Constantin Brâncoveanu – personalitatea nr. 1 a istoriei româneşti

Constantin Brâncoveanu a domnit 26 ani în Ţara Românească (1688 – 1714) şi a fost ucis de turci în 15 august 1714 la vârsta de 60 ani. Şincai scrie în Cronica românilor că odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: ,,Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta..." 1

Poate că nu întamplător, în ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când domnitorul împlinea 60 de ani, au fost duşi cu toţii spre locul de osândă. Fostul său secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenţa, relatează că, înainte de a fi ucişi, domnitorul a dat fiilor săi acest ultim îndemn: “Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”. Atunci în prezenţa sultanului, a trimişilor unor ţări străine, a soţiei, fiicelor şi ginerilor lui Brâncoveanu, aduşi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului şi a celor patru fii. Mai întâi i s-a tăiat capul lui Ianache Văcărescu, cel mai de seamă sfetnic al domnitorului, după care au fost retezate capetele celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. După ce a asistat la toată tragedia fiilor săi, a fost tăiat şi capul domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful suliţelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor. Nişte pescari creştini le-au găsit pe mare şi le-au îngropat în mănăstirea grecească din insula Halki.

Doamna Maria, fiicele, ginerii şi nepoţii, care au scăpat cu viaţă, au fost închişi într-o cetate din Asia Mică, de unde s-au putut reîntoarce în ţară abia după doi ani. În 1720, doamna Maria a izbutit să aducă în ascuns rămăşiţele pământeşti ale domnitorului martir, pe care le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa. Deasupra mormântului a aşezat o candelă având o inscripţie care consemna aceste lucruri.
Asadar, Constantin Brâncoveanu a fost un mare “ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţara sa şi pentru credinţa creştină.
Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar şi pe necreştini. După cum era de aşteptat, moartea mucenicească a Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns în cântece şi balade populare. O cunoscută baladă a fost culeasă în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care era prezentată pe larg mucenicia lui “Brâncovanul Constantin / Boier vechi şi domn creştin”. 2
Brâncovanul Constantin
Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncovanul se scula,
Faţa blândă el spăla.
Barba albă-şi peiptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimânta!
,,Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!"
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă iuruşea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Şi-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
,,Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Că de mult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!"
,,De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pământ,
Cată-acum de vezi ce sânt!"
,,Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească."
,,Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!"
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelaţi veneau curând,
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din cuconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos,
Şi-l puneau pe scaun jos,
Şi cât pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncovanul greu ofta
Şi din gură cuvânta:
,,Doamne! fie-n voia ta!"
Cei gelaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl puneau
Şi capul îi răpuneau!
Brâncovanul greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
,,Doamne! fie-n voia ta!"
Sultanul se minuna:
Şi cu mila se-ngâna
,,Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!"
,,Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu...
Taci, drăguţă, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!"
Imbrohorul se-ncrunta,
Gelaţii se nainta
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pământ îl aruncau
Şi zilele-i ridicau.
Brâncovanul greu ofta
Şi cu lacrimi cuvânta:
,,Doamne! fie-n voia ta!"
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga
,,Alelei! tâlhari păgâni!
Alei! voi feciori de câini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-aţi pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ştergeţi pe pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!"
Turcii crunt se oţereau
Şi pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Şi de-un paltin o legau
Şi râzând aşa strigau:
,,Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoşti tu pielea ta?"
,,Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncovanul Constantin!"

La 21 iulie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe domnitorului martir, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache. Sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august.

După cum se ştie, Partidul România Mare a adoptat încă de la înfiinţare ca siglă a partidului, Vulturul Cruciat – însemnul heraldic al basarabilor şi brâncovenilor, ce reprezintă în heraldica veche simbolul suveranităţii şi independenţei Ţării Româneşti.
Celor care ne acuză că am fi ba comunişti, ba fascişti vreau să le amintesc că Vulturul nu ţine în plisc nici secera, nici ciocanul, nici zvastica, ci CRUCEA CRESTINĂ, noi fiind dealtfel singurul partid din România ce conţine crucea creştină în însemnul oficial al partidului. Este unul din multele motive care m-au determinat să ader în urmă cu câteva săptamâni cu toată convingerea la acest partid. De asemenea, unul dintre aforismele Preşedintelui Corneliu Vadim Tudor care m-au impresionat cel mai mult, este cel referitor la personalitatea ilustrului domnitor: “Personalitatea nr. 1 a celor 2000 de ani de Istorie românească este, fără dubii, Constantin Brâncoveanu. De ce ? Fiindcă, aidoma lui Isus, el s-a jertfit pentru noi. Fără sacrificiul acestui oltean, al celor 4 copii ai săi şi al ginerelui său, poate că astazi noi am fi fost musulmani şi am fi vorbit turceşte. Acea zi de 15 august 1714 a fost momentul crucial al creştinismului la români.”

Îndemn tinerii şi nu numai, ca în aceste zile din Postul Adormirii Maicii Domnului să facă pelerinaje la mormântul acestui martir al Neamului Romanesc de la Biserica Sf. Gheorghe Nou deoarece:

“Mormintele de oameni mari,
Sunt vetre de lumină.
Acolo, ca să fie tari
Urmaşii se închină...”

(articol scris de Dr. Livius Ţîrnea, presedinte OTRM Timişoara si publicat in Ziarul Tricolorul pe data de 13 august 2009)