DE LA UN CARDIAC, CORDIAL

Dragii mei compatrioţi,

Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu,
nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici
măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l
semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu,
pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie
Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă - Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani
am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr
Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Serafinceanu au tot insistat
să mă internez pentru a rezolva în fond durerile care m-au tot încercat. A
venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr
Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente serioase şi imbatabile, că, dacă
vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei
performante a momentului. M-am limpezit şi am decis că aşa voi face. A doua
zi, la 13:30, conform făgăduinţelor, a venit Ambulanţa, cu medici siguri
pe ei înşişi, cu brancardieri hotărâţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită
în Ambulanţă m-a costat, din punct de vedere nervos, jumătate de viaţă.
Nu-ncăpeam pe targă. Îmi erau ameninţaţi genunchii de pragurile pe lângă care
aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de
marele medic Mircea Beuran. Căutările n-au încetat însă. Mi s-au făcut
primele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi
profesori, care-şi împart acelaşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr
Brădişteanu. Ei au ajuns la concluzia că problema mea principală e inima.
Au decis să mă mute în zona dotată electronic pentru cele mai profunde
determinări ale existenţei inimii în pieptul meu şi concluzia a fost că, de
la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi
descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru
salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea.
Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu
între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa.
Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai
răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu
din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că
inima, că rinichii şi că ficatul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în
casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile
din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l
chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare
durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil
de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia
tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile
prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani,
dacă nu mai de mult. Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele
în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face
să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a
ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică
nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă
de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în
mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi
organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care
rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în înmulţire, cât
şi pentru preţurile lor infernale. Eu suferinţele acestui or-ganism al meu nu
le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu
zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, medicamentele trebuie
să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri
acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare
de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă îngână
din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de
citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără.
Este nota cea mai înaltă a vieţii ca nişte mari specialişti în sănătate să se
aplece asupra ta, să te analizeze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Oricât aş fi
de trist, oricât aş fi de disperat, oricât m-aş simţi de captiv în
maşinăriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile
organismului, glicemia, pH-ul şi, în genere, toate funcţiile vitale, am
dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la
pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Telefoanele mobile mai degrabă nu merg, pentru că
li se dă o undă sărăcăcioasă şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în
acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr Şerban Brădişteanu.
Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea nevoie să
restituie o parte din recunoştinţă celui ce-o salvase. În secţia unde sunt
eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să lase loc
circului sau băşcăliei. Noi vorbim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna
argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice complicitate cu moartea.
Personal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se
poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi
moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va
referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul
morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi - cu ajutorul marilor medici care mă înconjoară - să salvez
această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez priorităţile.
Suferinţa retrogradează orgoliile. Probabil că-n noi rămân, la acest examen,
numai structura omenească neschimbată, ideea pură, sentimentele curate,
disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul
de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crâncenele noastre bătălii de
fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine,
care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne
fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu
alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul
meu tuturor acestor electronici ascultătoare, menite să ne avertizeze şi să
ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile
mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au
suficiente motive extraestetice să potenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că
mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.



De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtati-vă de grijă, fraţii mei,
Păziti-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minimă dreptate!

Adrian Păunescu
31 octombrie 2010 Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.