Doamnelor şi domnilor,
daţi-mi voie să încep prin a adresa urări de bun venit participanţilor la acest Congres Extraordinar. În mod normal, astăzi, la marele praznic creştin al Sfîntului Ilie, în mijlocul verii, oamenii nu fac congrese. Dar fac urări, după datină. Folosesc acest prilej pentru a ura toate cele bune şi La Mulţi Ani tuturor purtătorilor acestui frumos nume – care a fost şi numele tatălui meu. În tradiţia populară, Sfîntul Ilie e spaima dracilor, pe care îi alungă mînuind un bici de foc. Luînd exemplu de la el, exact asta o să facem şi noi. E vreme de vacanţă şi lumea îşi reface forţele, pentru a putea înfrunta o toamnă şi un final de an care se anunţă a fi dificile, cu mari scumpiri de preţuri, şomaj, insecuritatea, tot mai alarmantă, vieţii, de zi cu zi. Asta e ţara în care am ajuns să trăim, din nenorocire. Eram tentat să zic „din păcate“, dar acum s-a intrat în faza nenorocirii. Mă uit înapoi, la primele Congrese ale formaţiunii pe care, acum 22 de ani, am înfiinţat-o împreună cu amicul şi mentorul meu literar Eugen Barbu. În pofida tuturor greutăţilor, acele vremuri îmi apar, astăzi, ca o perioadă pe care nu mă sfiesc s-o numesc romantică. Existau un fel de cavalerism, un cod de comportament impus de valoarea unor oameni care, deşi adversari, se respectau între ei. Unde sînt Ion Raţiu, Alexandru Bîrlădeanu, Otto Weber, Adrian Păunescu, Ion Puiu, Niculae Cerveni, Dan Marţian, Leonida Lari, Ion Aurel Stoica, Eugen Barbu, Mircea Muşat, Toma Năstase, Mihai Ungheanu, Gh. Buzatu, Valentin Dinescu, Eugen Florescu, Carol Dina, generalii Valeriu Buzea, Theodor Paraschiv, Victor Voichiţă şi atîtea alte figuri luminoase ale începuturilor? Au dispărut, unul cîte unul, dincolo de linia orizontului. Unii au fost tovarăşii noştri de drum, alţii au fost adversari – dar în nici un caz duşmani. Lucrarea morţii merge înainte şi, cu durere în suflet, constat că scaunele lor rămîn goale. Cine îi poate lua locul lui Eugen Barbu, de pildă? Aşa cum nu-l poate înlocui, nimeni, în literatură, tot aşa nu-l poate înlocui nimeni nici în politică şi în societate. El a fost singurul care, în anii ’70, i-a spus lui Nicolae Ceauşescu, într-un limbaj arhaic: „Daţi o litră de pămînt ţăranilor“.
Aşa cum un alt om de curaj, părintele „Moromeţilor“, şi al „Celui mai iubit dintre pămînteni“, i-a spus şefului de atunci al statului: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid“. Aceşti temerari erau ceea ce Camil Petrescu numea „suflete tari“. A dispărut, oare, acea specie de oameni? Au murit caracterele în România? Fireşte că nu, atîta doar: nu mai au unde să se exprime, au fost reduse la tăcere, sau au realizat inutilitatea luptei lor, aşa că s-au dat la fund. De lehamite. Deşertăciunea deşertăciunilor, vorba Ecleziastului. Deschideţi televizorul şi veţi vedea ce faună populează scena vieţii publice. Înainte de război exista un singur Lumînăraru, personaj real, inclus într-un roman, creatură putred de bogată, dar analfabetă, purtînd ochelari negri şi invocînd pretextul că nu are ochelarii de vedere la el, ca să semneze unele acte. Astăzi, există mii de Lumînăraru, de sute de ori mai bogaţi, care sînt la nivelul mental al unor copii de 10 ani, se exprimă jalnic, poluează atmosfera din ţara care, totuşi, i-a dat lumii pe Eminescu, Iorga, Enescu, Brâncuşi, Coandă, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu! Nu vă puteţi imagina cît poate suferi un om ca mine cînd vede în ce hal s-a degradat lumea românească! Fac parte din acea specie de oameni pe care îi doare, fizic, prostia. Un dezacord gramatical, o cacofonie, o gafă istorică sau culturală mă şochează, mă fac să tresar şi să mă gîndesc ore în şir la ele. Dacă nu aş avea cele două publicaţii, pe care le scriu cu sîngele meu, „România Mare“ şi „Tricolorul“, ca să mă descarc nervos, nu ştiu ce s-ar întîmpla cu sănătatea mea. Şi de-ar fi numai atît, dar, la fel ca şi voi, mă doare spargerea tablei de valori morale a societăţii româneşti. Fireşte că specia impostorilor şi parveniţilor n-a apărut acum. În 1917, pe vremea nefericitei expatrieri a Tezaurului în Rusia, un potentat al vremii, Alecu Constantinescu, poreclit Porcul, a călcat pe cadavre şi şi-a depozitat averea în refugiul de la Iaşi, încărcînd-o în nu mai puţin de 17 vagoane. Nu conta că Armata era dezorganizată şi n-avea echipament, nu contau ravagiile tifosului exantematic – el, Porcul, trebuia să fie fericit! Acest tablou al neruşinării agresive l-a făcut pe un idealist ca Octavian Goga, care a pătimit pentru ţară, în temniţele ungureşti, să exclame, după dezastrul de la Turtucaia (citez din memorie): „Ţară minoră, ţară de secături. O ţară unde un primitiv ca Alecu Constantinescu-Porcul e ministru, îşi merită soarta!“. Astăzi, oare cîţi Porci avem în politica românească? Ei nu-şi mai depozitează averile cu garnituri de tren, ci cu mijloace moderne şi greu de detectat. De pildă, în „paradisul fiscal“ din Cipru, nu mai puţin de 3.500 de conaţionali ai noştri şi de firme din România au ascuns mai multe zeci de miliarde de euro. Am avut acces la unele informaţii, venite dinspre direcţia unei echipe mixte, SRI-SIE, care documentează această situaţie scandaloasă. Ei, bine, sînt unii care au scos, ilegal, din ţară, sume care variază între 400 de milioane şi 900 de milioane de euro! Am scris despre asta, am dat numele lor, am vorbit şi la unele posturi de televiziune, mi-am asumat răspunderea – dar o tăcere mormîntală s-a aşternut, nimeni n-a „piscuit“ nimic, după o expresie a fraţilor din Basarabia. În alte chestiuni, ei vorbesc, dau dezminţiri, ameninţă cu Tribunalul. Dar aici au fost muţi ca mormîntul. De ce? Fiindcă totul era adevărat. Ori, o vorbă clasică, din Dreptul Roman, spune că „a tăcea înseamnă a consimţi“. Este de la sine înţeles ce buni ar fi banii aceştia pe o asemenea criză, cum ar putea rezolva, măcar în parte, deficitul din sistemul de pensii, din Sănătate, din Învăţămînt. Aici nu e vorba numai de o lăcomie super-animalică şi sub-umană. Aici e vorba şi de provenienţa penală a banilor. În America, bunăoară, n-ai voie să depui de la o sumă de bani în sus, dacă nu declari sursa – banii ar putea proveni din crima organizată, din traficul de persoane, de arme, de droguri etc. Există, la noi, o lume paralelă, care s-a născut şi s-a dezvoltat în ultimii 23 de ani şi care scapă oricărui control. E o lume a interlopilor transformaţi în mafioţi, care are încrengături cu Poliţia, cu Justiţia, cu Serviciile Secrete, cu Administraţia Locală, cu Administraţia Rezidenţială, cu Parlamentul şi Guvernul. Oamenii cinstiţi nu rezistă în acest sistem: ori sînt mînjiţi şi ei, ori sînt eliminaţi. Mă uit la ceea ce se întîmplă în ţara mea, mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred. Prin urmare, de-aia a fost atacat şi lichidat regimul socialist! Regim care avea păcatele lui, multe şi, uneori, insuportabile, dar nu se poate spune că era corupt. Ştiţi bine ce vreau să spun: înainte se putea vorbi de „corupţia minoră“ din spatele aprozarului, sau al tejghelei. La percheziţiile făcute acasă la unii tartori ai Ministerului de Interne s-au găsit 10 sticle de whisky şi 10 cartuşe de Kent, o bagatelă faţă de Peştera lui Ali Baba pe care o deţin bogătaşii din zilele noastre. Îmi aduc aminte că, în aprilie 1986, cînd am efectuat prima mea deplasare cu echipa de fotbal Steaua, la semifinala cu Anderlecht Bruxelles, i-am telefonat ministrului de Finanţe, Petre Gigea, rugîndu-l să-mi schimbe, şi mie, oficial, o sumă de bani. Acest oltean de spirit mi-a spus, textual: ,,Tovarăşe Vadim, prin Lege eu am dreptul să fac următoarele: dacă aţi fi membru al Comitetului Central, v-aş schimba 10 dolari; dacă aţi fi membru al Comitetului Politic Executiv, v-aş schimba 20 de dolari; dar pentru că sînteţi scriitorul Vadim şi prietenul meu, vă schimb 15 dolari“. Am zis bogdaproste şi, cu acei bani, i-am cumpărat mamei o broşă. Astăzi, ceea ce se petrece nu suportă comparaţie! Uitaţi-vă la ce nunţi şi petreceri pantagruelice au loc. Uitaţi-vă la ce concedii şi vacanţe de vis îşi permit unii, care au palate în ţinuturi exotice. Uitaţi-vă la cei care îşi îngăduie luxul să-şi trimită odraslele în străinătate, chipurile la studii, pe bani grei – în vreme ce tot mai mulţi copii ai românilor se uită, cu jind, la o portocală şi umblă cu haine jerpelite. Ne ard copiii în Maternităţi. Ne sînt violaţi de pedofilii băştinaşi şi străini. Alţii sînt vînduţi pentru băncile de organe. Criminalitatea a atins cote apocaliptice, de nesuportat de către fiinţa umană. Nici o autoritate nu mai funcţionează. Arestările succesive reprezintă comenzi politice, care nu pot păcăli pe nimeni. Agenda publică e ocupată, pînă la refuz, de cacealmale pestilenţiale, de genul fugii şi capturării lui Omar Hayssam. Puşcăriile sînt pline de oameni nevinovaţi, în timp ce marii gangsteri zburdă în libertate şi se acoperă unii pe alţii. Există cîrdăşii interne şi cîrdăşii internaţionale. Este cineva atît de naiv să creadă că străinii care tot vin în control pe aici, sau se prefac că îi consiliază pe unii demnitari, fac asta de florile mărului, pe gratis? Totul e pe bani grei. S-a perfecţionat, în timp, o suveică a şpăgilor, care a făcut din ,,taxa de protecţie“ un sport naţional. Nu cotizezi? Nu participi la acest ,,caritas“ al captării bunăvoinţei? Eşti ştampilat, imediat, ca extremist şi, cu o vorbă imposibilă, ca nefrecventabil. Noi ştiam că se frecventează Casele de Toleranţă, nu şi politicienii. Nu mai pomenesc de vechiturile care ni se bagă pe gît: ba fregate vechi din 1985, ba avioane ruginite, din 1965 – totul sub pretextul mincinos al ,,modernizării“ Armatei Române. Care Armată Română îşi lasă oasele la dracu-n praznic, în războaie de jaf, provocate de alţii. Un capitol scandalos îl reprezintă aşa-zisele privatizări. Tîlhărie, pe faţă! Toate marile privatizări reprezintă eşecuri ruşinoase. Nu mai vorbesc de înstrăinarea, criminală, a Patrimoniului Naţional, construit cu sacrificiile mai multor generaţii de români. Vorbesc doar de aspectul financiar: din cele 700 de miliarde de euro care ar fi trebuit să intre în Bugetul Statului, nu s-au achitat decît 7 miliarde. Adică 1%! Unde, în lume, a mai avut loc un asemenea act de banditism? Ce ţară a mai capitulat atît de penibil? Ca istoric, am senzaţia că ne-am întors la anul 1806, cînd, la începutul Războiului ruso-turc, desfăşurat pe teritoriul ţărilor Române, generalul Kutuzov a spus, cu cinism: ,,Nu le voi lăsa valahilor decît ochii, ca să plîngă!“. Acum, unii ne fură şi ochii din cap, la modul propriu, pentru prelevarea retinei sau a corneei, ba mai sînt scoşi şi rinichii unora, pentru transplant. Da, da, s-a intrat în etapa mutilărilor. Începem să colonizăm, şi noi, Planeta: un rinichi la Londra, un ficat la Paris, o inimă la New York etc. Ce se întîmplă cu acest popor? Cînd va lua sfîrşit blestemul care s-a năpustit pe capul nostru în Sfînta Zi de Crăciun a anului 1989, cînd zăpada imaculată căzută din cer la Naşterea Mîntuitorului a fost înroşită de sîngele a doi oameni bătrîni? Atunci şi acolo se află rădăcina haosului! Totul va merge din rău în mai rău în ţara aceasta, atîta timp cît cei vinovaţi de acel masacru nu vor fi pedepsiţi şi nu vom da kilometrajul la zero, pentru un nou început. Parcă niciodată nu s-a adeverit atît de bine, sau, mai degrabă, atît de rău, distihul scris de Poetul Naţional în ,,Doina“: ,,Vai de biet român, săracul/ Îndărăt dă tot ca racul“. Aşa cum am spus cîndva, că Imnul Naţional nu mai e ,,Deşteaptă-te, române!“, ci ,,Somnoroase păsărele“, tot astfel voi spune, şi acum, că Vulturul de pe Stema României a fost înlocuit cu Racul. Care nu e doar un semn zodiacal – e şi semnul cancerului. În unele privinţe, am dat înapoi şi cu 100 de ani. Ştiţi bine ce vorbesc, fiindcă trăiţi între oameni şi vedeţi ce paragină s-a aşternut peste ţară. Ţară care e vraişte, mă tem să nu cadă de pe hartă în mare. Nu departe de locul unde se desfăşoară Congresul nostru se află soclul fostei statui a lui Lenin. De 23 de ani, acel soclu e gol. Am demolat, dar n-am pus nimic în loc. Asta e una dintre dovezile neputinţei noastre. Eu, unul, am propus ca acolo să se înalţe un monument închinat celor 3 mari scriitori ai exilului românesc: Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Există chiar o fotografie, înfăţişîndu-i pe aceşti creatori geniali, într-un mic parc din Paris – acela ar putea fi modelul pentru grupul statuar. Dar nu vrem, sau nu putem. În faţa Casei Scînteii, adică a unei clădiri unde încă mai apar cărţi, ziare şi reviste, dar unde funcţionează şi un post de Televiziune, numai un astfel de triptic s-ar potrivi. O altă dovadă a neputinţei, sau poate a indolenţei noastre, este ceea ce eu numesc Mormîntul Faraonului. Mă refer la construcţia impunătoare, din Cotroceni, plănuită a fi Casa Radio, de unde, la 23 August 1989, Ceauşescu a urmărit parada militară. Acel edificiu grandios era predat ,,la cheie“, mai lipseau unele mici finisări. Dar au venit şmecherii la Putere, foştii bişniţari, metamorfozaţi în politicieni şi oameni de afaceri şi, pretinzînd că nişte turci le-au cerut să pună bomfaierul, sau barosul, ori macaraua cu bilă pe acea clădire, au tăiat-o în două. Acum, acolo e refugiul aurolacilor şi al şobolanilor, care, pe vreme caniculară, ies de sub malurile nisipoase ale Dîmboviţei şi mişună în căutare de hrană. După parada militară, parada şobolanilor! E bine ce se întîmplă? Aş putea da foarte multe dovezi ale ravagiilor provocate de vîntul de nebunie care suflă peste societatea românească. Paragina se întinde, ca rîia, peste ţară. Dar, poate cea mai elocventă mărturie e această supremă umilinţă: am ajuns să cumpărăm sare de la unguri şi turcii să ne facă, nouă, pîine! Este cunoscut cazul lui Napoleon, care, după ce a ocupat Viena, în 1805, a fost încîntat de chiflele albe şi gustoase din burgul austriac, aşa că a trimis 2 brutari la Paris, pentru a se bucura şi francezii lui de asemenea bunătăţi. Dar ce tradiţie în materie au turcii, să ne facă, ei, nouă pîine? În ritmul acesta, vom schimba şi o zicală străveche, spunînd acum: ,,Fie pîinea cît de rea/ Tot mai bună-n Turcia“.
România a ajuns de nerecunoscut. Dacă ar învia acum Mareşalul Antonescu şi-ar trage un glonţ în cap. Românii nu mai trec Prutul, cu Styxul. Orice nespălat care nici măcar n-ar îndrăzni, la el acasă, să calce pe trotuarul din faţa unui minister, se vîntură la noi ca Vodă prin lobodă, cu aere de arendaş. Vine rupt în fund şi pleacă – dacă se îndură să mai plece – bogat. Eu cred că, dacă ar fi ştiut scena asta, Dumitru Drăghicescu ar fi inclus-o în capodopera sa ,,Din psihologia Poporului Român“, publicată în 1907 – mă refer la originea piesei ,,Revizorul“, subiectul fiindu-i povestit de Puşkin lui Gogol, după o experienţă pe care poetul exilat a trăit-o în Basarabia românească. Acea isterie colectivă, acea forfotă delirantă, dublate de o molipsitoare slugărnicie erau păcate ale boierimii noastre. Am mai spus-o şi o repet: nu Fanarul ne-a corupt pe noi, ci noi am corupt Fanarul! Înainte vreme, româncele erau duse, cu forţa, în robie la Stambul; e faimoasă scena în care frumoasa doamnă a Voievodului Moldovei, Ieremia Movilă, Elisabeta, a fost violată de turci, în Pădurea Dracşanilor, în august 1616, apoi s-a jelit, cu părul despletit, în carul tras de boi, care se pregătea să o treacă Dunărea: ,,Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgînul!“. Acum, după 400 de ani, nu mai e nici urmă de ruşine! Se duc româncele noastre, din proprie iniţiativă, într-o veselie, la Stambul! Explicaţia e sărăcia lucie care s-a făcut stăpînă pe ţară. Mai ales de cînd, în complicitate cu noii stăpîni de sclavi, ne-am făcut economia praf. Îi văd pe românii mei cum se umilesc în Europa, pe unde mă poartă paşii, în funcţia pe care o am. Care nu e hoţ, e cerşetor, sau spălător de vase. Unii îmi trimit mesaje disperate, la birourile mele din Strasbourg şi Bruxelles. Îi ajut, şi eu, cît pot. Nu mai departe decît săptămîna asta, mai precis miercuri, fiind la Paris o familie de români mi-a cerut, disperată, ajutorul, pentru a-şi recupera fetiţa nou-născută, dar ,,confiscată“ de Spitalul din Londra, unde a văzut lumina zilei. Ambasadorii şi consulii unde au încercat aceşti conaţionali ai noştri să pătrundă, în frunte cu Ion Jinga (de la Londra) şi Bogdan Mazuru (de la Paris) nici nu i-au băgat în seamă. Deh, ei sînt masoni, se cred colegi cu Nicolae Bălcescu şi Alexandru Ioan Cuza, nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas, au alte preocupări, ce le pasă lor de nişte români amărîţi? Români care nu pot înţelege, în ruptul capului, cine dă dreptul unui spital să se facă stăpîn peste copilaşul lor şi să-l rupă de părinţii săi! Fetiţa aceea, pe care părinţii nici n-au apucat s-o boteze – numele ales fiind Elizabeth – va fi alăptată, cumva, de tiza ei, Regina Angliei? Nu se poate atîta lipsă de omenie. Aşa că rog să nu ne ţină nimeni predici despre Drepturile Omului, Civilizaţie, împărtăşirea unor valori comune etc.
Doamnelor şi domnilor,
am dat la o parte doar un colţ al perdelei care acoperă scena vieţii româneşti. Din poziţia în care mă aflu, ca scriitor şi patron de editură şi publicaţii, dar şi de demnitar european, ştiu mult mai multe. Nu uitaţi că sînt singurul român care s-a întîlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, cu Papa Benedict al XVI-lea, cu Nelson Mandela, cu Vaclav Havel, cu Regele Spaniei, cu Regele Norvegiei, cu Prinţul Rainier de Monaco, cu Keneth David Kannda, cu ultimii preşedinţi ai Germaniei, cu Serghei Lavrov, cu Dmitri Rogozin, cu Ghenadii Ziuganov, cu Jean Marie Le Pen, cu Antonio di Pietro (modelul pentru Comisarul Cattani), cu alte celebrităţi, ca Roger Garaudy, Alvin Toffler, Larry Hagman, dar am primit scrisori şi de la Silvio Berlusconi, Koffi Annan, Donald Rumsfeld şi atîtea alte personalităţi. De la fiecare am învăţat cîte ceva. În aceşti 23 de ani blestemaţi, de tranziţie de la speranţă la catastrofă, nişte terorişti români şi străini ne-au făcut ţara pulbere. Şi, colac peste pupăză, şovinismul unguresc ne şubrezeşte nervii zi de zi, pînă la limita insuportabilului. Ştiţi, cu toţii, cît de servili s-au prezentat aşa-zişii politicieni români la Congresele UDMR-ului, care sînt total ilegale, aşa cum ilegală e şi această organizaţie revizionistă. Care este şi antieuropeană, dacă ne gîndim că, într-o Europă care încearcă, din răsputeri, să se îndrepte spre unificare, revizioniştii unguri cer, pe faţă, destrămarea unui Stat Naţional. Ca membru al Parlamentului European, eu m-am luptat, fără preget, pentru a prezenta în faţa acestui Forum adevărata faţă a iredentismului unguresc, veritabil duşman al civilizaţiei. Aşa cum era la începutul Secolului XX, ,,Omul bolnav al Europei“, aşa e Ungaria şi la începutul Secolului XXI. Îmi revine în memorie o caracterizare făcută, acum aproape 100 de ani, de acelaşi Octavian Goga: „Maghiarii urlă de dureri închipuite“. După cum se ştie, eu am fost şi, pînă acum, am rămas singurul europarlamentar român care îi ţine la respect pe Laszlo Tökeş şi pe ceilalţi inamici, declaraţi, ai românilor. Toţi ceilalţi îi scarpină între coarnele de diavol. Toţi ceilalţi nu mai ştiu cum să se gudure pentru a le intra în voie. Chiar la ora la care ne întîlnim noi, aici, la Bucureşti, de unde răsare Soarele pentru toţi românii – la Băile Tuşnad are loc o nouă adunare, sau, mai bine spus, adunătură a şovinilor unguri, patronată de premierul ţării vecine şi neprietene, Viktor Orban. Acolo s-a prezentat la raport toată ,,floarea“ cea vestită a politicii româneşti, de la toate partidele. Am zis ,,partidele“? Nu, ele nu sînt partide, sînt paravan pentru Mafie. Sînt găşti de interese. Dacă nu i-am cunoaşte! Ar fi dat, pe daiboji, la străini, aurul, argintul şi uraniul de la Roşia Montană liberalii lui Ionel Brătianu? Sau socialiştii care au semnat documentele Unirii de la Alba Iulia? Nici cu preţul vieţii! Aici se observă cel mai bine duplicitatea respingătoare a acelora care au venit la Putere, bătîndu-se cu pumnul în piept, că nu sînt de acord cu folosirea cianurilor la Roşia Montană, nici cu fracturarea hidraulică pentru extragerea gazelor de şist. Într-un timp foarte scurt, aceşti indivizi fără caracter au făcut o piruetă ameţitoare, de 180 de grade, şi au procedat exact pe dos! Aşa ceva nu s-a mai văzut în politica românească. E ca şi cum eu, unul, aş lua acum primul avion, sau primul tren, şi m-aş duce la şuşaneaua şovină de la Băile Tuşnad, ca să mă fac ungur! Rîde lumea. Mă scuipă pe stradă. Astfel de personaje sinistre taie şi spînzură în România anului de graţie 2013. Şi ele apar la televizor şi ne împuie capul vorbind despre Interesul Naţional! Asta e prăpastia care desparte Partidul România Mare de restul clasei politice: ce înţelegem noi prin Interesul Naţional şi ce înţeleg ceilalţi. Îţi stă mintea-n loc cîtă drojdie s-a depus pe fundul inimii acestor ticăloşi! În ,,Divina Comedie“, Dante Alighieri îi aşează pe cei care au înşelat încrederea semenilor pe cea de-a 9-a treaptă a Iadului, unde se află un lac îngheţat. Ce pedeapsă merită şmecherii de pe Dîmboviţa, care se fac preş la picioarele gangsterului internaţional George Sörös, adevăratul stăpîn al firmei Gold Corporation? Acest rechin bătrîn a antamat, de cîţiva ani, uriaşa cantitate de uraniu de la Roşia Montană, pe care a vîndut-o centralelor atomo-electrice din Canada, aşa cum îşi vînd unele ţigănci copiii încă nenăscuţi – dar manevrele lui au fost blocate de Parlamentul European, care, în şedinţa memorabilă din 5 mai 2010, a votat, cu o majoritate zdrobitoare, o Rezoluţie care interzice utilizarea cianurilor în minerit. Acolo, poate, a fost momentul meu de glorie în Aula de la Strasbourg, fiindcă am ţinut un discurs care i-a lămurit pe colegii mei şi a influenţat votul final. Toate pretextele şi născocirile infractorilor de la Putere, care încearcă să justifice schimbarea macazului, modificînd redevenţa şi participaţia Statului Român – sînt nişte mişcări bezmetice, de copii retardaţi, prinşi la furat.
Peste tot în lume, ocrotirea mediului e o strategie prioritară, o obligaţie absolută, pentru salvarea Planetei. Numai la noi, o haită de hiene flămînde pune la cale un Cernobîl extraordinar de periculos, prin folosirea a 200.000.000 kg de cianuri. Peisajul rezultat ar fi un deşert selenar. Nu se poate atîta inconştienţă. Peste noi, cei de la PRM, nu se poate trece, e clar? Iată numai cîteva dintre motivele pentru care, la alegerile parlamentare din 2008 şi din 2012, PRM a fost furat ca-n codru. Le stricam toate socotelile. Elaborasem o Lege pentru naţionalizarea PETROM; lege care, în 2008, trecuse, prin aprobare tacită, de Senat. Ne-am opus privatizării frauduloase a CEC, a Fabricii de Antibiotice Iaşi, a Spitalului Fundeni, a altor instituţii de importanţă naţională. E inutil să mai spun cine şi cum ne-a furat la alegeri. Întîia mea profesie e cea de sociolog. Or, sociologia e o ştiinţă, nu e o bolboroseală de vrăjitoare la vîrtelniţă, pe baltă, după miezul nopţii. Una din legităţile acestei ştiinţe este de o claritate deosebită şi s-a verificat în timp, în toate ţările care se respectă (fireşte, nu vorbesc de dictaturile de tip african, sau asiatic): un partid care n-a fost la Putere, nu e corupt şi apără Interesul Naţional NU are cum să scadă, dimpotrivă, creşte. Mai ales pe vreme de criză şi tulburări sociale. Aşa s-a întîmplat în perioada 1998-2000, cînd ştiţi care au fost scorurile reale. Dar, pentru a nu-i mai trece Mafiei interne şi externe glonţul pe la ureche, am fost luaţi în primire încă din amonte, şi tocaţi mărunt. Ultima fraudă – şi cea mai abjectă – s-a comis la alegerile din 2012, cu participarea, directă, a nu mai puţin de 700 de ofiţeri şi agenţi ai SRI, repartizaţi la Secţiile de Votare cu sarcina expresă de a ne ţine pe noi în lanţuri. La alegerile locale n-am avut voie să avem nici măcar un singur consilier judeţean (ceea ce era ilogic), iar la alegerile parlamentare batjocura a fost şi mai incredibilă. Bine, în schimb, că au intrat în Parlament tot felul de cîrnăţari, berari, şoferi, mafioţi, prostituate, ba chiar şi un puşcăriaş. Acesta e cel mai penibil Parlament din Istoria României! Pe lîngă această liotă de aplaudaci fără nici o legătură cu politica, Marea Adunare Naţională a fost un club select. Îi vedeţi, şi voi – sau, mai bine zis, nu-i vedeţi, fiindcă ei nu fac nimic, nu vorbesc, nu-i ajută pe cetăţeni, din cînd în cînd mai pălăvrăgesc la televizor, dar cu hîrtoape, cacofonii, emisii verbale de oameni nărozi. Asta s-a vrut: o turmă de necuvîntătoare, fără personalitate, fără opinii. Nu mai sînt în Parlament martirul Ilie Ilaşcu, arhitecta Anca Petrescu, generalii Ion Cîrciumaru şi Marcu Tudor, Mitzura Arghezi, avocatul Viorel Dumitrescu, doctorul Constantin Găucan şi alţi oameni cu şira spinării, dar se lăfăie pe bani publici nişte ,,proşti sub clar de Lună“, vorba unui dramaturg. În legislatura trecută (2008-2012) am numărat nu mai puţin de 100 de traseişti. Astăzi, cînd Parlamentul s-a umflat ca o broască şi are aproape 600 de bugetivori, numărul acesta va fi, cu siguranţă, depăşit. Nimeni nu mai are nici o jenă. Trocul se face pe faţă, în văzul tuturor, ca la piaţă. Se cumpără oameni ,,în viu“, cum se cumpără porcii la Obor. Un partid artificial, fabricat la ordinul stăpînilor străini ai României, cu acordul Palatului Cotroceni, ca diversiune pentru a ocupa „culoarul“ naţionalist şi justiţiar al PRM, s-a dovedit a fi o farsă de prost gust, dezintegrîndu-se la mai puţin de 6 luni de la alegeri. Numai cine e un ticălos incurabil se preface că nu observă că noi le stăm duşmanilor Neamului Românesc ca un ghimpe în inimă. Dar au, ei, inimă? Nu, au un portofel în loc de inimă. În 1999, Regimul Emil Constantinescu, prin unealta sa malefică, traficantul de copii Valeriu Stoica, a încercat să scoată PRM în afara Legii. Nu numai că nu a reuşit, dar ne-a făcut şi mai puternici. Acum, o altă „echipă de spărgători“ se screme să despartă partidul de preşedintele său fondator. Situaţia e de un ridicol inegalabil. Nu vreau să stric această zi de sărbătoare, dar cîteva din tunetele şi trăznetele Sfîntului Ilie se pot îndrepta către capetele acelor nemernici care, cînd n-am mai avut ce să le ofer, cînd nu i-am mai făcut senatori, deputaţi, primari, viceprimari, consilieri, şefi de Consilii Judeţene, s-au înhăitat ca să mă dea, pe mine, afară din casa zidită de mine. Într-o proporţie covîrşitoare, eu i-am făcut demnitari, pentru că i-am trecut pe listă şi am semnat pentru ei. Ba chiar am rezolvat şi situaţia unor neveste, pentru care am negociat funcţii mari, cu maşină la scară. Astăzi, tocmai aceste muieri sînt cele mai intrigante. Din păcate, calitatea umană e din ce în ce mai proastă în politica românească. Oare cît de nebun trebuie să fii ca să te substitui altcuiva, după ce, ani de zile, ai făcut anticameră la uşa lui şi i-ai ciugulit din palmă. Lucian Blaga are un aforism care se aplică perfect la situaţia asta aberantă: „Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura“.
Nu stă în firea mea să mă laud, smerenia e o importantă virtute creştină, dar, fără mine, PRM va muri a doua zi. Sau, cine ştie, poate că asta se şi urmăreşte. Dar e păcat de ţara asta, că dispare singurul antidot împotriva Mafiei. Am cunoscut, în viaţa mea, destule lichele, chiar criminali periculoşi, pe care i-am prins în „insectarul“ pamfletelor mele – dar vă rog să mă credeţi că nu-mi puteam imagina că există atîta murdărie umană. Unii dintre mărunţii complotişti au fost colonei de Securitate, sau turnători, cu Dosare grele, la CNSAS. Cît am tras eu, după urma lor, nu se poate povesti! Erau plini de bube-n cap, dar eu i-am apărat. Astăzi, secăturile astea întorc o faţă hidoasă către mine. Îmi reproşează că aş fi dus partidul la 2%. Asta, de parcă eu aş fi candidat la alegerile din 2012, nu ei. Eu, cînd am candidat, chiar în condiţiile unei „maşini“ cu frîna trasă, la alegerile pentru Parlamentul European, am făcut o mişcare de şah, m-am asociat cu Gigi Becali, şi am avut 9%. Desigur, scorul real era mult mai mare. Nu putem uita că, la alegerile parlamentare din 2012, noi nu am putut prezenta candidaţi în 35% dintre colegiile electorale, din pricina lipsei banilor pentru taxa de participare. Tot eu sînt de vină? Ce ar fi trebuit să mai vînd din casă? Le-a luat Dumnezeu minţile? Zilele trecute, m-a căutat la telefon şi m-a vizitat la birou tînărul sociolog Mihai Motoc. Acesta mi-a spus cum, la alegerile pentru Parlamentul European, din 2007, Dan Voiculescu plătea sondaje de opinie, dar îi cerea să crediteze PRM-ul cu 2%, cînd , în realitate, aveam mult mai mult. Mai vrea, cineva, vreo confirmare? Sondajele falsificate sînt uvertura fraudelor electorale. Astăzi, acelaşi Dan Voiculescu încearcă să cumpere PRM-ul de la fostul electrician şi politruk Cornel Ciontu, cel pe care o Plenară a Consiliului Naţional, din 2005, l-a dat afară din partid ca pe-o măsea stricată, fiindcă a furat mai multe sute de mii de dolari din contracte cu firma israeliană de consultanţă electorală „Eyal Arad”. Atunci, din banii furaţi, acest individ sinistru le-a cumpărat celor 3 odrasle ale sale cîte o limuzină. Preţul cerut astăzi de acest Ciontu lui Dan Voiculescu e de 2.000.000 de euro, chipurile pentru revigorarea partidului. Acelaşi preţ i-l ceruse, cu cîteva săptămîni în urmă, şi lui Viorel Hrebenciuc, numai că Guzganul Rozaliu o fi el ticălos, dar nu e prost, aşa că l-a trimis la plimbare. Ăsta-i tariful lui Ciontu. Nici o şmecherie n-a fost ratată de bătrînele haimanale: ştampile false, oameni aduşi de pe stradă, pe care nu-i ştia nici mama lor, grave încălcări ale Statutului, în virtutea cărora au exclus, ei, din partid, tot Biroul Permanent, ales la Congresul precedent. Ei, care nici măcar nu mai erau membri ai PRM! Acelora care îmi tot repetă că ei sînt „colegii noştri“, eu le voi spune, amical, că un om integru, ca mine, nu poate fi coleg cu nişte uzurpatori. Mihai Eminescu scria, în „Timpul“: „Albinele nu se amestecă cu alte gîngănii”. Mi-am cîştigat dreptul şi autoritatea morală de a lucra cu cine merită şi are caracter. Care-i problema? Vor să-şi facă un partid, pe care să-l pună, contra-cost, la picioarele Mafiei? N-au decît, Legea le dă voie, în principiu. Dar nu, ei au pus ochii pe un partid gata făcut. Necazul respectivelor puşlamale e că acesta e un partid de lider, iar brandul PRM e înregistrat la OSIM, pe numele meu. Ceea ce tot încearcă ei, nu se poate, e doar o cacealma stupidă, o hărmălaie gălăgioasă, fără nici un efect. Cine mă trădează pe mine, îl trădează pe ta-su. Mă roagă unii să stau de vorbă cu aceşti răufăcători. Răspunsul meu e acesta: eu nu vorbesc cu morţii. Dar, vorba proverbului românesc: orice rău e spre bine. Poate că e mai bine că s-a întîmplat aşa şi că ne vedem acum, cu 1 an înaintea alegerilor pentru Parlamentul European. Ne privim în ochi, ne analizăm activitatea şi vedem ce avem de făcut în continuare. Aceia care ne vorbesc de politica de alianţe ar fi bine să ne spună şi ce alianţe au rezistat pînă acum. Nici una, asta e realitatea. Prietenii de azi sînt duşmanii de mîine şi viceversa, într-o ţară în care nu se mai respectă cuvîntul dat. Eu nu sînt împotriva nici unui fel de colaborare pe plan local, cu excepţia oricărei tangenţe cu UDMR-ul. Aveţi libertatea să negociaţi, în judeţele unde trăiţi, cu cine doriţi, dacă aşa ceva serveşte interesul populaţiei şi al partidului nostru. Problema nr. 1 a formaţiunii noastre e lipsa banilor. De 5 ani se încearcă sufocarea noastră financiară. Nicăieri, în lume, nu se face politică fără bani. Măcar pentru plata chiriei şi a unor utilităţi. Nu doresc să repet ceea ce am spus la unele emisiuni de Televiziune, că am fost nevoit să-mi vînd crucea de aur de la gît, iar soţia şi fiicele mele şi-au vîndut puţinele bijuterii pe care le aveau. Cu aceşti bani am plătit hîrtia, tipografia şi salariile unor oameni. N-aş fi menţionat aspectele acestea dacă, în urmă cu aproape 2 săptămîni, în biroul meu de la partid n-ar fi venit o româncă din Germania – femeie de bună-credinţă – care, nici una, nici două, a scos din poşetă o cruce de aur, cu lanţ cu tot, încercînd să mi le ofere cadou, fiindcă mă auzise povestind la televizor că mi-am vîndut crucifixul. Atunci, l-am chemat pe Dorel Vulpoiu, să-l iau martor la scenă şi la refuzul meu. Alţii, mai mult ca sigur, ar fi acceptat, în mod tacit, acel dar. Eu nu puteam s-o fac. N-aş mai fi fost eu însumi, în primul rînd în proprii mei ochi. O ducem greu, de pe o lună pe alta, trăim din împrumuturi, în cele 4 luni friguroase, de la cumpăna anilor 2012-2013, în sediul central al PRM era o temperatură de cameră frigorifică, fiindcă ni s-au întrerupt gazele, din cauza lipsei banilor – pe scurt, numai noi ştim cum am supravieţuit şi am ţinut, cu mîinile îngheţate, steagul sus. Dar tocmai în vremea în care eu şi cei mai apropiaţi colaboratori ai mei am făcut sacrificii inimaginabile pentru continuarea activităţii acestui partid, vin nişte fripturişti de 2 lei şi ne dau, ei, afară din formaţiunea în care tot mai mulţi români îşi pun speranţele. Rîd curcile. Rîd ungurii. Rîd şi hoţii de profesie. Numai PRM mai rămăsese întreg. În rest, toată lumea s-a încăierat cu toată lumea, sistem turneu, cad capetele ca popicele. Ei, bine, eu nu voi tolera o asemenea porcărie şi voi tăia în carne vie. Cui nu-i place, e liber să plece. Dacă eu am greşit cu ceva – şi am greşit, desigur, pentru că nu sînt robot – să mi se spună, în mod civilizat, şi, în măsura în care e adevărat, mă voi corija rapid. Dar eu greşesc de partea ţării, nu împotriva ţării. Eu sînt cel mai sever judecător al meu. Preţul frămîntărilor mele este imens: în primul rînd sănătatea şi somnul, ele cad primele pe altarul acestei lupte. De pildă, mă frămînt şi din pricina faptului că ziarul partidului, „Tricolorul“ – care, poate, e cel mai bun şi mai curajos cotidian din ţară – nu e procurat de oamenii noştri. Este inadmisibil să existe filiale cu zero abonamente! Ce este, oare, atît de greu să faceţi măcar 10 abonamente pe judeţ? Mie mi se cere performanţă, dar nu primesc nici un ajutor, de nicăieri. Hai să zicem că nu sînt bani – deşi preţul e simbolic – dar am cerut corespondenţe şi materiale din filiale. Nici cererea asta nu e ascultată. Eu ştiu că există activitate de partid, în toate filialele: ce vă costă să o popularizaţi în ziarul „Tricolorul“? Totuşi, sîntem singurul partid cu presă proprie, de ce nu o valorificaţi? Iertaţi-mă că am ridicat această problemă, dar asta e profesia mea, de scriitor şi ziarist, şi fiecare se plînge de ceea ce îl doare.
Stimaţi delegaţi la Congresul Extraordinar al partidului nostru, avem multe de vorbit şi de analizat astăzi şi în perioada următoare. Pe cele trei direcţii principale care au făcut PRM-ul unic şi inconfundabil: problema naţională, dreptatea socială şi relansarea economiei. De la înalta tribună a Congresului Extraordinar al PRM acuz toate regimurile politice post-decembriste de înaltă trădare de ţară! Ziua Judecăţii nu se apropie, a şi venit! Poporul Român va pune mîna pe biciul lui Christos şi pe lancea lui Horea şi o să înmoaie oasele celor care i-au trădat încrederea. Criza lucrează pentru noi. Peste tot, în Europa, forţele naţionalismului luminat sînt pe val. Mai devreme sau mai tîrziu, stăpînii străini ai coloniei numite România se vor dezmetici şi vor trebui să recunoască faptul că nu ne mai pot împiedica să venim la Putere. Cine va dialoga cu mulţimile tot mai revoltate? Cu greviştii? Cu minerii blocaţi în subteran? Cu victimele abuzurilor incalificabile comise de „poliţia politică“ pînă şi în şcoli, unde au fost percheziţionate eleve şi profesoare chiar şi în lenjeria intimă? România a devenit un iarmaroc al spionilor, un psihopat intră cu o bombă într-o Universitate, ne-am transformat în „frontiera sălbatică“ a Europei – dar SRI-ul nu se ocupă de aceste probleme de Siguranţă Naţională, ci cotrobăie prin sutienele unor adolescente! Pe scurt, cine are dreptul să mai deschidă gura în faţa oamenilor care clocotesc de mînie? Numai noi. Pentru că noi n-am fost la Putere niciodată şi nu sîntem vinovaţi de dezastrul ţării. Dimpotrivă, l-am limitat cît am putut, cu orice risc. Nu fiţi naivi să credeţi în sondajele mincinoase. Această bătaie de joc va lua sfîrşit în curînd. Ca să vedeţi ce semnale de alarmă am tot tras, în mod sistematic, permiteţi-mi, în final, să citesc un pamflet, pe care l-am publicat în februarie 1996. E mai actual ca oricînd.
Popor nefericit, îţi plîng de milă
nu te mai pot schimba, eşti prea bătrîn
ieri aveai jug – iar azi ţi-au pus ştampilă
să nu cutezi cumva să-ţi spui român.
N-ai voie să respiri, ori să bei apă
n-ai voie pruncii-n pace să ţi-i creşti
n-ai voie morţii să ţi-i duci la groapă
n-ai voie-n Templul Limbii Româneşti.
De două mii de ani eşti tot pe cruce
mereu s-a tot găsit un venetic
să dea porunci, să mintă, să apuce
să te azvîrle-n foc ca pe-un nimic.
Dar cine-i el să te boscorodească
şi cu ce drept ţi s-a făcut stăpîn?
Altarul de simţire românească
e ros de-un şarpe încălzit la sîn
Într-o secundă, munca ta de-o viaţă
ţi-o scoate peste graniţă-n dolari
frumoasa fiică el ţi-o vinde-n piaţă
ca pe o vită-n lanţuri, la ursari.
De-i hoţ de bănci, sau traficant de arme
de-i komisar străin sau controlor
el la Înalta Poartă, ce nu doarme
te va pîrî ca pe-un răufăcător.
Eşti blestemat să-ţi pună capu-n poală
cîte-un călău cu paloş, preventiv
ieri la Stambul şi Moscova fatală
azi la Bruxelles, New York şi Tel Aviv
Nu zici ca ei? Îţi arde de şarade?
Respingi hortysya gloată din Ardeal?
Nu dai soldaţi să cadă-n ambuscade
Pentru Guvernul Transnaţional?
E vai şi-amar, fii gata de urgie
eşti xenofob, şovin, nefrecventat
aceiaşi tăietori în carne vie
te pun la zid de parc-ai fi ciumat.
Aceste lifte aventuriere
prăpăd şi jale lasă-n urma lor
dar fiindcă ştiu că n-ar avea putere
şi-au tras şi cîte-o coadă de topor.
Tandem sinistru, sluga şi străinul
doi cîte doi, perechi carnavaleşti
căpuşa şi hiena îşi fac plinul
din trupul Mioriţei strămoşeşti.
E totul invers, cerul se răsfrînge
în mlaştina din ochii lor barbari
iar ţara geme şi Poporul plînge
de şarlatani şi biruri tot mai mari.
Probezi cu acte-n regulă – hoţia
acuzi trădarea – cu dovezi de fier
dar la un semn, se prinde-n joc Mafia
şi hoţii sînt salvaţi ca prin mister!
Imunizaţi, ei trec la represalii
începe hăituirea celor drepţi
în văzul lumii, şleahta de canalii
vînează oameni şi îşi face-adepţi.
Şi-n fauna borfaşilor siniştri
trag sfori primari, cu Tricolor pătat
judecători, parlamentari, miniştri
şi-un mercenar ce-şi zice şef de stat.
Nimic nu e normal, se fură totul
se muşamalizează crime mari
încă miroase-a sînge cald complotul
iar ucigaşii sînt miliardari.
Nu se mai vede ţara de partide
bătrînii umblă-n zdrenţe, prin gunoi
iar în spitale plîng femei gravide
cu pruncii masacraţi de viruşi noi.
În nici un an n-a fost mai mare foame
în nici un an n-a fost mai crunt dezmăţ
recepţii, zaiafeturi şi chiolhane
iar pielea vacii noastre e pe băţ.
La Porţile Cetăţii bate ciuma
(dar Negru Vodă pupă la horthyşti).
Se strînge laţul, se îngroaşă gluma
(dar el vînează… naţionalişti!)
A fost sub ape jumătate ţară
(el nu s-a dus, era noroi pe jos)
trişti, muncitorii rebegeau pe-afară
(dar el a şters-o elegant, prin dos).
Acum ne-am lămurit, e clară treaba:
avem un preşedinte de export
să crape-n două ţara, tot degeaba
el nu vrea mămăligă, ci doar tort.
Să nu cumva să-i duceţi veşti mai proaste
el se consumă, fiindcă e fragil
nu-i spuneţi de şomeri şi de năpaste
Tîrgoviştea ţi-l face brusc ostil.
Pretinde că-i sărac şi fără pată
(dar toţi în jur sînt putred de bogaţi!)
el n-ar strivi o gîză, niciodată
(a dat numai un ordin, la gealaţi!)
A pripăşit, perfid, o ţigănie
care prin alte ţări ar sta la beci
numai şi numai bine lui să-i fie
şi să domnească pe cadavre reci.
El aparent e bun, mereu zîmbeşte
dar e mortală muşcătura sa
nu-i cereţi brusc să simtă creştineşte
unui ateu kominternist sadea.
Aceasta-i România la răscruce:
săracă, dezbinată, fără spor…
La loc comanda! Drumul ăsta duce
spre un război civil pustiitor!
În trîmbiţa minciunii prind să sune
cei care-ngraşă porcul în Ajun
promit salarii mari, şi pensii bune
cantine la săraci, rachiu, tutun.
Nu-i credeţi, fraţi români, fiindcă Satana,
prin gura lor, vă-ntoarce iar din drum
şi hoţi, şi proşti, ei cangrenează rana
ce-aveau de spus, au spus-o pîn-acum.
Ne-am săturat de tagma lor rapace
P.D.S.R, şi CHEIA – tot un drac
acum e timpul să ne lase-n pace
e public naufragiul lor buimac.
Analfabeţi, homunculi contra firii
spioni de trei parale, piază-rea
vor să îşi facă-n piaţă harakiri?
Nu au decît, dar noi nu-i vom urma!
De ani şi ani, domneşte doar o Lege
e Legea Junglei, monstru nesătul -
Popor Român, tu hotărăşti, alege!
Deşteaptă-te! Ajunge! E destul!
În încheiere, urez succes deplin lucrărilor Congresului nostru.
Manifestare care se desfăşoară sub două sloganuri:
România Mare
Nu e de vînzare!
şi
P.R.M. e peste tot -
Jos, Regimul mafiot!
CORNELIU VADIM TUDOR
(Discursul a fost rostit sîmbătă,
20 iulie 2013, la Pavilionul ROMEXPO, din Bucureşti, fiind marcat, în repetate rînduri, de aplauzele şi uralele celor peste 1.200 de delegaţi)
