Adio, bunul si vechiul meu prieten Romulus Vulpescu

Vreau să-i prezint scuze Ilenei Vulpescu pentru că am întîrziat. Sper că la propria înmormîntare nu voi face la fel. Am o viaţă infernală, după cum ştie toată lumea, dar nu puteam să lipsesc de la plecarea pe ultimul drum a unui om care a contribuit mult la formarea atîtor caractere. Talentul nu ţi-l poate dărui nimeni. Ţi-l dă Dumnezeu, sau nu ţi-l dă. Dar caracterul se formează, în timp. După evenimentele atît de tulburi şi neclarificate, încă, din decembrie 1989, a apărut, deodată, ca o spadă, o coloană vertebrală pe care lumea nu o ştia, pentru că el nu era un om al Cetăţii, dornic de apariţii diurne şi nocturne, la singurul post de Televiziune existent pe atunci. El era un om de bibliotecă, un eminent traducător, un fermecător poet, cu artificii lingvistice nemaicunoscute în literatura română. Eu cred că, de la Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu încoace - amicul nostru, care este îngropat la doi paşi - nimeni nu a mai scos efecte atît de rare şi de fermecătoare în limba română, inventînd rime pe care eu, ca tînăr poet, le invidiam. Am spus că, deodată, a apărut, în acel peisaj sălbatic, atunci cînd încă mureau oameni pe străzi, un om de mare caracter, care le-a dat o pildă morală tuturor. Atunci a apărut el la Televiziune, lumea luînd, astfel, cunoştinţă de existenţa unui om cu nume atît de frumos şi de rar. Primul rege al Romei a fost, înaintea lui Numa Pompilius, Romulus. Iată ce nume extraordinar şi ce destin a avut acest om Romulus Vulpescu! În anul 1992, cînd au fost alegeri pentru Parlament, i s-a făcut o nedreptate: Romulus Vulpescu a fost trecut pe locul 6 la Senat, la Bucureşti. Toată lumea a rămas uimită cum de un om de valoarea lui a ajuns pe un asemenea loc. Cînd ai un om ca acesta, dar îl treci pe locul 6, înseamnă că nu ai simţul realităţii. Atunci, Romulus Vulpescu a rămas, practic, fără serviciu. L-am angajat la mine, la Cabinet, la Senat, consilier. Dar, de fapt, eu eram consilierul lui, pentru că el domina, prin autoritatea lui, pe toată lumea. Cine putea să-i dea vreo dispoziţie, vreun ordin unui om enciclopedic, avînd un spirit de acoperire atît de vast? Mă leagă foarte multe amintiri de ilustrul dispărut. Iată, bunăoară, depunerile de coroane la care am fost împreună. De pildă, la Mînăstirea Dealu, unde este capul ,,cu rouă de sînge", după cum scria Nicolae Iorga, despre craniul lui Mihai Viteazul. Era, atunci, cu noi, şi Eugen Barbu. Dar, erau şi atîţia alţi oameni care, între timp, au trecut în lumea umbrelor. Îmi duceam, odată, acasă, cu maşina, nişte colaboratori, la 3-4 dimineaţa, şi le spuneam: ,,Măi, copii ai durerii, aici, în Cimitirul Bellu, sînt îngropaţi toţi oamenii care au marcat nu numai existenţa mea, ci existenţa României contemporane, oameni pe care i-am cunoscut atît de bine, de prietenia unora bucurîndu-mă îndelung. Aici sînt Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Aristide Buhoiu, Ion Voicu, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Marin Preda - cu care n-am fost prieten, dar copiii lui, cînd erau mici şi blonzi, se jucau pe genunchii mei, la Casa Scriitorilor“. Nimeni nu poate să facă abstracţie de geniul extraordinar pe care l-a avut acel om şi de logica lui imbatabilă. Uite cum lucrează Dumnezeu, cum i-a unit, pe toţi, în această bibliotecă de pămînt! Ei stau aici, cuminţi, ca în rafturile unei biblioteci. Cum stau cărţile, aşa stau, şi ei, acum, alături. Îmi este greu să vorbesc la căpătîiul acestui om fermecător, căruia Dumnezeu, în marea milă a Lui, i-a dat şi bucurii, şi drame. Mi-a fost greu să vorbesc şi cu Ileana, aseară. Am crezut că am numărul de la telefonul ei mobil şi, poate, frica de vreo explicaţie, de vreun cuvînt nelalocul său - pentru că, vorba ei, există Arta Conversaţiei şi în acest domeniu al vieţii şi al morţii noastre - m-a făcut să-mi doresc să-i dau un mesaj scris. Cum să-i transmiţi unui om condoleanţe, cînd nu ştii ce să-i spui şi nu te aşteptai la aşa ceva? Ce să-i zici? Am vrut să-i dau un SMS, dar am constatat că aveam numai numărul de la telefonul fix. Atunci, mi-am luat inima în dinţi şi am sunat-o. Spre surprinderea mea, ea mi-a dat mie îmbărbătare, ea mi-a dat mie curaj, nu invers. Nu ştiu de unde are atîta forţă această femeie fără vîrstă, care nici lacrimi nu mai are! Dar, ce-i în sufletul ei! Ce stalactite sînt în inima ei! I-am spus cele cuviincioase şi am întrebat-o dacă are nevoie de ceva. Bineînţeles, în imensa ei demnitate, mi-a zis că nu are nevoie de nimic. Atunci i-am zis: ,,Trăieşti o tragedie de Hecuba. Ţi s-a stins din viaţă singurul copil, Ioana, care era fermecătoare şi care, de asemenea, a lucrat cu mine o perioadă. Iar apoi, să ţi se prăpădească şi tovarăşul tău de drum, sufletul tău pereche“. Doamne Dumnezeule mare! Nu puteai să zici Ileana fără Romulus şi viceversa. Ei erau, pentru toată lumea, Vulpeştii. Au intrat împreună în Enciclopediile culturii naţionale. Îndoliată adunare, ne despărţim, astăzi, de un om remarcabil, de un drapel al culturii române. Îmi pare atît de rău că sînt mult mai tînăr decît ei toţi şi că am rostit discursuri funebre, mai mult sau mai puţin reuşite, la căpătîiul atîtor oameni, de la Ion Lăncrănjan şi Eugen Barbu, pînă la Fănuş Neagu şi Adrian Păunescu. Rămîn din ce în ce mai singur. Va veni o vreme a amintirilor mele despre aceşti oameni, de o mare frumuseţe morală, de o mare destoinicie, care nu au făcut compromisuri cu ceea ce se numeşte paragina. Noi trăim, acum, în imperiul paraginei. Vorbeam în Parlamentul European, exact acum o săptămînă, la Strasboug: ,,Ce democraţie? Ce drepturi ale omului?". O democraţie care nu dă pîine înseamnă că nu e bună, spunea Lech Walesa. Un om care nu a fost oricine; o fi fost el electrician, dar a luat Premiul Nobel pentru Pace. Iar de la el încolo se poate vorbi de o altă epocă. Romulus Vulpescu a pus pumnul în pieptul furtunii. Urmele lui se văd pretutindeni în societatea românească. A fost un om profund religios, a scris pagini minunate despre Dumnezeu şi despre sămînţa de veşnicie pe care o sădeşte Tatăl Ceresc în inima fiecărui om. Oricui i se poate întîmpla moartea, dar nu lui. Fiecare dintre noi spune: ,,Cît mai tîrziu, sau, poate, va fi altceva". Preotul care slujeşte, aici, de faţă, ştie că Dumnezeu Îşi recuperează Lumina sădită în om. Omul nu e creat întîmplător. Ce este acela „evoluţionism"? Aş vrea să mi se arate şi mie maimuţa din care s-a tras Shakespeare, sau Beethoven! Nu există aşa ceva! Viaţa e un dar al lui Dumnezeu. Încă o dată, o asigur pe Ileana că sînt alături de ea şi îi doresc să depăşească acest moment, de două ori tragic. Trăim zilele unei tragedii duble. Eu cred că Dumnezeu mai are un plan cu Ileana Vulpescu. Ea trebuie să mai dea culturii române opere memorabile. Un om atît de minunat ca Ileana, rar am văzut. Ea e Vitoria Lipan, în carne şi oase. M-am rugat, înainte de a pleca de acasă, pentru sufletele gemene ale Ioanei şi tatălui ei, Romulus Vulpescu. Eu mă rog, întotdeauna, în genunchi, pentru că asta vrea Dumnezeu de la noi, smerenie, nu trufie. Unul dintre cele mai mari păcate biblice este trufia. Noi sîntem nimeni în palma lui Dumnezeu! M-am rugat să le ierte păcatele, foarte puţine, de altfel. Ce păcate ar fi putut să aibă un înger ca Ioana? Un copil! Noi, toţi, am avut păcate faţă de această familie, am fost nerecunoscători. M-am rugat lui Dumnezeu să le primească sufletele nobile în Rai. Adio, bunul şi vechiul meu prieten! Fie-ţi sufletul liniştit, să ai odihnă veşnică, să fii convins că vom veni cîndva, şi noi. Cel puţin noi doi, dragul meu Romulus Vulpescu, vom merge în aceeaşi direcţie. Amin! CORNELIU VADIM TUDOR (Necrologul a fost rostit, liber, la ceremonia de doliu care a avut loc joi, 20 sept. 2012, la Cimitirul Bellu Militar) Înmormîntarea marelui scriitor Romulus Vulpescu Comunicat de Presă Joi, 20 septembrie, la Cimitirul Bellu Militar, din Capitală, a fost înmormîntat eminentul scriitor şi traducător Romulus Vulpescu, fost senator PDSR, precum şi membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului din partea Partidului România Mare. La trista ceremonie a fost prezent liderul PRM, domnul Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European, din partea căruia, la catafalcul celui care i-a fost un prieten apropiat şi consilier senatorial a fost depusă o coroană de flori cu panglică Tricoloră. Domnia-sa a prezentat condoleanţe mult-încercatei scriitoare Ileana Vulpescu, soţia marelui dispărut, care, în luna august, şi-a pierdut şi unica fiică, Ioana, răpusă de o boală necruţătoare. La funeraliile lui Romulus Vulpescu au luat parte văduva şi fiica lui Adrian Păunescu, Carmen şi, respectiv, Ana Maria; poetul Ion Horea şi fiica lui, Irina; prof. univ. dr. Ion Toboşaru; Mircea Oprean, soţul Zoei Ceauşescu şi ginerele primului preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu; Victor Socaciu; Coralia şi Dumitru Meteleanu; Ştefan Cazimir; Florin Rotaru; Gelu Voican Voiculescu; numeroşi alţi reprezentanţi ai literelor româneşti, prieteni apropiaţi ai acestei inegalabile familii de scriitori. Personalitatea excepţională a lui Romulus Vulpescu, scriitor şi traducător de rară vocaţie, dar şi patriot autentic, cum rar se mai văd în aceste timpuri de trădare a Interesului Naţional, de abandonare a iubirii de Neam şi Ţară, a fost evocată, într-un discurs impresionant, de către preşedintele PRM. Alături de domnul Corneliu Vadim Tudor, la funeralii au participat prof. Adrian Popescu, Ruxandra Lungu, avocata Anca Chiţu, Cristina Ţone, Silviu Crăescu. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe omul de mare spirit şi cu inimă generoasă care a fost Romulus Vulpescu. BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE 20 septembrie 2012 Ziarul TRICOLORUL, nr 2573 / 21.09.2012