu, adorm bărbaţii
Însă femeile-n călduri
Se hârjonesc cu angajaţii
În baie, grajduri sau păduri.

Ce faună dezgustătoare!
Ce animale! Ce desfrâu!
Ca să scăpăm de-a lor duhoare
Trebuie jetul unui râu.

Ce caut eu în viermuiala
Acestei lumi de mameluci?
În inimă le fierbe smoala
Şi au în creier numai muci.

Râvnesc blazoane de nobleţe
Dispuşi ar fi să dea oricât
Dar balega de prin judeţe
Trăzneşte şi îi dă în gât.

De ce mi-ai dat aşa osândă
Oh, Dumnezeule din cer?
Mă urmăresc şi stau la pândă
Hăitaşii fără caracter.

Normal că deranjez întruna
Normal că-i complexez pe toţi
Resping corupţia, minciuna
Şi cârdăşiile cu hoţi.

E clar că nu-s din lumea asta
Am altă tablă de valori.
Nu-i mai suport pe proşti şi basta!
Eu sunt etern – ei, muritori.

CORNELIU VADIM TUDOR