Tudor Arghezi a fost un om de caracter - scrisoarea lui N.D. Cocea către un politruk evreu, din 1946

Dragă tovarăşe Rudenco, am fost la Arghezi, aşa cum m-ai îndemnat. Convorbirea a ţinut vreo două ceasuri. Părintele Galaction, deşi m-a întovărăşit, n-a luat parte la dînsa. Iat-o în rezumat: La întrebarea mea, dacă n-ar fi dispus să scrie un articol care să apere pe cei înjuraţi de presa manistă, pe oameni ca profesorul Parhon ori Sadoveanu, Arghezi mi-a răspuns: „Pe Parhon, da. E un om de inimă şi de bună credinţă. A rămas aşa cum îl ştiu de 30 de ani: savant modest şi dezinteresat. Comuniştii se servesc de el fără consideraţie şi fără cruţare. L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, în tramvai, înghesuit şi bruscat de călători“. „Toţi puţoii voştri (reproduc textual expresia) au automobile. Bătrînul Parhon nu are nici măcar o căruţă cu cal. În ce priveşte pe Sadoveanu, nu voi scrie nici un rînd. Recunosc meritele lui de scriitor. Dar, ca om, nu pot să-l respect. A supt la toate ţîţele politice. Onoruri şi bani a luat de la toţi. Acum îi ciupeşte pe comunişti. Îi şade bine în ferma lui Şeicaru. S-o stăpînească sănătos! Dar n-o să-l tămîiez pentru asta.“

Întrebîndu-l dacă, lăsînd la o parte personalităţile, n-ar vrea să ia principial apărarea scriitorilor atacaţi, şi lăsîndu-l să înţeleagă faptul că pentru un singur articol aş putea să-i ofer 200.000 de lei, mi-a răspuns: „Voi scrie articolul, pentru că prea mult îşi bat politicienii joc de voi, dar bani nu primesc. Tu ştii că sînt sărac şi că abia pot să-mi hrănesc pe ai mei cu ce brumă cîştig. Mă tocmesc ca un oltean cu cei care vor să-mi cumpere versurile, proza sau numele pe afişe, dar de vîndut nu mă vînd!“. (...) Îţi restitui, tovarăşe Rudenco, cei 200.000 de lei, pe care Arghezi a refuzat să-i primească...

Sursa:
Ziarul Tricolorul

TRAMBITA INVIERII

Invariabil, de ani şi ani, mă duc în pelerinaj, o dată pe lună, sîmbăta, la Pantheonul de la Cimitirul Bellu. Niciodată singur, ci cu copiii mei. Facem curat, punem flori, aducem apă proaspătă, ne rugăm. Mi-i imaginez pe scriitorii care sînt presăraţi, în hemiciclu, lîngă mormîntul lui Eminescu, ca pe nişte lei care s-au culcat, cuminţi, la picioarele Zeului. Aceasta e cea mai mare onoare de care se poate bucura un creator român: să-şi petreacă eternitatea lîngă Regele Alpha! Fiindcă, în salba de suverani şi de prinţi ai Culturii Naţionale, Eminescu asta este: Regele Alpha. Ce şi-or spune ei noaptea? Au reînviat Cenaclul Junimea? Sau Cenaclul Labiş? Ori, poate, Cenaclul Flacăra? N-ar fi exclus, miraculoase sînt căile Domnului. Aşa cum miraculoasă e şi ierarhia acestor morminte: cele ale poeţilor sînt mult mai îngrijite şi împodobite cu flori proaspete decît cele ale prozatorilor, dramaturgilor, criticilor.

(Nici acum nu înţeleg de ce, la Cina cea de Taină de la Bellu, politrukul obscur Traian Săvulescu e ,,mîna dreaptă“ a Poetului Naţional - în Enciclopedii el figurează ca ,,organizator al acţiunilor de combatere a dăunătorilor plantelor de cultură“; atunci cînd a murit, în 1963, probabil că deţinea vreo funcţie importantă, aşa că Academia o fi considerat că onoarea îi aparţine lui Eminescu, nu lui Săvulescu; nu ştiu cum se face, însă aproape toţi Traianii ăştia ne-au dat dureri de cap.) Dar, despre poeţi vorbeam: cele mai atrăgătoare ,,paturi de flori“ sînt cele ale lui Mihai Eminescu, George Coşbuc, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Poate pentru că poezia atrage mai mult decît alt gen literar. Cu o menţiune specială pentru Eminescu, pe crucea căruia se află, mereu, cel puţin o panglică de mătase Tricoloră - ea provine de la coroanele depuse de mine la 15 ianuarie şi 15 iunie. Mă bucur, sincer, cînd văd cît de frumos a devenit, în scurt timp, locul de veci al prietenului meu, Adrian Păunescu! E după inima lui, generoasă, înflăcărată, ca o amforă plină de trandafiri, de lalele şi garoafe. E meritul familiei, desigur, dar cred că şi al numeroşilor admiratori care îi ştiu şi îi cîntă versurile. La florile depuse, cu evlavie, în acel sanctuar se adaugă şi florile de tei depuse de Eminescu, o dată pe an, cu mîna copacului, bătrîn de 150 de ani, de la căpătîiul său. Eu ştiu poate mai bine decît alţii cît de îmbătătoare poate fi mireasma florilor de tei; acolo unde locuiesc, în Cotroceni, e un tei în curte, cred că are peste 300 de ani, poate că e o relicvă vie, din Codrii Vlăsiei, aşa cum sînt şi arborii monumentali din Parcul Arenei Progresul (Str. Dr. Staicovici). Doamne, ce-ai făcut pe lumea asta! - oftez, în sufletul meu, cînd văd, sau adulmec asemenea frumuseţi. Peste trupul martirizat al lui Adrian Păunescu, teiul lui Mihai Eminescu a nins, deja, de două ori: în iunie 2011 şi în iunie 2012. Dacă cineva se mai întreabă ,,Ce e nemurirea?" - are răspunsul: Asta e nemurirea! În jur, vacarmul unei lumi nebune, nebune, nebune. Deşertăciunea deşertăciunilor. O lume care şi-a ieşit din ţîţîni şi pe care oamenii mari, cu adevărat mari, simt că n-o mai pot salva din interior şi se înalţă la cer, s-o ajute de-acolo, cu puteri sporite. Un îndelungat studiu al Istoriei mă face să cred că, atunci cînd mor oameni importanţi, unul după altul, sînt semne că vom da piept cu nişte prefaceri colosale. Aşa s-a întîmplat şi în 1912, adică acum 100 de ani. A fost un sever avertisment, dat de scufundarea Titanicului. Nouă, românilor, ne-au murit Caragiale, Spiru Haret ş.a. În 1913, s-a prăpădit Şt. O. Iosif. În 1914 - Regele Carol I, care nu era orice principe, ci nepotul Marii Ducese Ştefania de Baden, fiica adoptivă a lui Napoleon. Începea Catastrofa! Adică întîia mare conflagraţie mondială. În preajma celui de-al II-lea război mondial, la fel, parcă sorbul timpului îi înghiţea pe oamenii care marcaseră epoca: Regina Maria, Patriarhul Miron Cristea, Mareşalul Averescu, A.C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu, Armand Călinescu… Nu mai era loc pentru ei. Pădurea tînără se sufoca şi trebuia să disloce. Păstrînd proporţiile, cam aşa se petrece şi acum. Unul dintre oamenii remarcabili, care s-au dus prematur, a fost Adrian Păunescu. El NU trebuia să moară la 67 de ani. Şi totuşi, a murit. Eu interpretez astfel acest deces prematur, neanunţat de nimic (el nu fuma, nu bea, făcuse mişcare toată viaţa lui, avusese o familie care îl ajuta şi îl propulsa, cu dragostea ei etc.): Dumnezeu avea un alt plan cu el. Misiunea lui, la suprafaţa Pămîntului, se încheiase. Începea o misiune mult mai însemnată şi mai nobilă: în Cer. Nu ştiu cît şi ce anume îi este îngăduit să facă, acum, în acest ciclu al existenţei sale astrale. Dar sînt sigur că un om ca el e folosit de Tatăl Ceresc şi în Cer, aşa cum a fost folosit şi pe Pămînt. Oameni ca Adrian Păunescu sînt rari şi nu se înscriu în statistica numită ,,cap de locuitor“. Adrian Păunescu n-a fost un ,,cap de locuitor“, ci un ,,cap de pod“. El a avut destinul deosebit de a schimba, în bine, destinele altora, de a mişca lucrurile din loc. Haideţi să ne uităm la rafturile de cărţi pe care le-a scris, la colecţia revistei ,,Flacăra“, la kilometri de înregistrări ale spectacolelor Cenaclului Flacăra. Munca lui a fost exemplară. De sub mantaua lui, ca de sub mantaua lui Gogol, au ieşit oameni de valoare - nu numai în cultură, ci şi în presă, în sport, în ştiinţă. Acest fiu de învăţător oltean a avut Cultul Valorii, după cum, atît de inspirat, stă scris pe crucea lui. El a fost mare prin prezenţă, dar e mare şi prin absenţă: uitaţi-vă ce pustiu haotic e în Parlament fără autoritatea unui om ca Adrian Păunescu! Cine i-a luat locul? Mafiotul X. Dansatoarea la bară Y. Aferim, societate bezmetică! Unde-au fost românii cînd apărătorul lor a fost scos, prin fraudă, din Senat, deşi el cîştigase, detaşat, locul I în acel colegiu electoral? Păi, exact unde au fost şi cînd partidul pe care îl conduc a fost evacuat, tot prin fraudă, de 140 de poliţişti (?!), din sediul pe care îl deţinea, în mod legal, eu însumi fiind obligat să părăsesc biroul meu de membru al Parlamentului European! Aşa că aş vrea, măcar o vreme, să nu vă mai aud gura, stimaţi protestatari... Lăsaţi-ne în durerea noastră şi nu ne mai consumaţi timpul.

Astăzi, îl omagiez, din nou, pe amicul meu Adrian Păunescu. Aş avea atîtea de spus despre el! Ne-au legat atîtea amintiri. Am fost, în ultimii ani, ca doi voinici, ce luptau spate-n spate (am spus-o în necrologul rostit la cimitir). Acum sînt mai singur decît eram acum 2 ani. Şi timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec... Dar, nu mă dau bătut. A văzut, vreodată, cineva vreun Săgetător că abandonează? Niciodată! Am, totuşi, o problemă: scîrba. Sau, cu un termen mai încăpător şi mai expresiv: lehamitea. Ce bine, totuşi, că bandiţii ăştia cu care mă lupt şi cărora le pun o oglindă nemiloasă, în faţă, nu m-au ucis! Pe alţii i-au terminat, dar asupra mea n-au putere. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că Dumnezeu ar mai vrea să întîrzii, o vreme, pe Pămînt. şi să povestesc generaţiilor viitoare ce oameni minunaţi are Cultura Naţională, cu care eu am avut cinstea să stau la masă, să vorbesc, să mă sărut pe amîndoi obrajii (vorba lui Ştefan Andrei): Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Ion Voicu... Treceam, anul acesta, pe la 3 dimineaţă, cu maşina, pe lîngă Cimitirul Bellu; plecasem de la Casa Scînteii şi conduceam o angajată acasă, fiindcă acesta nu e oraş să laşi o femeie singură, după miezul nopţii. La un moment dat, i-am spus: „Uite, fetiţo, aici sînt îngropaţi cei mai buni prieteni ai mei. Îţi poţi imagina ce e în sufletul meu, cînd trec pe lîngă cei cu care am petrecut atîtea clipe frumoase, iar acum ei putrezesc în pămînt? Viaţă, viaţă, cît mă pedepseşti“...

Dacă ei au fost, la începuturi, „Mieii Primi“, acum, cu siguranţă, sînt „Leii Eterni“. Aşezaţi, cuminţi, la picioarele Zeului... Pînă în Ziua de Apoi, cînd va suna Trîmbiţa Învierii.

CORNELIU VADIM TUDOR

Luni, 16 iulie 2012, Bucureşti

CANCELARIILE STRĂINE S-AU TREZIT ABIA ACUM

Nu avem nici cea mai mică încredere în marile trusturi de presă străine, care, cu siguranţă, sînt aservite unor interese politice şi economice dincolo de orice îndoială, ca şi la noi. În al doilea rînd, unii politicieni străini sar calul rău de tot. Şi, mă rog, unde erau aceştia cînd în România au fost fraudate alegerile prezidenţiale în 1996, 2000, 2004, 2008, 2009? Sau cînd, ignorînd Constituţia, Traian Băsescu l-a numit pe Emil Boc prim-ministru?

Unde erau ele, „cancelariile“? Mai ales că eram deja membri ai UE. Erau mai preocupate de secătuirea României de resursele sale naturale şi umane? De jefuirea unei Naţiuni? Şi, mă rog, unde erau românii noştri? Zilele acestea îi vedem extrem de dornici să-şi dea duhul pe caniculă, sărind în apărarea falşilor idoli care s-au cocoţat în fruntea Statului. Nu i-am văzut protestînd cînd singurul partid care apără Interesul Naţional, PRM, a fost exclus, fraudulos din Parlament. Nu i-am văzut protestînd cînd s-a înstrăinat Petrom. Acum, se vaită toţi, post-factum, de escaladarea preţului carburanţilor. Nu i-am văzut protestînd cînd s-au dat publicităţii contractele cu „băieţii deştepţi“ din Energie. Dar se vaită de preţul luminii şi al întreţinerii şi de aberanta taxă radio-tv inclusă în factură. Nu i-am văzut protestînd cînd s-a înstrăinat ultima bancă românească profitabilă, BCR, lăsînd ţara la cheremul bancherilor străini pe care îi alimentăm continuu din prostie şi rea-credinţă. Dar toată lumea se vaită din cauza datoriilor pe care le au la bănci, în condiţiile deprecierii leului şi a politicilor băncilor străine privitoare la dezvoltarea firmelor româneşti. Oameni buni, haideţi să ne trezim şi să înţelegem că letargia, nepăsarea, lehamitea au consecinţe pe termen lung. Capul face, capul trage. Îndurăm, în continuare, efectele votului uninominal. Împotriva căruia nu-i dă prin cap nimănui să protesteze! Dacă s-ar face un sondaj de opinie, majoritatea votanţilor din 2008 habar nu mai au pe cine au votat la alegerile parlamentare şi dacă respectivul „ales“ mai face parte din formaţiunea care l-a propulsat în Parlament. Ce s-ar fi întîmplat, oare, dacă electoratul parlamentarului x din partidul y ar fi ieşit în stradă, zi de zi, după ce politicianul pe care l-a ales a migrat la un alt partid politic? Ce s-ar fi întîmplat dacă românii ar fi procedat astfel de fiecare dată cînd au fost înşelaţi? Nu ştim, pentru că multora nu le-a păsat. Pentru că mulţi nu întrevăd legătura dintre cauză şi efect. Nu întrevăd consecinţele faptelor lor sau nu consideră că viitorul României, amanetat pe termen lung, deja, depinde direct de acţiunile politicienilor aleşi prin vot. Aşa se explică excesul de pasiune şi furie care a împărţit România în două tabere: pro şi contra Băsescu (PDL), pro şi contra Ponta (PSD), pro şi contra Antonescu (PNL). Chiar nu înţelege nimeni că personajele în cauză fac parte din aceeaşi „famiglie“? Că tot circul suspendării şi al viitoarelor campanii electorale îi va ţine ocupaţi pe români pînă tîrziu, spre iarnă? Cînd se vor trezi, din nou, că preţurile au explodat şi traiul devine pe zi ce trece mai de nesuportat. Şi vom asista la vaiete, tînguieli şi smiorcăieli, cînd va fi prea tîrziu. Şi vom da vina pe viitorii aleşi. Aceiaşi pesedişti, penelişti, pedelişti, udemerişti, Doamne-fereşte! Care vor da vina, a nu ştiu cîta oară, pe „greaua moştenire“. Numai că moştenirea le este transmisă de românii care îi menţin la Putere sub diferite denumiri şi alianţe. După care încep văicărelile fără sfîrşit. Cînd vom înţelege că actualele partide parlamentare trebuie să dispară complet de pe scena politică, putem spune că românii au făcut primul pas pentru a-şi recăpăta ţara şi viaţa. Al doilea pas ar fi aducerea la Putere a Forţelor Naţionale, care să acţioneze strict în interesul tuturor cetăţenilor României. Fără amestecul cancelariilor străine.

RUXANDRA LUNGU,

Preşedinta Organizaţiei de Femei „România Mare“

FRONTUL NATIONAL UNIT AL EXILULUI DIN CANADA SI AMERICA

MULT STIMATE DOMNULE VADIM TUDOR,

VIITOR CONDUCĂTOR ŞI PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI

În numele celor 3 milioane de emigranţi din Statele Unite şi Canada, care reprezintă toate coloniile răspîndite pe aceste meleaguri străine, prin prezenta, vă implorăm să aveţi grijă şi de noi, să ne reîntoarcem la proprietăţile noastre părăsite în fugă de rude, părinţi, bunici, pentru a supravieţui de pe o zi pe alta. Toată suflarea românească dezmoştenită de soartă nu mai are speranţă decît în dumneavoastră. Ne apucă disperarea dacă şi la viitoarele alegeri vor fi deturnate voturile preşedintelui PRM. Nu mai avem nici un ideal în viaţă şi nici un fel de încredere în ziua de mîine.

Singurul colac de salvare, nu numai pentru noi, ci şi pentru întreaga naţiune, îl reprezintă capacitatea şi puterea dvs. de luptă ca Tribun şi mare patriot. Ştim că, ani la rînd, haitele de borfaşi v-au înşelat prin fraude electorale, diminuînd triumful dumneavoastră. De data aceasta, vă rugăm din suflet, faceţi ce puteţi, în numele naţiunii şi al nostru, pentru a vă bucura de victorie şi a aduce soarele din nou pe cerul românesc, pentru ca noi să redevenim un popor sănătos şi mîndru. Altcineva nu mai e capabil de toate acestea şi, în caz contrar, vom avea parte de o mizerie de iad, iar poporul va suferi groaznic. La viitoarele alegeri, urnele se vor deschide în prezenţa gărzilor noastre patriotice şi vor fi însoţite, la toate consulatele, spre ţară. Cerem şi din partea Comisiei Europene gărzi speciale de asistenţă şi pază. Pe vremea lui Ceauşescu, românii fugeau ascunşi prin containerele de pe vapoare, cu riscul vieţii, din cauza foametei, a frigului îndurat, a datoriilor făcute în străinătate pentru a se construi, totuşi, uzine, fabrici şi combinate. Astăzi se fuge la fel, cu acte şi fără acte legale, pe considerente mult mai umilitoare, din cauza lipsei locurilor de muncă, a lipsei justiţiei şi dreptăţii, a nesiguranţei zilei de mîine, din cauza crimelor, violurilor, bolilor de tot felul. Bandele de guvernanţi din ultimii 6 ani nu au venit la Putere pentru a conduce o ţară ca în Occident, ci pentru a fura tot ce se putea, pentru a falsifica hotărîrile judecătoreşti şi anchetele poliţieneşti, numai pe bază de corupţie. Nu ai cui să te plîngi, totul e un putregai pestilenţial, cum nu a cunoscut România noastră nici pe vremea turcilor, a lui Stalin sau Hitler. Scamatorii de la Putere au trimis comunicări scrise că s-au luat măsuri drastice de stopare a corupţiei, personal d-lui preşedinte al Uniunii Europene, Jose Manuel Barosso. Acesta, naiv, crezînd că are de-a face cu persoane cinstite, s-a lăsat păcălit. Ruşine, porcilor şi bandiţilor! Ce bine ar fi, domnule Vadim Tudor, dacă aţi ieşi conducătorul destinelor noastre, să-i punem într-o piaţă, în ştreang, cum au făcut patrioţii italieni în 1945, la Milano, cînd i-au spînzurat cu capul în jos, ca să-i scuipe poporul direct în gură şi în ochi, pe Musolini şi pe cîţiva din haita lui. Aşa trebuie să facă poporul nostru cu actualele bestii cu chip de om, să fie o lecţie pentru cei care îşi mai bat joc de poporul nostru.

Domnule Vadim, e ultimul nostru strigăt, pentru că am ajuns pe culmile disperării, ale deznădejdii şi umilinţei. Aici ne-au adus aceşti criminali, cărora le vom plăti curînd pe măsură, dar trebuie, Tribunule, să iei destinele ţării în propriile mîini, cu toată puterea ta de luptă. Te vom ajuta cu fonduri mari pentru propagandă prin presă, radio şi TV. Facem şi noi, de aici, ce putem şi nu uita dictonul: „ACUM, ORI NICIODATĂ!“ Aşa să-ţi ajute Cel de Sus.

Ne rugăm la toate Sfintele Biserici să nu ne părăsească Bunul Dumnezeu, căci dacă soarta ne va fi potrivnică, vom fi nevoiţi să fugim, ca animalele hăituite, peste graniţă, ori să ne prăbuşim în prăpastie pentru totdeauna, căci ne vor părăsi şi ultimele noastre puteri fizice şi morale.

ROBERT LAHOVARY,

Preşedinte

DIONISIE STURZA,

Secretarul Organizaţiei

Sursa:
Ziarul Tricolorul