Acţiunile individului reprezintă o contribuţie la existenţa poporului său; libertatea de acţiune este cît se poate de reală, pentru că, împărtăşind aceleaşi valori cu apropiaţii săi, individul va ataca foarte rar fundamentele comunităţii cu care se identifică. Societăţile lipsite de orice urmă a unităţii naţionale se confruntă adeseori cu situaţii tensionate, rezultate din conflictul de valori pe care le venerează egoiştii lor membri. Libertatea nu poate fi redusă la părerea pe care fiecare o are despre aceasta. În această logică – şi sclavul, şi robotul ar putea avea impresia, despre sine, că sînt liberi. Decadenţa duce la dispariţia popoarelor. Iată de ce indivizii care acţionează izolat pot spera numai să scape de tiranie, dar acţionînd în comun, ca o naţiune, ei pot înfrînge tirania”. Tomislav Sunic afirmă că: „Liberalismul operează cu noţiuni la singular, în vreme ce naţionalismul preferă pluralul.
Pentru liberali, individul este epicentrul politicii; pentru naţionalişti, individul este un grăunte într-o imensă comunitate istorică. Naţionalismul nu este un concept abstract, iar ideologii liberalismului se înşală amarnic atunci cînd reduc naţionalismul european la o categorie conceptuală unică”. Relaţia dintre liberalism şi naţionalism n-a fost nici pe departe armonioasă, în concepţia marilor gînditori despre care se presupune că ar reprezenta fericita sinteză a celor două curente (Benjamin Constant, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Alexis de Toqueville). Trebuie spus că liberalismul poate fi definit numai ca o negaţie – o critică, nu o idee de sine stătătoare. Cuvîntul magic pe care îl vehiculează, libertate, este, de asemenea, o negaţie: înseamnă, de fapt, libertate faţă de autoritate, adică dezintegrarea organismului. În ultima sa fază, liberalismul produce atomizarea socială, întrucît nu doar autoritatea statului este combătută, ci şi autoritatea societăţii şi aceea a familiei.
Legea – care iniţial desemna codificarea normelor juridice şi conservarea echilibrului intern al organismului prin păstrarea ordinii şi prevenirea disputelor personale – a primit, în concepţia liberală, rolul de a asigura dezordinea internă şi de a permite celor puternici din punct de vedere economic să-i lichideze pe cei mai slabi. Se naşte o întrebare esenţială, formulată de Gil Dellanoi: „Trebuie, oare, să vedem în toate formele de naţionalism manifestarea aceleiaşi tendinţe, care străbate timpul şi spaţiul, sau să recunoaştem diversitatea intrinsecă a naţionalismelor în diferite timpuri şi locuri? În apelul său mobilizator, naţionalismul se bazează pe o ameninţare: duşmanul ideologic, decadenţa lumii, opresiunea insuportabilă ori nevoia de apartenenţă, care trebuie exprimată fără întîrziere, pentru că este încălcată. În zilele noastre, naţionalismul apare adesea ca o încercare de a compensa ori de a submina liberalismul, punînd sub semnul întrebării presupusele virtuţi ale comerţului pacificator, ale moravurilor individualiste şi ale guvernării elitiste. Naţionalismul este o ideologie care prezintă adesea unele caracteristici proprii gnozelor şi religiilor.
Este, în primul rînd, un instrument de legitimare şi mobilizare politică, dar aduce şi anumite elemente de salvare personală şi colectivă. Prin unele aspecte, se apropie de sacru, care este opusul liberalismului”. I.G. Duca spunea că „deosebirea dintre doctrina liberală şi doctrina naţionalistă e că doctrina liberală priveşte viaţa socială sub multiplele ei aspecte, pe cînd doctrina naţionalistă o priveşte sub prisma specială, fatal îngustă şi exclusivistă a ideii naţionale. Ceea ce pentru liberalism nu e decît o parte dintr-un complex, pentru naţionalism e complexul însuşi”. (Chiar aşa de-ar fi, nu vedem nimic rău la mijloc!) Autorul menţionează că „naţionalismul e de mai multe feluri. E naţionalismul teoretic – mai multă dragoste pentru cei de-acelaşi sînge şi de-aceeaşi credinţă. E naţionalismul cultural, adică nevoia de a intensifica manifestaţiile cugetării şi artei proprii ale fiecărei naţionalităţi în parte. E, în fine, naţionalismul economic, care, la urma urmei, nu e decît un instinct de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a împiedica contopirea (?!) ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor”. Şi atunci, unde e „nocivitatea” Doctrinei Naţionale, care nu înseamnă nimic altceva decît credinţa că naţionalitatea este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul loialităţii politice (?!). Cu alte cuvinte, fiecare naţionalitate trebuie să aibă propriul său stat-naţiune.
Utopistul politic crede că ideologia sa poate înlocui toată experienţa şi evoluţia generaţiilor anterioare şi că aceasta se poate aplica oriunde fără vreo modificare. Oricare ar fi utopia lui specifică, utopistul este universalist şi cosmopolit: dispreţuieşte naţionalitatea şi comunitatea, tradiţia şi istoria, rădăcinile şi obiceiurile. Pînă şi marele Jaques Ives Cousteau se arăta oripilat de… utopia pseudo-liberală: „Sînt de acord cu economia liberală, dar este o mare deosebire între o economie liberală – adică libera iniţiativă bazată pe legea cererii şi ofertei – şi sistemul pieţei. Sistemul pieţei, cel în care trăim, face mult rău Planetei, deoarece totul are un preţ, dar nimic nu are valoare.
Din cauza acestei confuzii colosale între preţ şi valoare, viaţa economică actuală a devenit o nerealitate fundamentală, o abstracţie. Sistemul pieţei este din ce în ce mai mult preocupat de lucruri care nu există decît de lucruri care există. Derivatele financiare – în special speculaţia asupra speculaţiei – redau distanţa de la piaţă la realitate. Valoarea reală se pierde pe drum. Realitatea nu mai contează”. La incompatibilitatea naţionalism-individualism şi la compatibilitatea naţionalism-colectivism se opreşte şi Emil Cioran: „Naţionaliştii vor trebui să-şi învingă atîtea şi atîtea prejudecăţi şi să înţeleagă că nu-şi pot face o apariţie onorabilă în faţa istoriei înainte de a fi găsit o ieşire din situaţia teoretică paradoxală în care se complac. Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea naţională. Contrariul îl susţin curentele de stînga, internaţionaliste, din o mie şi unu de interese, precum şi inconştienţa atîtor şi atîtor naţionalişti. Aceştia din urmă, refuzînd ideea colectivistă, sombrează fără scăpare într-un vid total”.
VLAD HOGEA
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu