Cincizecimea - Sărbătoarea naşterii Bisericii Primare

După Învierea Domnului nostru Isus Christos, apostolii Săi au parcurs o perioadă de tranziţie marcată de Înălţarea Sa la cer şi de coborîrea Duhului Sfînt. Aceste momente cruciale ale istoriei omenirii au reprezentat un plan al lui Dumnezeu aflat în continuă desfăşurare privind întemeierea Împărăţiei Sale, necesitatea obligatorie a împlinirii tuturor afirmaţiilor profetice, adevărul întoarcerii Domnului Isus, revelarea vremurilor şi a soroacelor, dar ne şi motivează să ne apropiem de El cu îndrăzneală.


La interval de 10 zile de la Înălţare, ucenicii au primit Duhul Sfînt călăuzitor promis de Domnul Isus în "Evanghelia după Ioan": "Dar Mîngîietorul, adică Duhul Sfînt, pe care-l va trimite Tatăl, în Numele Meu, El vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (Ioan 14 :26). Ei nu erau obişnuiţi cu un conducător în persoana Duhului înlocuitor pe care, mai tîrziu, Apostolul Pavel avea să-l propovăduiască şi să-l declare la Roma ca pe o constituţie a vieţii ecleziastice (Romani 8 :14). Cartea "Faptele Apostolilor" relatează modul în care Duhul Sfînt, ca Persoană a Trinităţii existentă deja de la Creaţie, a coborît a 50-a zi de la Înviere cu multă putere şi plinătate divină asupra celor aflaţi în Templul de la Ierusalim. În greaca veche, termenul de pletho se traduce prin a umple deasupra, spre deosebire de cuvîntul pleroo care desemnează a umple în interior, în profunzime. Prin urmare, fiecare credincios în Isus Christos poate avea ambele experienţe ale primirii Mîngîietorului (în limba greacă, paraclet). Practica de a chema Numele lui Dumnezeu a existat încă din antichitate în "Vechiul Testament", cunoscut fiind că primul care a făcut acest lucru a fost Enos care a făcut parte din cea de a 3-a generaţie a omenirii (Genesa 4 :26), urmat apoi de: Iov (Iov 12 :4 sau Iov 27:10), Avraam (Genesa 12:8), În "Noul Testament", chemarea Numelui lui Dumnezeu a fost făcută pentru prima oară de Apostolul Petru, în Templul din Ierusalim, aflat în ziua de Rusalii alături de ceilalţi 10 ucenici ai Domnului şi de mulţimea de credincioşi veniţi din Nordul Africii, Asia, Iudeea, Mesopotamia, Creta şi Roma, care s-au rugat şi au început să vorbească în toate limbile (în limba greacă noţiunea de glossa traducîndu-se prin dialect). Reacţia celor necredincioşi a fost de batjocură faţă de cei care au vorbit în atîtea dialecte, dar Petru s-a ridicat şi a luat cuvîntul, explicîndu-le celor prezenţi că se împlinise profeţia lui Ioel 2 :28-32. Pasajul din această ultimă carte descrie activitatea supranaturală a Duhului lui Dumnezeu începînd de la ziua Cincizecimii - care marchează naşterea Bisericii lui Isus Christos - şi continuată pe parcursul evenimentelor care anticipează cea de a 2-a venire a lui Isus Christos.
De-a lungul istoriei omenirii, Biserica a avut de întîmpinat multe prigoniri finalizate prin condamnarea credincioşilor prin moarte martirică (exemplificată în mod simbolic în "Apocalipsa" prin comunitatea creştină din Smirna - astăzi oraşul Izmir din Turcia). Principala cauză a acestor suferinţe a fost vehicularea ideii conform căreia Creştinismul ar fi o sectă evreiască, iar membrii ei, identificaţi cu israeliţii. Ar fi trebuit ca necazurile să ia sfîrşit în secolul al IV-lea, cînd împăratul Constantin cel Mare al Byzanţului a promulgat un document cunoscut sub numele de "Edictul de la Mediolanum" (Milano de astăzi), prin care s-a decretat religia creştină ca religie oficială în Europa de Apus apoi extinsă şi în Răsăritul bătrînului continent. Situaţia s-a ameliorat foarte mult, dar ea a continuat secole de-a rîndul. O altă comunitate creştină, care a constituit exemplu pentru zilele noastre, a fost Filadefia (tradusă prin dragoste frăţească), purtînd numele celui care a construit această cetate din Turcia de astăzi - Ataos Philadelphos. De altfel, toate cele 7 biserici din Asia Mică descrise în cartea "Apocalipsa" sînt la ora actuală nişte ruine în urma invaziei populaţiei islamice şi a dăiniurii lor de-a lungul a sutelor de ani. Oare la ce ne cheamă Dumnezeu astăzi în secolul XXI, secol despre care André Malraux spunea că va fi religios sau nu va fi deloc ? În ceea ce priveşte scopul existenţei omenirii, acesta nu a primit niciodată un răspuns satisfăcător. Ideea de a atribui un scop vieţii nu există decît în funcţie de un sistem religios. În ciuda încercărilor la care este supusă populaţia globului, a crizei economice mondiale pe care o traversează în special ţările sărace, Dumnezeu ne îndeamnă la credinţă faţă de El, la perseverenţă, în sensul eliminării barierelor (ignoranţă faţă de Cuvîntul Său, lipsă de voinţă şi de dragoste pentru Divinitate), precum şi la căutarea Celui care este : Calea, Adevărul, Viaţa, Uşa, Viţa, Salvatorul, Apa vieţii, Stînca, Mielul nostru de jertfă, Marele nostru Preot - Domnul nostru Isus Christos. Este nevoie să ne apropiem unii de alţii, toţi semenii de orice naţie şi de orice limbă, trăind într-o deplină relaţie de dragoste frăţească precum primii creştini prezenţi la Ierusalim în ziua Cincizecimii. Indiferent de starea noastră materială, El aşteaptă cu multă răbdare să doborîm ruinele din propriile inimi şi vieţi de credinţă, pentru că ne-a făcut o făgăduinţă : "Fiindcă ai păzit cuvîntul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu în ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pămîntului" ("Apocalipsa" 3:10). Fie ca sărbătoarea naşterii Bisericii să ne aducă pacea sufletească de care avem atîta nevoie în aceste frămîntate vremuri din urmă !

MARCELINA PĂTRAŞCU
Doctorand în Istorie

Copyright Tricolorul