Majoritatea popoarelor tind spre întărirea propriei fiinţe, iar această dorinţă a oricărei individualităţi, de a-şi păstra propriul fel de a fi, alcătuieşte "tendinţa naţionalistă". Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam, deşi unii politicieni s-au găsit să imprime definiţiei un aspect tendenţios. Şi anume, că naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Dar, oare, cum se manifestă iubirea faţă de poporul tău, acela în care te-ai născut, ai crescut şi acela în care te-ai format ca om?
A fi naţionalist înseamnă nu numai a-ţi iubi confraţii, ci şi a respecta pe cel de alt neam. De aceea, este de neînţeles pretenţia absurdă a unor minorităţi de a ne cere nouă să tolerăm naţionalismul (lor) pe teritoriul nostru.
Dacă înaintaşii poporului român n-ar fi fost naţionalişti, n-ar fi luptat pentru ţara lor, unde era lumea acum? Unde-i simţămîntul datoriei de altă dată, unde-i spiritul naţionalităţii?
Astăzi, în locul lor vorbeşte nepăsarea. Într-o lume a vitezei, în care primează propriul interes, legea pumnului şi puterea banului, puţini sînt cei care se intreabă "unde-i naţionalismul".
Poate că naţionalismul are milioane de feţe, poate că în sufletul fiecăruia dintre noi există în mod ireversibil un alt "eu" ce se identifică cu lumea ta, cu tradiţiile, obiceiurile pe care le-ai părăsit sau ai fost obligat să le părăseşti pentru a veni şi a te stabili în alt loc. Şi totuşi, sentimentul apartenenţei la propriul tău neam te însoţeşte mereu.
Şi împreună cu aceste idei şi întrebarea: "Unde-i naţionalismul? A murit naţionalismul?"
Dr. GHASSAN ABOULTEF,
Vicepreşedinte al Partidului România Mare -
Filiala Judeţeană Timiş
Copyright Tricolorul
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu