IISUS, AVEREA OMULUI SARAC

La ora nouă L-au urcat pe cruce
la ora trei a prînzului S-a stins
femeile plîngeau să se usuce
cînd sufletul spre slavă s-a desprins

Nu cred că ştiţi, dar îngerii filmară
întreaga săptămînă de dureri
icoanele sînt fotograma clară
a filmului păstrat acum în cer

Azi Tatăl m-a chemat să mi-L arate
la Presa de Ulei, în Ghetsimani
oh, cît de vii sînt patimile toate
deşi trecut-au 2000 de ani!

Intrăm în Sala Gazzit, la sinedrii
apoi urcăm Golgota printre spini
furtuni de păsări se rotesc prin cedri
o larmă surdă fierbe sub măslini

Întîiul cui străpunge palma dreaptă
şi osul fraged crapă ca un crin
dar Mieluşeaua ştie ce-o aşteaptă
din gura Sa n-auzi nici un suspin

Înalţă unii crucea cu odgoane
ca pe-un catarg al navei creştineşti
Pillat îşi spală mîinile romane
parc-ar ploua cu pîine şi cu peşti

Întunecată-i bolta, fulgerează
trec în galop mari herghelii de cai
femeile cernite stau de pază
să-I fie mai uşor lui Adonai

Iisus zîmbeşte trist, Îi este sete
iar straja de-i zicea quaternion
în suliţi Îi înalţă un burete
plin de oţet şi apă din Hebron

Înmărmurit privesc aceste scene
le frunzăresc din nou, ca un ateu
şi-n rîndul gloatei iscariotene
ce văd acolo, Doamne? Sînt chiar eu!

La rădăcina crucii sîngerate
cu piatra-n mînă şi ocara-n glas
înveşmîntat în falduri de păcate
eu stau cu toţi tîlharii la taifas

L-am biciuit, I-am pus pe frunte spinii
întîiul cui tot eu l-am detunat
la gropile cu lei am dat creştinii
şi sfintele basilici le-am prădat

Aflat mereu în fruntea prigonirii
am fost acolo cînd L-au răstignit
dar cu un strigăt peste legea firii
El ne-a iertat pe toţi cînd a murit

El ne-a iertat atunci, şi ne mai iartă
în fiecare zi, din veac în veac
împărtăşim cu El aceeaşi soartă
Isus, averea omului sărac…

Corneliu Vadim Tudor, octombrie 2008