Doamnelor şi domnilor, Stimaţi participanţi şi onoraţi invitaţi, permiteţi-mi să vă urez "Bine aţi venit!" la cel de-al V-lea Congres al Partidului România Mare. În răstimpul care a trecut de la precedentul Congres, din anul 2005, am pierdut cîţiva dintre cei mai valoroşi membri ai PRM, care au avut o rodnică activitate parlamentară şi civică: Mihai Ungheanu, Eugen Florescu, Ion Dolănescu, George Pruteanu, Doru Liviu Bindea, Valentin Dinescu, Dumitru Bălăeţ, colonel dr. Ioan Marinescu, Ana Mureşan, Marga Barbu, Aristide Buhoiu. George Sbârcea, Petre Mocanu, Victor Voichiţă. Propun ca în memoria acestor oameni minunaţi să păstrăm un moment de reculegere. (...) Vă mulţumesc.
Stimaţi prieteni,
Trăim un moment deosebit de greu pentru ţară, pe care nimeni, nici cel mai strălucit expert în viitorologie, nu l-ar fi anticipat în urmă cu 20 de ani. Şi o spune asta un om care ştie ce vorbeşte, eu cunoscîndu-l bine pe celebrul viitorolog Alvin Toffler, căruia, în anul 1976, în clădirea Ambasadei SUA la Bucureşti, i-am luat un amplu interviu pentru revista "Lumea", care aparţinea de AGERPRES, unde eram reporter. Aşa că ştiu cu ce se ocupă disciplina asta care, în ceea ce-i priveşte pe români, a dat greş. Nimic nu s-a adeverit. Nici măcar profeţia lui Silviu Brucan, conform căreia românii au nevoie de 20 de ani pentru democraţie. Care democraţie? Acum ne luptăm pentru supravieţuire. Două decenii constituie o unitate de măsură suficient de semnificativă pentru o ţară.
N-avem decît să ne amintim de perioada interbelică, şi mă refer la intervalul cuprins între anul făuririi României Mari, 1918, şi anul celei mai mari producţii economice şi înfloriri social-culturale, 1938. Haideţi să comparăm ce s-a făcut în România în acei 20 de ani şi ce s-a făcut, sau, mai bine spus, ce nu s-a făcut în aceşti ultimi 20 de ani. Parcă niciodată nu s-au adeverit mai temeinic cuvintele lui Mihai Eminescu, din "Doina": "Vai de biet român, săracul/ Îndărăt tot dă ca racul". Acum ne este limpede cum va arăta ţara noastră după alţi 20 de ani - dacă, fireşte, lucrurile vor fi lăsate la voia întîmplării şi nu se va petrece ceea ce trebuie să se petreacă într-o societate care îşi vede primejduit însuşi dreptul la existenţă. Dar ce trebuie, în mod concret, să se petreacă? Şi ce anume putem face noi, această familie de oameni raţionali şi cu frica lui Dumnezeu, strînsă în jurul idealului Romaniei Mari, pentru a împiedica lichidarea, totală, a ţării noastre şi pentru revenirea la o stare de normalitate? Mi-aduc aminte de o vorbă de spirit a cuiva, care spunea că omul politic se gîndeşte la viitoarele alegeri, dar omul de stat se gîndeşte la viitoarele generaţii. Asta trebuie să facem şi noi, pentru că lumea s-a cam săturat de acest gen de a face politică. Dar ce facem cu copiii noştri? Ce facem cu copiii copiilor noştri? Ce ţară le lăsăm? O ţară împovărată de datorii, care nu au cum să fie plătite nici în două -trei generaţii. Iată o problemă la care avem obligaţia morală să ne gîndim. Dacă ne pasă de amărîta asta de ţară! Dacă e o luptă a tuturor împotriva tuturor, "bellum omnium contra omnes", cum spunea un filozof în Evul Mediu, atunci măcar ştim o socoteală. Dar noi, cei de la PRM, nu facem parte din această categorie de oameni egoişti. Noi sîntem nişte generoşi. Dumnezeu m-a ajutat să cunosc, direct de la sursă, care este situaţia pe diferite meridiane ale globului. Şi pe vreme de criză, şi pe vreme de evoluţie firească. Am fost în lumea largă şi înainte de decembrie 1989, şi după aceea şi am un termen de comparaţie. Am văzut, de exemplu, China în 1986 şi, ulterior, după 12 ani, în 1998. E o diferenţă, în bine, colosală. E ca de la cer la pămînt. Iar dacă aş fi avut timp să răspund invitaţiilor pe care le primesc de la Pekin, aş constata că azi, după alt ciclu de 12 ani, saltul este şi mai mare. Dacă odinioară Tudor Arghezi regreta că "N-avem, şi noi, nemţii noştri", astăzi eu regret că "N-avem, şi noi, chinezii noştri". Fireşte, mă refer la chinezii muncitori şi inteligenţi, care au edificat o civilizaţie formidabilă şi au făcut ca rezerva valutară a Chinei să depăşească 2.000 de miliarde de dolari - nu la chinezii care îşi reglează conturile pe la noi, se tranşează şi se bagă în geamantane. În ceea ce priveşte Europa Occidentală, ea şi-a rezolvat, demult, problemele vitale, iar dacă cineva îndrăzneşte să legifereze amputarea pensiilor - oricum, mult mai mari decît la noi - în cel mai scurt timp sînt organizate mitinguri şi marşuri la care participă milioane de oameni. N-are rost să vă relatez ceea ce vedeţi, cu toţii, la televizor, şi nici să spun ce palide sînt mişcările de protest la noi. Ultimul protest la Paris - ca să parafrazez titlul unui cunoscut film, "Ultimul tangou la Paris" - a adunat 1.000.000 de oameni pe malurile Senei. Un fluviu de oameni. Ultimul protest la noi a strîns cam de vreo 20 de ori mai puţini, adică în jur de 50.000 de participanţi. Un rîu de oameni. Cam asta e şi diferenţa dintre Sena şi Dîmboviţa. Asta, deşi necazurile noastre sînt cu mult mai mari şi cuţitul a ajuns la os aici în România, nu în restul Europei. În Franţa, salariul mediu e de 2.000 de euro pe lună. La noi e de 5-6 ori mai mic, dar acum se taie şi din puţinul acesta, fără nici o justificare. Am impresia că mă pricep, şi eu, într-o oarecare măsură, ca sociolog şi ca istoric, la psihologia mulţimilor, la formele de protest, la coagularea acelor nemulţumiri care pot duce la explozii sociale. E lucru ştiut că ciclicitatea revoltelor la români e rară, acestea avînd loc cam de 2 ori pe secol - dacă ne orientăm după anii de foc din Secolul XX, adică 1907 şi 1989. Dar, între timp, s-au întîmplat lucruri deosebite nu numai în materie de civilizaţie umană, ci şi în ceea ce priveşte spaţiul şi timpul, care se comprimă, se accelerează, au alte valori. Numai românul nostru stă şi priveşte cum trece trenul vieţii pe lîngă el. Acesta e fatalismul din balada naţională "Mioriţa". "Şi de-o fi să mor". Dar de ce să murim noi? Să moară vrăjmaşii Patriei! Şi românul mai priveşte şi cum îi pleacă tinerii în lumea largă, pentru a scăpa de toropeala asta fanariotă şi de lipsa îngrozitoare de orizont, într-o ţară care nu mai e în curs de dezvoltare, ci în curs de demolare. E momentul să ne amintim de ceea ce spunea, cu obidă, "poetul pătimirii noastre", Octavian Goga: "Ţară minoră, ţară de secături". Paharul răbdării acelui om care, neîndoielnic, îşi iubea patria cu ardoare, pentru ea făcînd ani grei de puşcărie în infernul unguresc, a dat pe-afară din pricina unui afacerist veros de pe timpul primului război mondial, Alecu Constantinescu, poreclit Porcul, care, în timpul retragerii istorice, la Iaşi (în anul 1917), fiind ministru, şi-a pus la adăpost averea, pe care a cărat-o în Moldova, cu o garnitură formată din 17 vagoane de tren. Asta, în timp ce soldaţii români mergeau cu căruţele, sau pe jos. Normal că un om mistuit de flacăra sacră a dreptăţii, ca Octavian Goga, a răbufnit şi a spus că o ţară în care un om ca Alecu Constantinescu - Porcul e ministru nu poate fi, repet, decît o "Ţară minoră, ţară de secături". Ne putem imagina ce fulgere ar fi ieşit din stiloul de aur al lui Goga dacă el, acest om, atît de curat sufleteşte şi atît de justiţiar, ar fi trăit azi! Azi, cînd sînt mii de Alecu Constantinescu - Porcul, în toată ţara, în funcţii importante, singura lor grijă fiind să-şi facă "partea leului". Asta e culmea: porcul îşi face, întotdeauna, "partea leului". Dar ce-ar fi fost, oare, la gura lui Eminescu, dacă el i-ar fi cunoscut pe urmaşii, la a 3-a şi a 4-a generaţie, ai fonfilor şi flecarilor, ai găgăuţilor şi guşaţilor? Cea mai recentă carte a mea de aforisme, intitulată "Artificii", începe cu acest gînd: "Eu cred că dacă Isus ar mai trăi pe pămînt, n-ar mai lăsa biciul din mînă". Atît de mult s-a înrăit lumea încît, vorba cronicarului, muşcă pînă şi oaia. Ce blestem ispăşim, oare, ca popor, încît mergem din rău în mai rău? Şi de ce, oare, nimeni nu plăteşte pentru răul pe care îl face acestei ţări? Dimpotrivă chiar, plătesc cei care i-au făcut bine ţării! Fiindcă la noi totul este pe dos. Să nu uităm că noi sîntem ţara în care s-au născut teatrul absurd şi suprarealism. Şi uitaţi-vă de cîtă superficialitate condamnabilă dau dovadă "acuzatorii de serviciu", care ţipă în piaţa publică împotriva aşa-zisei drojdii rămase din vremea comunismului. Dar tot comunismul a fost de vină pentru jaful fanariot, din Secolul XVIII-lea, şi pentru fărădelegile grave care au urmat, inclusiv uciderea ţăranilor răsculaţi, la 1888 şi 1907, şi a muncitorilor grevişti, la 1929 şi 1933? Aseară, după ce am plecat de la partid, unde am lucrat pentru bunul mers al Congresului nostru, l-am luat în maşină pe fratele meu din Ardeal, Gheorghe Funar, şi am trecut pe lîngă locul fostului Teatru Naţional, bombardat de trupele hitleriste după 23 August 1944; ele vroiau să distrugă Palatul Telefoanelor, să taie comunicaţiile acestei ţări,care întorsese armele. Acolo e Piaţa fostului Teatru Naţional. I-am zis: "Uite, domnule Funar, aici, în 13 decembrie 1918, au fost împuşcaţi 102 muncitori tipografi. Un măcel, un masacru". Peste tot sînt astfel de sanctuare. Peste tot s-a vărsat sînge românesc. Acum ne întoarcem de unde am plecat. Acum, iar, se iese cu muniţie de război împotriva românilor, care ce vor? Pîine, o viaţă mai bună, locuri de muncă. Nu e bine ce se întîmplă. Violenţa a născut violenţă întotdeauna. Martor îmi e bunul Dumnezeu şi martoră îmi e Ţara că m-am ţinut departe de aceste proteste. Deşi, în unele situaţii, scandau, mii şi mii de oameni, numele meu. Mai ales cei care au trecut spre Cotroceni, pe lîngă casa mea, poate şi din cauza faptului că ştiau că acolo locuiesc eu. Au scandat: "Vadim Tudor! Vadim Tudor!". Eu eram în drum spre partid, era într-o vineri. M-a sunat fetiţa şi mi-a spus: "Tati, scandează numele tău". Ea ieşise cu femeia de serviciu la colţul străzii, auzind că se strigă numele tatălui ei. Şi m-am bucurat că mi-a dat Dumnezeu gîndul cel bun să nu mă bag, să nu mă amestec, pentru că s-ar fi speculat imediat: "Ia uite, nu e o mişcare sindicală, nu e o mişcare socială, e o mişcare politică". Bine, dar politică este, la urma urmei, tot ce se întîmplă într-o ţară care a ajuns pe culmile disperării. Într-o ţară care nu mai are ce pune pe masă copiilor măcar la masa de dimineaţă, cînd ei pleacă la şcoală. Se întîmplă şi asemenea lucruri. Oamenii apelează la cei care-i pot ajuta. Dar nouă nu ni se dă voie, altora nu li se dă voie ş.a.m.d.. Nu-mi imaginam că se va ajunge, după dictatura fascistă şi după dictatura comunistă, la cea mai gravă formă de dictatură din Istorie: Dictatura Neamului Prost! Cu asta ne luptăm noi! Şi eu vă asigur că o să dau cu ea de pămînt! Ce uşor e să pui etichete şi ce greu e să le răzuieşti din memoria colectivă! Tare mă tem că noi - inclusiv eu - idealizăm acest popor, după care avem tot felul de surprize, şi chiar şocuri, cînd constatăm că el nu e chiar aşa cum ni l-am imaginat noi. E poporul lui Eminescu, sau poporul lui Caragiale? E Toma Nour al lui Eminescu, sau Mitică, ori Conu Leonida faţă cu reacţiunea? Dar, fireşte, nu poporul e de vină. El este aşa cum este. Cine, însă, l-a făcut apatic? Cine l-a minţit? Cine l-a adus în starea asta de ticăloşire, încît îl batjocoresc toţi aventurierii, toţi escrocii care vin aici să facă ceea ce nu li se permite în ţara lor? Vin rupţi în fund, fără pingele, n-au nici schimburi în valiză, şi pleacă bogaţi. Au conturi de zeci şi sute de milioane de dolari sau de euro. De ce aşa? De ce nu e permis nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în cele două ţări ale fostei Cehoslovacii, cu atît mai puţin în Polonia? De ce la noi anormalitatea devine normalitate? Şi ne-am obişnuit cu ea. Cu asemenea apucături avem noi de luptat şi cine crede că ne-a înfrînt prin scoaterea ilegală din Parlament ar trebui să înfrîngă şi filonul de aur al Naţionalismului luminat românesc. Sînt milioane şi milioane de iubitori de ţară, iar noi sîntem expresia acestor oameni, care îşi pun speranţele în noi. Iar stiloul din mînă, şi microfonul de la gură nu mi le va lua nimeni. Am să vorbesc şi de dincolo de mormînt pentru drepturile poporului meu! Clasa conducătoare? Dar cine formează această clasă conducătoare? Acei trîntori care dau năvală la stupul de miere al Puterii şi se trag unii după alţii. Am mai spus-o în cîteva rînduri şi mă simt dator să o repet: noi, românii, dăm cel mai mare procent de "cozi de topor" pe cap de locuitor. Iar topoarele astea, la modul propriu, au defrişat pădurile României, cu urmări tragice, dacă ne gîndim la ecosistem, la inundaţii, la deşertificare! Toporul Attila, primitiv şi lacom, n-ar fi făcut o avere de sute de milioane de euro din tăierile nemiloase de păduri ale Transilvaniei româneşti dacă nu ar fi existat, bunăoară, coada de topor românească Vasile, care, ca ministru în atîtea Guverne, l-a ajutat şi l-a favorizat, primind, printre altele, drept răsplată, un apartament luxos în centrul Capitalei, de aproape 1.000.000 de euro. Domnul primar general, al Capitalei, aici, de faţă, poate spune cîte zeci de mii de cereri de locuinţe sînt încă nerezolvate. Acum vreo 10 ani erau 60.000. Eu sînt convins că, de atunci şi pînă acum, a crescut numărul lor. Sînt atîţia oameni care n-au locuinţă, pe cînd alţii nu mai ştiu ce să facă cu ele. Şi n-au numai aici, n-au numai la munte şi la mare, dar au şi în Alpii Elveţieni, în Alpii Austrieci, au la Palma del Mallorca, au în America. De ce nedreptatea asta? Nu le e frică de mînia lui Dumnezeu? Iar încrengături ca astea, ca metastazele şi nodulii canceroşi, sînt cu miile în România. Cine le permite să prolifereze? Cine le favorizează? Cine le tolerează, într-un climat general de atrofiere a spiritului public, de capitulare? Toţi cei care nu fură ei, direct, dar îi trimit pe alţii la furat, după care îşi primesc răsplata. Acesta e sistemul clientelar, de care vorbesc atîţia, dar cu care n-a îndrăznit nimeni să se ia de piept. Nimeni, în afară de noi, cei de la PRM şi de alţi cîţiva temerari, care plătesc curajul lor, răspunderea lor civică, faptul că nu au îngenuncheat, faptul că au rămas insule izolate în această maree neagră a corupţiei. Şi pentru că acest sistem clientelar a fost şi este stors de profituri nu numai din interior, ci şi de străinătate, nouă ni s-a pus, încă de la început, ştampila de partid extremist, xenofob şi anti-sistem. Permiteţi-mi să deschid o paranteză. Eu sînt de 1 an şi umătate membru al Parlamentului European. Acolo sînt lupte grele, greco-romane. Să-l vedeţi pe Daniel Cohn-Bendit, unul din cei care au contribuit la răsturnarea generalului Charles de Gaulle. În primăvara anului 1968, De Gaulle a fost în România. Ca student, am ieşit şi eu pe străzi. L-am văzut pe De Gaulle. După 1 an, l-am văzut şi pe Richard Nixon. Pe De Gaulle l-a răsturnat de la Putere şi studentul Daniel Cohn-Bendit. Acum, el e coleg cu mine, acolo. Rosteşte-mi nişte filipice teribile şi militează împotriva Mafiei, împotriva încălcării drepturilor omului. Mai sînt şi parlamentarii germani. De parlamentarii britanici nici nu mai vorbesc. Au un curaj formidabil. Aşa e în democraţie. Ei nu depăşesc limita, nu se proferează injurii, dar se exprimă liber. Numai la noi s-a pus botniţă. Silenzio-stampa! Iertaţi-mă, dar vă vorbeşte un om care a avut, în aprilie 1984, o carte faimoasă, "Saturnalii", retrasă din librării şi biblioteci şi dată la topit. Ce a fost în inima mea atunci, în inima părinţilor mei, n-are rost să mai spun. M-a durut sufletul. Am crezut că s-a dus epoca aia în care se ardeau cărţi. Am trăit asemenea momente şi nu mai suport cenzura. E inutil să mai răspundem acestor aberaţiilor cu care sîntem atacaţi. Timp de aproape 20 de ani, de cînd există Partidul România Mare, nimeni, dar absolut nimeni n-a putut produce nici cea mai mică dovadă a aşa-zisului nostru extremism, sau a aşa-numitei xenofobii. Dacă nu exista Partidul România Mare, organizaţia ilegală şi iredentistă UDMR ar fi mărşăluit, în pas de gîscă, prin Ardealul romanesc. Numai noi i-am oprit şi-i vom opri pe şovinii unguri, cu Legea în mînă! Şi aşa, acest "cal troian" a depăşit măsura! Amintiţi-vă că numai eu am protestat, cu vehemenţă, împotriva impunerii lui Laszlo Tökeş ca vicepreşedinte al Parlamentului European, şi am făcut asta cu el de faţă, la Strasbourg. De ce au tăcut ceilalţi europarlamentari români, ba chiar cei mai mulţi l-au aplaudat şi l-au votat? Vedeţi, în astfel de momente-cheie se observă diferenţa. În ceea ce priveşte caracterizarea noastră ca partid anti-sistem, dacă se referă la acest sistem criminal, care nu e democraţie, ci anarhie, şi unde nu se respectă nici o lege, decît Legea Junglei - atunci, da, sîntem anti-sistem, şi ne mîndrim cu asta. Fireşte că este extrem de greu să rezişti, ca partid cinstit, într-o ţară în care nici o putere a Statului nu mai funcţionează şi nici o instituţie nu mai stă în picioare. Noi, însă, am rezistat. Ne-a scos Mafia, prin fraudă, din Parlamentul României, dar, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, după o jumătate de an am intrat în Parlamentul Europei, care e cea mai înaltă cutie de rezonanţă a politicii continentale. Şi, cu siguranţă, vom reintra în Parlamentul Ţării, la viitoarele alegeri, fie ele anticipate sau la termen. Personal, mi-am învins lehamitea care m-a cuprins o perioadă şi am revenit în arena de luptă. Vorba lui Martin Luther: "Nu pot altfel". Acum, trăiesc un sentiment de tristă satisfacţie văzînd ce se întîmplă cu aşa-zisul Parlament, rezultat din alegerile anului 2008, pe baza votului uninominal. Ce vot? Acela n-a fost vot! A fost un troc la tarabă, din care nu se desluşeau decît cuvintele "Care dă mai mult?". Cum era odinioară pe bulevardele României, expresia "change money". Ştiţi bişniţarii care-i păcăleau pe străini pînă şi la Hotelul Athénée Palace, pe patriarhi şi arhiepiscopii lumii ortodoxe, care veniseră la funeraliile Patriarhului Justinian Marina. Am văzut scene de genul ăsta. Un înalt ierarh al lumii ortodoxe de la Muntele Athos, îi fugăreau cu toiagul pe bişniţarii români. Scenă de film de Emir Kusturica, avant la lettre. La alegerile din 2008 s-a plătit aprope fiecare funcţie de senator şi deputat, şpaga ajungînd pînă la cîteva sute de mii de euro. Iar ceea ce văd românii, acum, la televizor, e un talcioc jenant; cu mici excepţii, desigur, generalizarea nu e bună niciodată. Cum o să conducă ţara personaje ca Madam Plăcintă şi Tovarăşul Brînză? Dacă mămăliga nu face explozie, atunci măcar Plăcinta cu Brînză o să facă, mai ştii? Mai are rost să pomenim de Madam Cocoş, de miorlăitorul Cotoi, de nevăzutul şi necunoscutul Mutu, care a dezertat din PDL şi s-a alăturat perechii sale naturale, Surdu, de la PSD? Uitaţi-vă cine populează emisiunile de Televiziune, tăind frunză la cîini şi făcînd frecţie la piciorul de lemn al lui Prigoană: aceleaşi mutre constipate, cu un limbaj agramat, de care s-au săturat românii ca de mere acre. Le-aţi observat clişeele verbale? Aproape toţi folosesc două şabloane: "Despre ce vorbim aici?" şi "Nu mi se pare normal!". Avem de-a face cu o incredibilă sărăcie de idei, cu barbarisme şi agramatisme, pentru care copiii de clasa a IV-a ar rămîne corigenţi. Şi, ca dovadă că există un centru unic de comandă şi că cei aruncaţi în arenă sînt doar nişte gladiatori de paie şi vată de sticlă, este faptul că noi, cei de la PRM, nici măcar nu mai sîntem invitaţi, iar Conferinţele de Presă ale noastre sînt boicotate de posturile de Televiziune. La postul public TVR, de pildă, întreţinut, cu bani, şi de membrii şi simpatizanţii PRM, nimeni de la noi n-a mai fost invitat, de la alegerile din noiembrie 2008. Aşadar, de 2 ani! Bine, în schimb, că defilează tot felul de neica-nimeni şi de gospodine, de pe care curg rimelurile şi rujurile rămase din recuzita filmului "Crucea de Piatră"! Ce ruşine! Şi, pentru a fi sigur că nu va mai cuteza nici un post de ştiri să ne invite, Consiliul Naţional al Audiovizualului a instituit o formă foarte perfidă de cemzură: amenda. Aceia care se întreabă de ce nu mai apar eu, de pildă, la Realitatea TV, trebuie să ştie că, într-o singură săptămînă, acest post, foarte curajos dealtfel, a primit două amenzi grele, însumînd un sfert de miliard de lei, din pricina unor opinii ale mele. Asta, da, descurajare! Şi mai îndrăznesc unii să ne ţină predici despre democraţie şi libertatea presei! Din cînd în cînd, cîte-o firmă de bucătărie a aşa-zisei Puteri sau a aşa-zisei Opoziţii aruncă pe piaţă un sondaj mincinos, menit să mai alimenteze glanda paranoică a unora şi a altora. Numai minciuni. Scoruri scoase din burtă, care încearcă manipularea şi intoxicarea unei populaţii debusolate. N-aş fi crezut că nobila ştiinţă a sociologiei se poate prostitua în halul ăsta, în România! Aşa cum medicii dintr-o anumită generaţie se mîndresc că au studiat cu marii profesori, pe care i-am cunoscut şi eu, Constantin Anastasatu, Theodor Burghele, Dan Setlacek Eugen Proca - daţi-mi voie să mă mîndresc şi eu că generaţia mea a studiat cu profesori care acum au ajuns nume de străzi şi de institute de cercetare, Miron Constantinescu, Henri Stahl, Athanase Joja, la logică, chiar Mihai Beniu, la psihologie. Toţi ne predau nouă la Filozofie, în Bucureşti. Acum, ia uitaţi-vă ce troc se face cu diplomele, cum se împopoţonează unii cu atîtea patalamale, încît Nicolae Iorga pare un copil de grădiniţă. Dar, noroc cu ratingurile emisiunilor de Televiziune, care ţin loc de sondaje: în timp ce figuranţii creditaţi în sondaje cu 30% fac rating de 1 punct, eu, creditat cu 3% sau 5%, fac ratinguri imense, uneori şi de 10 - 12 puncte (atunci cînd sînt invitat, din an în Paşte). Am scris în aceeaşi carte, la care m-am referit, că aceia care falsifică sondajele de opinie pe vreme de criză vor trebui să falsifice şi banii, fiindcă o dată ajunşi, sau perpetuaţi la Putere, nu vor avea cu ce să plătească salariile şi pensiile. Acum, ne aflăm în acest punct. Mai sînt două luni pînă la sfîrşitul anului 2010. Încă un an prost. Încă un an pierdut pentru România. Şi cel mai grav lucru n-ar fi sărăcia, cu care românii sînt obişnuiţi încă de la naşterea noastră ca popor. Cel mai grav lucru e neputinţa, deznădejdea, lipsa de orizont, criza morală devastatoare. Românilor li s-a tăiat pofta de viaţă. Ei nu mai cred în nimeni şi în nimic. A dispărut solidaritatea socială. Guvernanţii ne cer să fim solidari, dar cu cine? Cu cei care jefuiesc ţara şi lichidează şcoli, spitale, fabrici, firme? "Aiasta nu se poate", vorba lui Lascăr Catargiu, către Regele Carol I. Atunci cînd vedem nenorociri la televizor, de cele mai multe ori schimbăm programul, mulţumiţi că acestea, încă, nu ne-au lovit pe noi. Ţara asta nu era aşa. În iulie 1975, ca elev al Şcolii Militare Nr.1 de Ofiţeri în Rezervă, din Capitală, am participat, timp de o lună, la stăvilirea efectelor inundaţiilor provocate de Dîmboviţa (în Capitală) şi de Dunărea revărsată (în zona Canalului Mostiştea). Ţin minte ce eforturi uriaşe s-au depus, ce emulaţie domnea între noi. Astăzi, Armata Română îşi lasă oasele prin tot felul de pustietăţi, în conflicte care nu ne privesc, în loc să ajute la reconstrucţia ţării noastre. Încercăm să ne cîştigăm fericirea prin nefericirea altora, şi astra nu e bine, atrage mînia luii Dumnezeu. Practic, România a intrat într-o fundătură istorică. Partea activă a Poporului Român e ţinută în lanţuri şi în bastoane de "gorilele" Jandarmeriei şi Serviciilor Speciale, sau e împiedicată să se exprime, aşa cum ni se întîmplă nouă. Partea pasivă a acestui popor bate mătănii la biserici, sau pe Dealul Mitropoliei, din Capitală, sărută sfintele moaşte, se calcă în picioare să atingă veşmintele unor ierarhi religioşi la care degeaba se roagă mulţimea, fiindcă cele mai multe căpetenii ale Bisericii şi-au rupt legătura cu Dumnezeu, prin corupţie, viclenie, fariseism, depravare. Spune asta un iubitor al Bisericii Ortodoxe, pe care Mihai Eminescu o considera "Maica străbună a Neamului Românesc" Tocmai pentru că o iubesc, o rog să respecte cuvintele Imnului Naţional "Deşteaptă-te, române"! Acolo e un vers-cheie, care, din nefericire, azi nu mai e valabil:
"Preoţi, cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină".
Da, aşa e, oastea e creştină, fiindcă această dimensiune e fundamentală şi nu ne-o poate lua nimeni. Am am mai spus-o şi mă văd nevoit să o repet: românii sînt singurul popor din lume care s-a născut creştin. În osmoza daco-romană intră semnul crucii. Înainte de a fi popor, noi am fost creştinaţi, şi cea mai elocventă dovadă e Biserica de la Densuş. Acolo sînt straturile civilizaţiei antice, protoromâne şi româneşti, de 2500 de ani. A fost întîi un altar dacic, au venit trupele romane, care au şi adus statui de lei, din cuceririle pe care le-au făcut în Nordul Africii, în special. Aici deschid o paranteză. Cine a fost acolo, a văzut că boturile acelor lei impunători sînt mitraliate. Chipurile lor sînt desfigurate de soldaţii sovietici, care au intrat în România, în toamna anului 1944. Erau beţi, probabil şi neputincioşi cînd au văzut atîta măreţie antică, atîta glorie, şi au deschis focul. Dar nu asta am vrut să spun. Acolo s-a suprapus altarul roman. De aici vine cuvîntul "Popa", atît de comun în patronimica românească. "Popa", în latină, înseamnă "sacrificator"; religios, fireşte. Apoi a venit elementul creştin. şi încet-încet, s-a înălţat biserica aceia. Are peste 2500 de ani. Este certificatul nostru de naştere. La 1848, s-a scris "Deşteaptă-te, române!", care s-a cîntat, pentru prima oară, nu la Râmnicu Vâlcea, în Grădina Zăvoi; s-a cîntat şi acolo, desigur, dar v-o spun ca specialist, s-a cîntat în şcheii Braşovului, în mai 1848, deci înainte de iunie. În mai s-a cîntat la Sărbătoarea Cireşelor. Iar muzica nu e scrisă de Anton Pann. Aceasta e o altă eroare, care se perpetuează din lipsă de carte. A existat un cîntec religios, "Din sînul Maicii mele". Andrei Mureşean a preluat melodia, a văzut că se calchiază perfect pe acest poem, într-adevăr, excepţional al lui şi aşa s-a născut Imnul Naţional "Deşteaptă-te, române!" În 1848 a dat dovadă de eroism faimosul Popa Şapcă, prezent cînd s-a citit Proclamaţia de la Izlaz. Dar eroi au fost şi preoţii din Ardeal, care au luptat, efectiv, pentru drepturile românilor, pentru pîine, pentru libertate. "Dracul să se mai bată cu popii!" - ziceau, cu năduf, grofii din Ardeal. Aşa erau de avîntaţi şi de curajoşi preoţii români. Pe cînd astăzi? Acesta e rolul Bisericii Ortodoxe, pe vreme de furtună? Asta e tot ce pot face Mitropoliţii şi ceilalţi capi ai Bisericii Străbune, cînd Poporul moare de foame şi e călcat pe grumaz de bocancii ţintuiţi ai mascaţilor? Efectiv, unii şefi ai Bisericii Ortodoxe s-au închis într-o lume a lor, se laudă între ei ("Vrednic este"), îşi dau ospeţe bogate unii, altora, ori îşi fac daruri scumpe, dar tac mîlc în privinţa problemelor de viaţă şi de moarte ale enoriaşilor. Asta-i situaţia. E bărbăteşte să privim realitatea în faţă. Biserica noastră străbună are datoria să fie militantă. E regretabil că ea a dispărut din peisajul vieţii sociale. Nu mai e militantă, ci tolerantă, pasivă, tăcută, decorativă. Uneori, e protagonista unor scandaluri de imoralitate. Spectacolele date de procesiunile religioase, unele transmise, în direct, de Postul Trinitas, sînt un fel de operetă byzantină cu inflexiuni orientale, dar ele nu contribuie, cu nimic, la fortificarea morală, la luminarea şi la salvarea acestei Naţii. Eu cred că mi-am cîştigat dreptul să spun ce gîndesc. Fiindcă cei doi stîlpi de rezistenţă ai acestei ţări, Biserica şi Armata, nu-şi fac simţită prezenţa în aceste vremuri dramatice. Şi atunci, ce boltă sprijină aceşti stîlpi? Pe cine servesc cele două instituţii fundamentale? Nu cumva căpeteniile lor imprimă o pecete individualistă, cu aerul că tot ce fac, fac pentru popor? Eu nu mă încumet să merg mai departe. Tot ceea ce fac este să constat şi să mă fac ecoul altor oameni, care constată, şi ei, aceeaşi dezertare. Ia să-i excomunice şi să-i afurisească Biserica noastră pe criminalii care batjocoresc Poporul, acuzîndu-i de satanism! Imediat s-ar simţi o înviorare şi s-ar produce reacţii în lanţ. Amintiţi-vă de curajul manifestat de Biserica Romano-Catolică din Polonia, în anii 1970-1980. La ei de ce s-a putut şi la noi nu? Dacă nu face asta, dacă nu-şi apără Oastea, atunci cînd e mai greu, ce face Biserica?
Doamnelor şi domnilor,
ar fi multe de spus. Dar vremea vorbelor a trecut de mult. E vremea cînd românii, disperaţi şi prăbuşiţi, se exprimă prin greva foamei. Prin incendierea unor portrete. Prin folosirea caschetelor în chip de proiectile. Prin ameninţarea cu prăbuşirea în gol, de pe blocuri sau de pe macarale. Printr-o fierbere surdă, de ură cumplită. Fiindcă aceasta e dominanta acestor timpuri: un val de ură, fără precedent, care tălăzuieşte de la un capăt la altul al ţării. Românii, dacă ar putea, i-ar sfîşia, de vii, pe toţi nenorociţii care îi umilesc şi îi fură. Tot mai multă lume exclamă: "Ce bine era dacă ar fi fost acum, în Parlament, Vadim şi oamenii săi!" Iar spectacolul penibil, din ziua Moţiunii de Cenzură, a pus bomboana pe coliva Parlamentului. Nişte glumiţe ieftine, ca de şuetă, şi de o parte, şi de alta. Nişte împunsături cu ace de brad, moi şi aromate. În urmă cu 4 ani, mai precis la 18 decembrie 2006, noi măturam Parlamentul cu Traian Băsescu. Vă mai amintiţi? N-a îndrăznit, nimeni, să ne oprească. Nici măcar "poliţia politică" şi "trupele speciale" care împînziseră, pînă la refuz, Palatul Parlamentului. Acela a fost coşmarul vieţii lui Băsescu, care era lac de apă şi avea vocea gîtuită de spaimă. Aş vrea să nu aud pe nimeni care să spună că din acel motiv am fost scoşi, noi, din Parlament. Frauda se hotărîse dinainte şi din cu totul alte motive: noi le stricam toate socotelile şi nu îi lăsam să dea atacul final la bogăţiile ţării. Noi, cei de la PRM, am împiedicat jefuirea zăcămintelor de aur, argint şi uraniu de la Roşia Montană; noi, cei de la PRM, ne-am opus privatizării, frauduloase, a CEC-ului, a Spitalului Fundeni, a Fabricii de Antibiotice Iaşi ş.am.d. Nu sîntem nişte oameni care să trăiască din amintiri, dar asta e realitatea. Noi am avut, şi avem în continuare, un alt mod de a face politică. Este acea "Politică a Instinctului Naţional", de care vorbea Take Ionescu, în Parlament, în anul de neutralitate 1915. În noiembrie 2008, s-a aprins lumina verde pentru jaful total, generalizat. Şi pentru împrumuturile înrobitoare, care îi vor strivi, literalmente, pe copiii noştri, şi pe copiii copiilor noştri. Pînă şi aici, România face o notă discordantă faţă de toate celelalte ţări din Estul Europei. Pentru că nicăieri nu mai e posibil un asemenea jaf dublu: Mafia autohtonă fură cu ajutorul Mafiei transnaţionale, iar Mafia transnaţională fură cu ajutorul Mafiei autohtone; cu alte cuvinte, o mînă spală pe alta, ambele fiind foarte mulţumite, menajîndu-se reciproc şi menţinîndu-l la Putere, fără întrerupere, de 20 de ani, pe Mugur Isărescu. Să fie acest om un economist atît de grozav, de talia unor Adam Smith, David Ricardo, Ludwig Erhardt, sau a românilor Petre S. Aurelian şi Anghel Rugină? Nici pomeneală. Abordez şi această problemă, a banilor, fiindcă nu pot să o ignor. Întrebat de ce a escaladat Everestul, temerarul alpinist care a realizat performanţa, Edmund Hillary, a răspuns, foarte simplu: "Pentru că el există". Aşa şi cu banii. Chestiunea banilor există; din nefericire, nu există ei, banii, cel puţin în ceea ce ne priveşte, pentru că noi nu mai avem subvenţie de la Stat, deşi sîntem partid membru în Parlamentul European. Noi n-am candidat ca personalităţi individuale, ca independent. Am candidat ca partid. În timp ce UDMR-ul, care nu s-a înscris la Tribunal, conform Legii Partidelor Politice, are cel puţin două subvenţii, plus ce mai primeşte de la Budapesta. Primeşte bani ca uniune culturală dar primeşte şi ca partid, mai ales că e mereu la guvernare. Noi nu primin nici un ban. Politică serioasă, fără bani, nu se poate face. La nici unul dintre cele 4 Congrese precedente nu am simţit nevoia să ridic această chestiune, din cel puţin două motive: în primul rînd că pe atunci nu era criza asta apăsătoare, iar în al doilea rînd aveam, şi noi, ca partid parlamentar, o subvenţie legală de la Stat. Şi mai e un motiv, al treilea, poate mai semnificativ decît celelalte: pe atunci, produsele muncii mele - presa şi cărţile - aduceau bani, cu care mai ajutam partidul. Acum, după cum vede toată lumea, tirajele au ajuns mai mult simbolice, presa scrisă moare, dacă nu cumva a şi murit, din punct de vedere economic. Numai Dumnezeu ştie cum ne-am descurcat în aceşti 2 ani de coşmar. Au fost zile cînd, în afară de mine şi de căţeluşii pe care i-am adus de la vechiul sediu, demolat, de Mafia imobiliară, nu mai era nici ţipenie de fiinţă vie la sediul central. În primele luni ale anului 2009, am fost nevoit să vînd cerceii fetiţelor mele şi cîteva inele pe care le avea soţia, la rugămintea lor, pentru a plăti chiria clădirii. Acum, în acest an, 2010, toată lumea se prezintă la poarta sediului central şi taie facturi: la lumină, la apă, la gaze, la telefon, la Internet, pînă şi gunoierii ne taxează. Asta, ca să nu mai vorbim de chiria la RA-APPS, care a devenit, între timp, aberantă. La ora la care desfăşurăm Congresul nostru, sîntem în proces cu acest RA-APPS, care s-a asociat cu Mafia imobiliară şi tot încearcă să ne evacueze din sediul central, pe baza unor falsuri grosolane. Surse din Serviciile Secrete m-au informat că, în decursul anului, Traian Băsescu a întrebat-o la telefon, de mai multe ori, pe "prima doamnă a ţării", Elena Udrea, care a fost avocată la RA-APPS: "L-ai evacuat pe Vadim?". Aşa după cum se vede, după ce ne-a scos din Parlament, Mafia Portocalie vrea să ne scoată şi din sediu - tot prin minciună şi fals. Nu-i nimic, ne judecăm şi ne apărăm şansele, mai ales că la Arhivele Statului şi la Administraţia Financiară există numeroase dovezi care atestă că aşa-zişii revendicatori n-au nici o legătură cu imobilul în care ne desfăşurăm noi activitatea, fiind vorba de două adrese total diferite. Dar, despre bani vorbeam. Cu cîteva excepţii, nu ne-a ajutat nimeni. Fireşte, nu am avut pretenţii la oamenii săraci, care de-abia se descurcă, ei înşişi, cu angaralele din filialele lor. Dar alţii sînt bogaţi. Şi au funcţii importante şi bine remunerate datorită acestui partid, nu valorii pe care îşi închipuie ei că o au. Unii sînt oameni de valoare, într-adevăr, dar nu au candidat ca idependenţi, au candidat în numele acestui partid, care a fost, este şi va rămîne o forţă în această ţară. N-am să dau nume, dar un exemplu îmi stă pe limbă: o doamnă care a fost 4 ani senatoare a PRM, după care, cu puţine luni înainte de alegerile din noiembrie 2008, m-a terorizat cu vizitele şi rugăminţile de a o nominaliza pentru o funcţie importantă, de consilier la Curtea de Conturi, pentru o perioadă de nu mai puţin de 9 ani, aşa că, în virtutea dreptului formaţiunii noastre şi a bunelor relaţii pe care le aveam (şi încă le am) cu preşedintele de atunci al Senatului, actualul preşedinte al Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu, am reuşit să îi ofer acest nesperat statut. După ce s-a văzut cu sacii în căruţă, adică aranjată pe viaţă - 4 şi cu 9 ani sînt 13 ani bine remuneraţi - şi putred de bogată, avînd în vedere că ridică bani de la numai puţin de 8 universităţi - mai ceva ca un Albert Einstein cu fustă (care o acceptă, bineînţeles, şi în virtutea funcţiilor de demnitar pe care i le-a dat partidul nostru) această femeie s-a făcut nevăzută. Nici măcar un telefon, sau o felicitare, de sărbători. Ca ea sînt mai mulţi. Pur şi simplu, am impresia că mă urăsc fiindcă le-am făcut bine în viaţă, aşa că ei resimt povara unei datorii morale. Ştiam, şi eu, că recunoştinţa e floare rară, dar atîta ingratitudine nu-mi imaginam! Mărturisesc că, prin natura mea şi prin educaţie, nu sînt pregătit să dau piept cu astfel de specimene. Credeţi-mă că am treburi mult mai bune de făcut. Marele Cehov, părintele teatrului modern, spunea că la om totul trebuie să fie frumos, de la nume şi înfăţişare pînă la comportament şi veşminte (am citat din memorie). Alţii s-au supărat, ca văcarul pe sat, că n-au intrat, din nou, pentru a 3-a sau a 4-a oară, în Parlament. Eu am creat acest partid din nimic, doar dintr-o stare de spirit şi, prin idealismul şi lupta mea - ajutat, fireşte, de atîţia oameni inimoşi din teritoriu - l-am băgat de 4 ori, consecutiv, în Parlament. A 5-a oară n-am mai putut, întrucît forţele răului au fost diabolice şi s-au coalizat împotriva noastră. Uitaţi-vă ce a păţit PSD-ul în decembrie 2009, cînd, în pofida realităţii, a logicii, a fondurilor financiare şi a organizării teritoriale redutabile, acest partid important n-a fost lăsat să cîştige alegerile prezidenţiale! Şi le cîştigase, chiar numai prin faptul că în logica acestei ştiinţe, întrucît sociologia este o ştiinţă, nu e circ. 4 partide i-au dat votul lui Mircea Geoană, iar acesta a învins detaşat. Toate pîrghiile au fost în mîna Mafiei, toate! şi în final claxonul Puterii, anunţul: NOI AM CÎŞTIGAT! Unde să reclami? Pe cine să reclami? Cine te ascultă? Ce Stat de Drept mai e ăsta? Iată de ce, rînd pe rînd, se prăbuşesc redutele în care mai aveau încredere românii şi la care să mai apeleze. Se întîmplă lucruri care nu au fost permise şi care nu s-au mai întîmplat niciodată. Mai spun o dată, ca să fie foarte clar: toate pîrghiile centrale şi judeţene, inclusiv Serviciile Secrete şi Biroul Electortal Central, erau în mîinile echipei lui Traian Băsescu! Cine îi puteau opri pe aceşti profesionişti ai fraudei? Vorba unui om de spirit: ei fac binele - rău şi răul îl fac bine. De la primele trepte ale fraudei electorale, adică Secţiile de Votare (unde noi aveam, de pildă, 20 de voturi, dar se consemnau în Buletine doar 4) şi pînă la centralizarea finală, pe calculator, s-a furat ca-n codru, în cascadă, pas cu pas, conform unor scheme riguroase şi experimentate de-a lungul mai multor cicluri de alegeri. În definitiv, PSD a păţit, în decembrie 2009, ce am păţit eu în decembrie 2001, cînd, pe faţă, mi s-a furat funcţia de preşedinte al României. Însă străinătatea a tăcut şi atunci, în anul 2000, dar şi acum, în anul 2009, deşi cunoştea bine ce s-a întîmplat. Aşa că rog să nu ni se mai vorbească, nouă, de democraţie şi de drepturile omului. Toţi sînt numai cu ochii după furat. Eu mă mir, totuşi, că am rezistat pînă acum. Şi vom rezista în continuare. Problema e: ceilalţi rezistă? Uitaţi-vă ce traseism politic halucinant se înregistrează de cînd s-a introdus votul uninominal care, chipurile, era menit să reformeze clasa politică. N-a reformat-o, a deformat-o! A abrutizat-o! A transformat-o într-o marfă de Piaţa Obor! Iar dacă nu se va modifica Legea Electorală şi vor fi alegeri tot pe baza stupidului vot uninominal, PRM va intra în Parlament, dar, mai mult ca sigur, vor fi vînaţi cei mai buni şi mai incisivi oameni, care vor fi urmăriţi şi eliminaţi. Permiteţi-mi să mai deschid o paranteză: aceia care cîrtesc, pe la colţuri, că partidul n-a mai intrat în Parlament aveau posibilitatea să-şi demonstreze valoarea şi să cîştige, ei, colegiile unde au candidat, dar nici unul nu a a fost în stare. De ce? Tot din cauza fraudei. Asta fac eu de cîteva luni, printre altele: vorbesc cu cei care au un cuvînt de spus, în alte partide, pentru revenirea la votul pe liste. Altminteri, România îşi va lua adio, pentru o lungă perioadă de timp, de la pluripartidism şi Parlament. Adică de la democraţie pe care o trîmbiţează atîţia. Şi eu mai fac ceva: o serie de alianţe pe plan local, cu alte formaţiuni - evident, în afara UDMR-ului, care nu e un partid înscris legal. N-are nimeni, nimic, împotriva nici unei minorităţi, aşadar nici a celei maghiare. În partidul nostru sînt peste 10.000 de membri cu carnet de etnie maghiară. Dar, pentru numele lui Dumnezeu o ţară se conduce după Legi! De ce pemntru unii sînt valabile şi imperative, iar pentru alţii se volatilizează? De ce nu se respectă? De ce nu e Legea egală pentru toată lumea? Revin: sîntem în curs de a face astfel de alianţe. V-am şi încurajat, în judeţe, să faceţi acest lucru. Ţara asta are capacităţi remarcabile. Nu au îndrăznit să iasă în prim-plan, pentru că, vorba lui Nicolae Iorga, au fost izbiţi cu pumnul intoleranţei şi agresivităţii în piept. Mă gîndesc acum la fratele lui Thomas Mann, cel care a luat Premiul Nobel pentru Literatură. Era şi el scriitor, Heinrich Mann. Acesta vorbea de "spuma murdară a Revoluţiei". El zicea, citez din memorie: "Aţi observat că, timp de trei zile, după o Revoluţie iese o spumă la suprafaţă, ca după indundaţii, după care se retrage, intră la canale?" Aşa erau Saturnaliile romane. Timp de cîteva zile, de sărbătorile respective, în cinstea Zeului Soarelui "Dies Natalis Solis Invictus", "Ziua de naştere a Soarelui invincibil", erau Saturnaliile. Şi ieşeau de la galere, sau de la temniţe, toţi infractorii, toţi tîlharii, toate prostituatele Antichităţii romane. Îşi făceau de cap, se proclamau ei consuli, împăraţi ai Romei, dar după 3 zile intrau la loc. Acum la noi, de 20 de ani, nu mai intră la loc. Au intrat generali ai Armatei Române, au intrat profesori universitari, au intrat oameni de valoare. Şi iată cine conduce această ţară! Iată cum se falsifică adevărul! Şi iată cum s-a spart tabla de valori! Şi ne mirăm că s-a ajuns aici! Acum, mai mult ca înainte, e o nevoie imperioasă să practicăm o politică de cooperare cu toţi cei care simt româneşte şi au soluţii. Ironia sorţii face ca exact cei care au ruinat ţara, timp de 20 de ani, să fie cei mai zgomotoşi, bătîndu-se cu pumnii în piept că ei, şi numai ei, au soluţii. Dacă ar fi avut, de ce nu le-or fi aplicat în perioada în care au fost la Putere? De fapt, le-au aplicat, dar exact pe dos. Lumea vede şi judecă, ştiind bine că toţi, cu excepţia PRM, sînt vinovaţi pentru dezastrul ţării. Sfîrşitul acestui an reprezintă, totodată, şi un sfîrşit de epocă. E vorba de ciclul, blestemat, al celor 20 de ani. O vorbă veche spune: "Să nu dea Dumnezeu românului cît poate să ducă". Uite că i-a dat. Şi-a dus, bietul român. Dar cu ce preţ? Cu preţul depopulării ţării. Cu preţul distrugerii economiei. Cu preţul înstrăinării avuţiei naţionale şi a bogăţiilor solului şi subsolului. Cu preţul transformării României într-o colonie africană. Cu preţul distrugerii spiritului public şi a ideii de justiţie. În fine, cu preţul abrutizării unor largi categorii de oameni, care se calcă în picioare, sau se încaieră în pulberea drumului pe nişte pungi cu ajutoare, ori găleţi de plastic electorale. Copiii învaţă la şcoală, bineînţeles, nu din manualele alternative, de eroismul şi demnitatea făuritorilor de ţară, de la Basarab I, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi pînă la Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Regele Ferdinand şi Regina Maria, toţi fiind încununaţi de nobila jertfa a Eroului Necunoscut - dar cînd ies din şcoală şi se confruntă cu viaţa de zi cu zi, ei, copiii, văd o altă ţară, un alt popor, o altă lume. Dacă voievodul-martir Constantin Brâncoveanu a preferat să moară, împreună cu cei 4 fii şi cu ginerele său, pentru credinţa creştină, tocmai la Stanbul - astăzi, fiicele românilor se duc, de bună-voie, chiar la Stanbul, pentru o amărîtă de bucată de pîine. De 20 de ani încoace, românii trăiesc într-o temniţă, iar în temniţă ştim bine la ce umilinţe se pretează oamenii pentru o strachină de mîncare, un pachet de ţigări sau un medicament. Ce vînt de nebunie ne-a adus în halul ăsta? De ce nu mai luptă nimeni pentru demnitatea acestui neam? De ce a ajuns o ruşine să fii patriot şi să fie o cinste să fii escroc? Pentru că asta e răsturnarea valorilor în această ţară. Asistăm, oare, la sfîrşitul Istoriei noastre ca popor? Ce blestem ispăşim? Care din păcatele înaintaşilor noştri, sau ale noastre, atîrnă mai greu? Şi de ce nu ne mai primeşte Dumnezeu rugăciunile? Întrucît asta e clar: Dumnezeu Şi-a întors faţa de la noi, după crima dublă din Ziua de Crăciun, a anului 1989. Am, uneori, sentimentul că particip la o emisiune "Camera Ascunsă", sau la "Plasa de Stele" şi tot aştept să mă întoarcă cineva cu faţa la aparat, să rîdă şi să-mi spună că totul a fost o farsă. Doar o farsă. Dar o "farsă atroce", după cum şi-a subintitulat drama "Interesul general" un amic de-al meu, din altă generaţie, Aurel Baranga. O farsă care a făcut, în aceste două decenii, milioane de victime. Cei care, din ticăloşie sau superficialitate, folosesc, ca o moară stricată, clişeul conform căruia "întreaga clasă politică e vinovată" ar trebui să-şi facă un examen de conştinţă, dacă nu chiar un control medical. Uite că nu toţi sînt vinovaţi. Dimpotrivă. Noi, şi alţii ca noi, ne-am opus, din răsputeri, acestei catastrofe. S-a uitat lupta noastră, atît în ţară, cît şi peste hotare, pentru Interesul Naţional? Nu, nu s-a uitat. Cine trebuie să ştie, ştie. Astăzi asistăm la un blocaj total: se încearcă înlocuirea unei garnituri de mafioţi cu o altă garnitură de mafioţi, uşor cosmetizată, machiată, deghizată, travestită, care e propulsată de emisiuni de Televiziune insistente şi de sondaje de opinie mincinoase. Tare sînt curios să văd cine va fi în stare să mai fure alegerile şi pentru Eşalonul II de impostori şi escroci.
Stimaţi prieteni,
Congresul nostru e o demonstraţie, vie, a unui adevăr incontestabil: Partidul România Mare nu numai că n-a dispărut, dar, aidoma unui fluviu subteran, apare la suprafaţă cu un debit şi mai mare, cu o forţă şi mai impetuoasă. Explicaţia e una singură: românii or fi ei prudenţi - n-am să spun, niciodată, că sînt laşi, fiindcă românii noştri nu sînt laşi, sînt prudenţi, conform zicalei istorice "Capul plecat sabia nu-l taie" - or fi ei săraci, flămînzi, cu sănătatea la pămînt, dar proşti nu sînt, dimpotrivă, în unele situaţii sînt geniali. Aşa că ei ştiu, foarte bine, cine e vinovat de dezastrul ţării şi de halul de degradare în care au fost aduşi. Şi mai ştiu, la fel de bine, cine a fost, tot timpul, lîngă ei, cine i-a apărat, cine a pătimit alături de ei, cine s-a sacrificat pentru ei, cine şi-a ruinat sănătatea pentru ei. Acesta este atu-ul nostru, al PRM, cel mai de preţ. Noi nu am fost niciodată la guvernare, asta nu se poate contesta. Am mai cîştigat ceva în aceşti 2 ani de prigoană şi sărăcie: am mai scăpat de nişte lichele. Ducă-se pe pustii. Să mai rămînă cîţi am botezat eu. Cine mă trădează pe mine, îl trădează pe ta-su. De regulă, un Congres dezbate o serie de documente, printre care şi un Program Economic. Şi Congresul nostru de azi vă va supune atenţiei un astfel de Program. El a fost elaborat de specialişti redutabili, necompromişi, integri. Iar PRM are astfel de oameni, veritabile personalităţi şi repere în domeniile lor de activitate. În comparaţie cu caricaturile şi marionetele care mai populează Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul şi spaţiul public, valorile umane ale PRM sînt nişte Gulliveri în Ţara Piticilor. În orice moment, noi putem forma nu unul, ci două "guverne din umbră", cu oameni excepţionali, dintre care unii au fost preşedinţi de Comisii Parlamentare Permanente - dacă nu le facem publice numele, este din simplul motiv că nu dorim să-i transformăm în ţinte vii ale intriganţilor şi cîrcotaşilor de profesie, care nu ştiu să facă nimic bun, dar au o poftă maladivă să nu-i lase nici pe alţii să facă. Timpul lucrează în favoarea noastră. A început numărătoarea inversă. Milioane şi milioane de români, atît din ţară cît şi din diaspora, sau aflaţi la muncă în străinătate, aşteaptă să se întîmple ceva. Şi se va întîmpla. Este limpede, ca lumina zilei, că acest regim nu are cum să reziste. E o chestiune de cîteva săptămîni. Noi sîntem pregătiţi, oricînd, să venim la Putere. Şi ştie toată lumea cu scaun la cap că numai eu şi echipa mea de patrioţi şi justiţiari mai putem salva Ţara şi s-o repunem pe un făgaş normal, de evoluţie, de dreptate socială şi de prosperitate. Lumea e sătulă de certurile sterile ale celor care s-au tot alternat la Putere şi care dau vina unii pe alţii, fiecare acuzînd greaua moştenire rămasă de la ceilalţi. Am să le dau eu o moştenire de n-or s-o poată duce, cu ghiulele la picior, în curticica interioară a puşcăriei!
Am să expun strategia-fulger a PRM, în 10 puncte.
1. Ei au închis fabricile, PRM le redeschide! * funcţionarea economiei reale, cu tot ceea ce înseamnă acest proces de revitalizare, cu consecinţe benefice şi imediate asupra societăţii româneşti; * reînfiinţarea întreprinderilor de stat în domenii strategice: construcţii, infrastructură (şosele, autostrăzi, căi ferate, irigaţii, spitale, şcoli), cercetare, energetic, minier, medicamente, salubritate, comerţ exterior; * crearea a cel puţin 1 milion de locuri de muncă; * construirea unui număr de 150 de mii de locuinţe sociale, în primii 3 ani; * consolidarea blocurilor de locuinţe şi reabilitarea termică a acestora cu fonduri integral de stat şi de la autorităţile locale; * finalizarea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (realizat în proporţie de 90%), pentru irigaţii în agricultură, piscicultură, căi de transport strategice, turism.
2. Pîine pentru fiecare; * garantarea unui nivel de trai civilizat pentru fiecare român; * asigurarea salariului minim, a pensiei minime şi a ajutorului social la un nivel de 250 euro lunar (valoarea coşului minim de subzistenţă); * asigurarea sumei de 100 de euro pentru alocaţia lunară a fiecărui copil.
3. Asigurarea asistenţei medicale gratuite pentru pensionari şi categoriile sociale defavorizate; * asigurarea medicamentelor gratuite pentru aceste categorii; *asigurarea protezelor gratuite pentru persoanele cu handicap fizic; * asigurarea fondurilor necesare interven- ţiilor chirurgicale care nu se pot efectua în România şi crearea condiţiilor ca şi în ţara noastră să fie posibile astfel de operaţii sau tratamente.
4. Eradicarea corupţiei la nivel central şi la nivel local; * stoparea numirilor politice în funcţii publice în administraţia centrală şi locală; * modificarea de urgenţă a Legii 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prin votarea şi aplicarea amendamentului privind interzicerea afacerilor între statul român, pe de o parte, şi demnitari şi rudele acestora de pînă la gradul 4, pe de altă parte, precum şi a numirii lor în Consilii de Administraţie şi Comisii de Privatizare; * transparenţă atît în luarea deciziilor, cît şi în cheltuirea fondurilor publice - afişarea obligatorie a tuturor contractelor de achiziţii publice pe site-urile instituţiilor de stat; * afişarea obligatorie a componenţei Consiliilor de Administraţie pe site-urile instituţiilor de stat; * controlul obligatoriu exercitat de Curtea de Conturi în predarea-primirea gestiunii de către demnitari.
5. Asigurarea de noi surse de finanţare a bugetului de stat; * introducerea impozitului gradual progresiv; * naţionalizarea, prin anularea contractelor de concesiune, a resurselor naturale ale României (se asigură, astfel, scăderea preţului la utilităţi - energie, gaze, încălzire, apă caldă, cu cel puţin 50%, pentru consumatorul casnic) - măsură necesară, care va aduce la bugetul de stat peste 3 miliarde de euro anual; *programe pentru eliminarea marii evaziuni fiscale - ele vor aduce la bugetul de stat peste 10 miliarde de euro anual; * eliminarea magazinelor duty-free terestre - va aduce la bugetul de stat peste 1 miliard de euro anual; * creşterea gradului de absorbţie a fondurilor comunitare, în proporţie de minimum 90%, ca o condiţie obligatorie a politicii de management a celor responsabili; * reducerea numărului de ministere la maximum 12, prin comasarea celor existente, în vederea funcţionării lor optime.
6. Garantarea siguranţei cetăţenilor; * promovarea unui pachet legislativ privind combaterea infracţionalităţii şi a eliminării clanurilor interlope; * funcţionarea reală a instituţiilor "de forţă" (poliţie, jandarmerie etc.), dar numai respectînd Constituţia şi drepturile omului.
7. Păstrarea şi promovarea identităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti.
8. Fermitatea în negocierile cu Uniunea Europeană pentru acordarea tratamentului egal de şanse României, în raport cu celelalte state membre; * accesarea, în mod real şi urgent, a fondurilor comunitare, astfel încît banii care vor intra, anual, în România, să fie de cel puţin 3 ori mai mulţi decît banii contribuţiei noastre la fondurile comunitare; * subvenţii pentru agricultură la nivel european; * ridicarea tuturor interdicţiilor privind forţa de muncă românească pe teritoriul Uniunii Europene şi apărarea intereselor cetăţenilor români oriunde s-ar afla ei.
9. Promovarea produselor româneşti pe plan intern şi extern; *încurajarea, pe plan intern, a consumului produselor româneşti, cu obligaţia respectării raportului calitate-preţ; * acordarea unor facilităţi fiscale pentru producţia românească în domeniul agriculturii şi în cel al alimentaţiei publice; * instituţiile bugetare sînt obligate să achiziţioneze produse româneşti, acolo unde este cazul; * promovarea brand-urilor româneşti în Uniunea Europeană.
10. Reconfigurarea politicii de preţuri prin activitatea de control direct exercitat de stat; * extinderea competenţelor Consiliului Concurenţei, printr-un act normativ care să-i dea acestuia posibilitatea să controleze şi să coreleze preţurile cu puterea de cumpărare; * preţurile practicate în România să nu depăşească media preţurilor pentru aceleaşi produse şi servicii din ţările Uniunii Europene.
Este momentul să repet ceea ce am mai spus de cîteva ori, dar, de la înalta tribună a unui Congres, vorbele au o altă greutate: să nu-şi facă hoţii iluzii, TOŢI vor intra la puşcărie! Iar în unele cazuri, vor intra la puşcărie pentru a fi feriţi de furia mulţimii. Şi le vom confisca averile, atît cele din ţară, cît şi cele din străinătate. Şi îi vom ţine, cu pîine şi apă, cîteva săptămîni pe cîţiva foşti şefi de Servicii Secrete şi de Ministere, să ne spună conturile bancare ale tuturor, inclusiv cele aflate pe numele rubedeniilor, amantelor, prietenilor. Şi vom afla şi unde s-au dus cele 140 de miliarde de euro, luate cu împrumut, dar şi cele aproape 700 de miliarde de euro care trebuiau să fie încasate pe privatizări. Ia te uită ce bogăţie! Cum ar fi trăit românii cu banii ăştia, dacă nu erau "balaurii" de care vorbea, într-o Proclamaţie, Tudor Vladimirescu! Ar fi trăit ca-n sînul lui Avraam. Abia acum a sosit vremea mea. Acum s-a copt fructul Puterii. Mafia nu mai are muniţie. Ne aflăm, vorba unui celebru roman de Constantin Stere, "În preajma revoluţiei". Ţara clocoteşte de furie. România e un vulcan, iar erupţia se va produce încurînd. Acum, ce-ar trebui să facă cei care au început o formă de protest, dar sînt mereu înfrînţi şi o iau de la capăt? În primul rînd, PSD şi PNL trebuie să-şi dea demisia, în bloc, din Parlament. Dacă nu vor adopta această formă de protest radical, tare mi-e teamă că se vor sinucide politic. Îşi vor face harakiri. În faţa unui asemenea regim de teroare, doar măsurile excepţionale, ca de stare de urgenţă, sînt indicate. Noi, dacă eram acum în Parlament şi vedeam ce se întîmplă, am fi plecat. În al doilea rînd, sindicatele au datoria morală să se pună de acord şi să declare grevă generală, în toată ţara, în toate domeniile de activitate, pe timp nelimitat. Dacă nu sînt capabile, atunci să nu mai amăgească populaţia. Este mai presus de orice îndoială că societatea românească se află într-un impas fără precedent. Ţara e în război civil nedeclarat. Sînt învrăjbite anumite categorii împotriva altora. Nişte jandarmi şi agenţi secreţi înarmaţi pînă în dinţi sînt plătiţi boiereşte, pentru că li s-a promis cu prilejul ultimelor mitinguri şi demonstraţii că li se vor da sporuri care să le acopere amputările salariale. Sînt plătiţi pentru a le înmuia oasele unor şomeri, sau pensionari pe care îi suflă vîntul de foame. Scenele de groază din cărţile lui George Orwell "Ferma animalelor" şi "1984" par nişte filme de copii pe lîngă atrocităţile ce se petrec, în anul de graţie 2010, în România. Aceia care încă mai persistă în greşeala de a da, mereu, vina pe regimul socialist care, fireşte are păcatele sale - eu nu am fost părtaş cu regimul socialist la bine, de ce aş fi părtaş la rău? - ar trebui să reflecteze la un aspect: dacă în anii '80 se înregistrau cam 1.000 de sinucideri pe an, acum avem de-a face cu aproape 4.000. E terifiant! Acesta este indicatorul statistic cel mai grăitor cu privire nu numai la dezastrul economic, ci şi la psihoza socială, care generează depresii grave. Noi, cei de la Partidul România Mare, avem şi soluţii, şi oameni care să le aplice şi să le îmbunătăţească, de la caz la caz. Am spus-o şi o voi repeta la nesfîrşit: o ţară ca România nu e greu de condus! Era un scriitor evreu de mare valoare, Isac Peltz, de care îmi vorbea cîteodată mentorul meu literar Eugen Barbu, care era fascinat de un roman al acelui om. Ştiţi cum se numea cartea? "Ţară bună". Da, România este o Ţară bună. Pentru noi, patrioţii românii, ea e cea mai bună Ţară din lume. Şi nu vom pleca, noi, din ea, aşa cum ne cer nemernicii ăştia, cărora parcă le-a luat Dumnezeu minţile. Nu, vor pleca ei. Asta, în cel mai bun caz, fiindcă cei mai mulţi vor înfunda Puşcăria Mafioţilor, pe care o vom ridica într-o lună, piatra de temelie e pusă.
În ceea ce priveşte celelalte probleme şi documente ale Congresului nostru, ele vor fi dezbătute pe îndelete, cinstit, gospodăreşte. Nu e nici o grabă. Şi chestiunile economice. Şi cele referitoare la politica de cadre şi la organizarea în teritoriu. Tot ceea ce vă cer este să fim uniţi, fiindcă o ţară întreagă se uită la noi şi sîntem ultima ei speranţă. Mai are rost să spun că noi vom crea locuri de muncă şi nu numai că nu vom tăia salariile şi pensiile, ci le vom creşte? De unde bani? Există bani! Le confiscăm averile. Le blocăm conturile bancare. Vor da înapoi şi ce n-au furat. A-i înfometa pe oameni prin măsuri de aşa-zisă austeritate, botezate, mincinos, "reformă", nu e o soluţie şi nu se justifică în nici un fel. Cum adică, sînt ucişi oameni ca să reuşească o reformă absurdă, care o să facă ce? Niciodată n-am asistat la un spectacol de delirium-tremens colectiv, aşa cum se întîmplă acum. Corabia Nebunilor a naufragiat. Mult a fost, puţin a rămas. La loc comanda! - aşa s-ar putea numi noul Program al PRM. Trebuie s-o luăm de la capăt, fiindcă totul s-a înşurubat greşit, de la început, şi au fost promovate non-valorile. Atît de greu am intrat în Uniunea Europeană, dar s-ar putea să ieşim foarte uşor dacă devenim o piatră de moară de gîtul acestei construcţii care, în bezna viitorului, nouă ni s-a părut, şi este, cel mai luminos proiect. Nu aveam altă soluţie de a intra, şi noi, în rîndul lumii, după atîţia ani şi atîţia ani de întîrziere istorică.
Acestea fiind spuse, daţi-mi voie să urez succes deplin lucrărilor Congresului nostru. La urma urmei, un partid care a ajuns la al V-lea Congres pe vreme de furtună, nu mai face Politică, ci Istorie.
Vă mulţumesc. (Aplauze, urale)
Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,
Preşedintele Partidului România Mare,
Membru al Parlamentului European
Copyright Tricolorul
