Un martir al inchisorilor comuniste din Romania – Parintele Vasile Patrascu

Parintele VASILE PATRASCU (1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti)

Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…!

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru “organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209 de “uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale “raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi-a zis: “Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori!Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”… După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de maxim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gardieni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. Apoi i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea “reeducarea”. Se juca “volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau “botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al “comitetului de reeducare” Mărtinuş. La ordinul lui – “Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!” – toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată eu, ne mai având unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putu mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului. Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: “Ce faci, banditule?”. Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: “Mă rog”, ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de “comitet” Leonida Titus, am fost “făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură, să “împărtăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi “întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: “Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut “demascarea” preoţilor şi călugărilor, – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii ortodocşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la “poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată, sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit.

În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: “N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat o varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de “administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era gata să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am întrebat-o din nou: “A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferiţa mea lui Dumnezeu:

- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci “comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru-a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume.

(Material preluat de pe http://vatopaidi.wordpress.com/2010/11/09/un-martir-al-inchisorilor-comuniste-din-romania/ )


sursa: www.sfintii-inchisorilor.ro


A Martyr of Romania’s Communist Prisons – Father Vasile Patrascu

(January 1, 1922, Bârlad – † September 23, 2006, Bucharest)

I dedicated all my suffering to God…!

I was born in January of 1922 in the town of Bârlad, to a family of Romanian people who had been Orthodox Christians for generations. I completed my middle and high school studies in Bârlad, and then I went on to the Academy of High Economic Studies in Bucharest.

I was arrested on May 16, 1948 and sentenced to 15 years of hard labor, then I was given an additional 10 years of hard labor for “subversive organizing” as I fell, along with all political detainees, under the stipulations of Law # 209, due to “plotting against the security of the state.”

I passed through the following jails of the “Bolshevik heaven”: the Interior Ministry–twice, Jilava Prison–five times, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud–three times, Alba-Iulia, Galaţi–many times, Focşani, Ploieşti–twice, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad–many times.

At the Interior Ministry, I underwent 70-80 hour long investigations, without eating, sleeping, or resting. From there, our first group of detainees was sent to Piteşti in March-April of 1949. In Piteşti, we had to go through Nicolski’s filter, Nicolski being Moscow’s authorized representative for Romania. He was seconded by General Dulgheru (Dulbergher), the national head investigator, by the political officer from Piteşti, Marina Iţicovici, and others from their team.

During the course of the investigations, I was taken into Dulgheru’s office three times. He told me, “So, you don’t want to declare anything? No worries, we’re gonna make sure we’ll no longer give you academies in prison! You’ll spill everything in the mercury mines of the Ural Mountains!…” After us, more groups of detainees came from Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. A cell could fit at the most four people as there were only two beds in it. They put seven, even nine people in a cell of eight square meters in size. In the black holes, they crammed 20-30 detainees–like teeming worms in a wound…

All prisoners had to go before Marina Iţicovici, who made a note of everyone’s endurance abilities. Then the warden, Dumitrescu, along with a group of guards pounced upon all those from Room 4 Hospital, clubbing them to mutilation and throwing them on cots as if they were mere bags of bones and broken flesh. Then they handed them over to Ţurcanu and his team.

The “reeducation” took place in cells. They played “volleyball” with the detainees, hitting them randomly all over their bodies. One of them received a blow to the liver and died instantly right before my eyes. They would dunk our head to the neck in the waste bucket (full of urine, feces, blood, puss, phlegm) and would “baptize” us, without allowing us to clean ourselves afterward. I was forced to ingest a three-kilogram jar of such filth.

My head had swollen to the size of a bucket, my left eye had disappeared in the back of my skull, and my left maxillary was broken. I used a rag to cleanse under the upper lip, taking out blisters of blood and puss. My buttocks and soles of feet had turned black, and both of my legs were the size of logs due to the strikes. To make the swelling go down, I wrapped them in some wet long johns and lifted them up on the walls. Some other time they piled fifteen people on top of me in the narrow space between the wall and the cot. Above the fifteenth person, one more jumped forcefully atop the human stack to make sure the crush would be heavier. I filled my chest with air and propped myself up on my elbows. I was able to withstand it up to the eighth person, but then I exhaled and all the ribs on my right side broke.

The head of the “reeducation committee” in Room 1 Basement was someone by the name of Mărtinuş. At his order–“All bandits, march under the cots!”–, we had to run under the cots, and he would begin clubbing with an iron bar whatever parts of our body were still sticking out. Once, when I ran out of space, three quarters of my body were left without cover, and all the blows stopped straight on my spine. Since the hits landed on the same spot over and over again, three of my vertebrae slipped inside the spinal cord, after which I was unable to move a single finger. But God mended the mutilation of my body. I was still in Room 1, on my cot under the window around midnight. It was January, our window was open, and I was wrapped in a blanket the thickness of gauze. I was curled up in the fetal position when I felt the blanket fly from over me and heard Mărtinuş’s voice, “What are you doing, you bandit?” I answered calmly and simply, “I’m praying,” which was exactly what I was doing. It was as if I hit him with an ax over the head. He remained speechless.

I was “made” a priest, “dressed up” in one of Sandu Ghica’s blankets, in Room 2 Basement, where Leonida Titus was the head of the “committee.” I was given a tin and a spoon to “commune” 70-80 people with the filth from the waste bucket. Since I disobeyed the order, they came from the back of the room with a cudgel wrapped in rope and struck me over the head. I collapsed. They doused me in water and slapped me until I regained consciousness. I had a big bulge on my head. They made someone “flatten” it out with the back of the tin, which caused horrendous pain. It was in that same Room 2 that I stood for two days on one foot on the waste bucket with my arms stretched upward. I had reached a state of disfigurement, I was livid, I no longer resembled a human being. That was when I saw a thin string of blood mixed in with the drops of sweat breaking through my skin. Seeing me in that state, Titus warned the others, “See’im, you bandits? You’re all gonna end up like him!”

During the Holy Week of Easter, they “unmasked” the priests and monks–the worst type of blasphemy against God and the Most Holy Mother of God. I am a priest of Christ, and I know and believe there is a hell, but I also believe that what took place in Piteşti during that Holy Week was worse than hell itself.

In Aiud, I shared my lock-up and solitary confinement with Father Nicolae Pâslaru from Roman, with Father Barnovescu from Bârlad, with the priest-monk Iustin Pârvu from the Petru-Vodă Monastery, with Father Mihai Lungeanu from Iaşi and with Father Ioan Iovan from Recea. I did my customary daily prayer the entire time. I spent the whole day kneeling in the corner of the cell, except at shutdown, wake-up, and during meals. In this way, time seemed to fly by swiftly.

After nine years of prayer in the lock-up in Aiud, God granted me the request of having a father confessor, Father Nicolae Pâslaru, with whom I was able to spend some time alone, and who listened to my confession for a whole day. He pulled two strings of thread from the mattress, twisted and blessed them into an epitrachelion, and then took my confession. That was what Romanian Orthodox priests did in jails during imprisonment.

It was at that time that medical student and son of a priest, Mihai Lungeanu, who had already served ten years of imprisonment and now was back for 15 more, brought us from the outside a small bag made of parachute cloth in which he had hidden dried up pieces of the Holy Eucharist, which were of great value to us. We would take the soft center from the slice of bread we received for meals and knead it into small pea-sized pieces, which we would then flatten out. Then, with a needle, we would take a piece of the Holy Communion and place in the center of the flattened morsel then would wrap it carefully by folding up all sides, making the piece of bread round and then flattening it out again. When they were dry, we would hide them in the hem of an unused towel or in the collar or sleeve cuffs of a shirt. They were slightly bigger than a lentil bean, too small to be found during searches. During the extended fasting periods, we would pass our Christian names on to the priest in solitary confinement, and at 6 a.m. when the bells of the Orthodox Church from Aiud rang, we would all kneel in our cells, confess, and receive absolution from the priest.

In 1953, I was withheld by the Securitate (Department of State Security) from Bârlad for seven days and seven nights, bound to a chair behind an archives closet in the room of the officer on duty. I was minding my own as my schedule was full indeed: two akhatists, two parakleses, 15,0000 – 20,000 of “Lord Jesus Christ…” I kept repeating the Gospels and Epistles in my head, so I wouldn’t forget them.

Once, during an investigation, I asked for paper and ink to give them a statement. I wrote the following: “I never was nor ever will be on your side. I stand fast with those who follow Christ. Signed: Vasile Pătraşcu.”

For dinner that night they gave me cabbage with meat. I took but five spoonfuls and felt the taste of dishwashing liquid. That was all it took–six hours later I had turned more yellow than a lemon. Seeing my pallor, they put me in a van and expedited me to the Focşani Prison, where, for 15 days, I didn’t eat anything and only drank boiled water. They sent a lieutenant-major to check on my status and see whether I had expired. After 15 days, they took me to the infirmary, where another ill prisoner offered me two small tubes of methionine, which saved my liver. The medical assistant from Focşani said that he had never seen in his life a case of jaundice such as mine. I survived for 87 days on half a kilogram of potatoes the size of walnuts–that was our ration–, and God saved me. As a result of that poisoning, it took years and years before I could even stand the sight of oil or cooking fat.

When my prison sentence ended, I was given two additional years of “administrative” arrest in Periprava in the Danube Delta. From Periprava, I was released together with 200 other priests, among whom Father Ilie Lăcătuşu.(Father Ilie Lăcătuşu’s incorrupt body was discovered in 1998.)

I arrived at home in Bârlad at about three o’clock in the morning. I jumped over the fence. The dog was different and didn’t know me. My mother came outside and asked who it was. She had thought I was dead ever since 1957 when she had received the pocket watch I had packed before leaving for Aiud. When she recognized me, she nearly fainted. I upheld her, and we went inside the house. I asked the whereabouts of my father, and she said he was in the countryside. I told her that I wasn’t a child anymore, that death had stared me in the face hundreds of times, and that God had saved me, then I asked her again, “Is he dead?” She told me he had died two years before, with great sorrow in his heart because both his sons were in jail. That was the most difficult moment of my life.

When I came out of prison, I dedicated all my suffering to God:

“My Lord, I offer You all my suffering. All those who tortured me, forgive them, show them Your mercy, and sanctify them. And if they need days of my days, I am ready to give those to them, for “the treasure of the soul and mind is to love in order to forgive.”

Upon my release, I wanted to go to Northern Moldavia to become a monk, but my spiritual father told me to remain among people and not choose the solitude of monasticism. And so I stayed in the world.

(Material preluat de pe http://vatopaidi.wordpress.com/2010/11/09/a-martyr-of-romania%E2%80%99s-communist-prisons/ )