OAMENI SI FIARE

Această vreme rece îmi dă o stare bună
Încă sînt viu şi morţii nu-i dau nici o arvună.

E iarnă timpurie, cu burniţă şi ploaie
Îmi beau încet cafeaua, e bine în odaie.

Maşinile au faruri aprinse de la prînz
Prin parcuri, vîntul toamnei nechează ca un mînz.

Figuri de oameni clare, de parcă sînt tăiate
În stînci de alabastru, ca în Antichitate.

Femeile în blănuri sînt mai misterioase
Eu le dezbrac cu ochii. Oh, cît sînt de frumoase!

Nu ninge încă. Totuşi, miroase a zăpadă
Precum Stendhal, pe vremuri, aş vrea să mor pe stradă,

Cînd inima mea mare, cu pîlpîiri de stea
Va întîlni femeia ce mă va fulgera.

Trăim între extreme: extaz sau agonie
Cei meteosensibili depind, fără s-o ştie.

Rămas-au goi copacii, a amuţit şi mierla
Mai moare-un sfînt din iadul de la Aiud sau Gherla.

Mai moare o femeie de inimă, la moaşte
Poporul se tîrăşte de la Crăciun la Paşte.

Lucrarea morţii merge, eroic, înainte
Apar noi generaţii, cu sîngele fierbinte.

Un clopot se aude departe, în surdină
Revăd copilăria: „Veniţi de luaţi lumină!“

Cum am pornit în viaţă… Şi unde am ajuns
Enigmele astrale rămîn de nepătruns.

Primim în somn mesaje, un vis premonitoriu
Imagini voalate în zorii de ivoriu.

Şi auzim, cu toţii, de întîmplări ciudate
Poveşti paranormale, coincidenţe poate.

Experienţa celor care se-ntorc din moarte
Mai dă cîte-o speranţă acestei vieţi deşarte.

Ne îndreptăm, cu spaimă, spre staţia finală
Fantoma rea, cu coasa, ne pune capu-n poală.

Ticăloşiţi de boală şi de medicamente
Ne dă televizorul doar şocuri violente.

Hipnoză şi Psihoză, ce joc nebun de zaruri!
Ei fac cîştig din rating – iar noi avem coşmaruri.

Eu m-am salvat la vreme – închid televizorul
Am alt ecran: Icoana, şi-n ea, Mîntuitorul!

Egale ca mărime, dar cîtă diferenţă:
Icoana-i bucurie, iar plasma e demenţă.

Ne facem singuri viaţa mai grea, sau mai uşoară
Avînd deasupra noastră o forţă tutelară.

Nu sîntem fără martori şi singuri, niciodată
Ne vede cîte-un înger, pe-un tron de judecată.

El ne fereşte, zilnic, de rele – sau ne bate
Aureola sacră ne-o pune – sau ne-o scoate…

Începe-o nouă iarnă, cu ploaie înspicată
Peste această ţară mereu crucificată.

Nu mai simţim nici vinul, şi nici aroma pîinii
Mafia primitivă iar ne vînează cîinii.

Eu le blestem pe bestii cu Cerul şi Pămîntul
Le ardă lumînarea, dar să le-o stingă vîntul.

Să îi muncească dracii în mii şi mii de feluri
Să-i sature Satana de pofta de măceluri.

Eu îi blestem, în lacrimi, pe-aceşti hingheri barbari
Ce masacrează cîinii de parc-ar fi ţînţari.

Îşi zic „oameni politici“… Ce ifose! Ce morgă!
Azvîrle, Doamne, şleahta în frigider, la Morgă!

Şi fă ca măcelarii, în lumea de apoi
Muşcaţi să fie, veşnic, de pittbulii-strigoi.

Pîn’ la a şaptea spiţă să-i bată Dumnezeu
Copiii şi nepoţii să sufere, din greu.

Analfabeţi şi curve, scursori şi bişniţari
Nu ştiţi ce este mila, vă credeţi mari şi tari,

Nu ştiţi cîtă iubire e-n ochii unui cîine -
Murdari şi diabolici, crăpar-aţi pînă mîine!

Aţi revoltat o ţară şi aţi însîngerat-o
În Epoca de Piatră, brusc, aţi retrogradat-o.

E Ţara lui Enescu? Nici vorbă, ce şacali!
E Ţara lui Rîmaru şi-a altor canibali!

Fanatic în iubirea pentru aceşti căţei
Mi-aş da, fără crîcnire, şi viaţa pentru ei.

De ce le facem asta, de ce îi omorîm?
Nu mor destui, năpraznic, sub roţi, pe caldarîm?

Nu îi fac terci şoferii bezmetici şi beţivi?
Tot noi sîntem de vină, că sîntem… milostivi!

Sar ştoarfele bătrîne şi cîte-un imbecil
Şi varsă lacrimi false şi reci, de crocodil.

Fac spume verzi la gură, nevrotici şi urîţi
(Dacă iubeau copiii, nu avortau atîţi!)

Ne pun pe noi, creştinii, la stîlpul infamiei
Iar Imnul României e „Oda Isteriei“.

Ah, ce spectacol jalnic şi-atît de degradant
Dau scorpiile astea, cu gură de hidrant!

Acest popor se-mparte în două taberi clare:
În oameni buni la suflet – şi fiare sangvinare.

Îmi dă idei potopul de-afară, şi sugestii
Să iau mitraliera şi să le-mpuşc pe bestii.

La fel ca-n „Rinocerii“, de Eugen Ionescu
Şi jur că aş începe cu Ponta şi Băsescu.

Minoritari obraznici, cu look-ul asiatic
Pociţi şi răi la suflet, ca orişice sălbatic.

Le putrezească mîna cu care au semnat
Şi viermii să mănînce acest tandem ciumat.


Ei sînt ruşinea lumii, par nişte şerpi turbaţi
E mult prea mult, Părinte, e timpul să îi baţi!

E timpul să le iasă pe nas nelegiuirea
În şbilţ ridică-i, Tată, şi fă-le pomenirea.

Cu ce-am greşit noi, Doamne, de ne-ai adus pe cap
Un marinar alcoolic şi un mongol satrap?

Le taie, zilnic, pofta de viaţă la români…
În lături, puşcăriabili, că prea sînteţi păgîni!

Maimuţe ucigaşe, eu vă mănînc coliva!
Şi-acest blestem se prinde, de Sfînta Paraschiva…


CORNELIU VADIM TUDOR

Sîmbătă – Duminică
12-13 octombrie 2013

CUVIOASA PARASCHEVA

Cuvioasa Parascheva (în greacă Αγία Παρασκευή, „Sfânta Vineri”), cunoscută și sub numele de Paraschiva, este o sfântă venerată în Biserica Ortodoxă Română și în alte biserici de rit oriental, sfânta patroană (ocrotitoare) a Moldovei. Ziua ei de pomenire este 14 octombrie.

În anul 1641, moaștele sale au fost aduse la Iași de către domnitorul Vasile Lupu și așezate în ctitoria sa, Biserica Sfinții Trei Ierarhi. Aducerea moaștelor la Iași a fost un gest de recunoștință din partea patriarhului Partenie I și a membrilor Sinodului Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol pentru faptul că domnitorul Vasile Lupu a plătit toate datoriile Patriarhiei Ecumenice [1].

Începând din anul 1889, moaștele sale au fost mutate în Catedrala Mitropolitană din Iași.

Cuvioasei Parascheva îi sunt atribuite minuni și vindecări miraculoase. De ziua sa, la Iași are loc în fiecare an un pelerinaj la care participă sute de mii de credincioși din toată țara.

Este cunoscută în popor și sub numele de Sfânta Vineri.

Sursa:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cuvioasa_Parascheva