TOT MAI MULŢI ROMANI SE PRONUNŢĂ PENTRU REINTRODUCEREA PEDEPSEI CU MOARTEA

După împuşcarea lui Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989, pentru 5 infracţiuni - genocid, subminarea puterii de stat, subminarea economiei naţionale, distrugerea de bunuri obşteşti prin avarierea unor clădiri, încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse în bănci din străinătate (care nu au putut fi dovedite nici pînă în ziua de astăzi) - pedeapsa cu moartea a fost abolită în România. Cine a avut interes să facă acest lucru este de prisos să mai menţionăm, în condiţiile în care jaful care s-a petrecut şi se petrece şi în aceste zile în România a atins proporţii inimaginabile, ceea ce îl identifică în mod real cu actul de subminare a economiei naţionale, generatorul unui veritabil genocid practicat de structurile interne de putere, care nu reprezintă altceva decît o modalitate de exercitare a dictatului extern la care este supusă ţara noastră de mai bine de 22 de ani.

Pe unde mergi prin ţară vezi numai ruine, schelete ale unor unităţi economice care înainte de 1990 reprezentau faima României în lume. Se producea şi mult, şi bun, este adevărat şi tocmai asta deranja foarte tare, pentru că ei, vesticii, nu mai aveau unde să-şi plaseze produsele, mult mai scumpe şi nu întotdeauna de cea mai bună calitate. Trebuia ca România nu doar să nu mai producă, ci şi să fie transformată în piaţă de desfacere. Şi a fost. Încet, încet, obiectivele clasificate altădată ca strategice au început să fie considerate „găuri negre“ pentru bugetul ţării şi vîndute pe daiboj străinilor, devenind instantaneu obiective profitabile, sau falimentate, şi lăsate de izbelişte, pînă cînd au ajuns cu adevărat nişte mormane de fier vechi. Pînă şi aici se cuvine o precizare importantă, căci multe dintre acestea înglobau în realitate oţeluri speciale, cupru, aluminiu şi altele, materiale care i-au îmbogăţit pe „investitorii strategici”, care le luaseră pe nimic. Cîtă nemernicie trebuie să ai pentru a distruge o economie care producea! Cu trecerea anilor am înţeles din ce în ce mai bine că nu prostia ori necunoaşterea îi împingea pe mai marii ţării să facă tot felul de nenorociri, ci nemernicia şi trădarea, la care îşi dăduseră mîna cu toţii, de la stînga la dreapta şi invers, fără nici o deosebire. România avea o economie integrată, care nu avea nevoie decît de o restructurare bine gîndită şi de investitiţii în retehnologizare pe care ni le permiteam, pentru că aveam şi oameni, şi resurse potenţiale, întrucît, să ne aducem aminte, eram o ţară fără datorii externe! Oamenii aveau locuri de muncă, unele chiar bine retribuite, şi asta deranja foarte mult, pentru că Vestul, precum şi proaspeţii „capitalişti" autohtoni aveau nevoie forţă de muncă bine calificată, dar ieftină, iar românii trebuiau transformaţi în sclavi pentru a-i servi pe ei, în activităţi cu condiţii de muncă grele, prost plătite sau considerate „penibile", ori „înjositoare", unde boierii să nu se murdărească sau să-şi consume energia. Aşa au ajuns inginerii, profesorii şi doctorii români sclavi pe plantaţiile de căpşuni, portocali, măslini, ori în livezi şi podgorii etc. din Italia, Spania, Germania sau Franţa, ori îngrijitori de bătrîni sau de alte persoane cu dizabilităţi de prin spitalele şi azilurile occidentale. Zilele trecute am vizionat, la postul de televiziune Antena 3, imagini terifiante cu o fostă capacitate de producţie, veche de 150 de ani, unde se fabricau mărfuri destinate exportului în proporţie de 80%. Este vorba despre Combinatul Siderurgic Victoria Călan, judeţul Hunedoara. La 25 mai 1869 se pune fundaţia primului furnal. În 1870, anul demarării activităţii industriale la Călan, colonia muncitorească era formată doar din 10 case, acestea ajungînd în anul 1918 la un număr de 78! După al II-lea război mondial, Călanul a devenit un puternic centru al siderurgiei româneşti, recunoscut prin producţia de fontă cenuşie, cocs metalurgic şi piese turnate. În perioada 1949-1952 s-au clădit primele blocuri de locuinţe şi o şcoală de ucenici. În anul 1959, în dreapta Rîului Strei, pe terasa de lîngă străvechea biserică din Strei Sîngeorgiu, a început construirea oraşului nou Călan. În 1976 s-a dat în folosinţă Casa de Cultură, avînd o sală de spectacole cu aproximativ 400 de locuri, o sală de şedinţe cu 100 de locuri, bibliotecă, sală de lectură şi alte spaţii destinate activităţii cultural-artistice. În anul 1981 au fost date în folosinţă o nouă policlinică şi o nouă bază sportivă, cu teren de fotbal, teren de antrenament, tribune cu 7000 de locuri. Pe parcursul activităţii sale industriale, oraşul Călan a cunoscut cîteva premiere pe plan naţional şi internaţional: cel mai mare furnal din ţară la sfîrşitul Secolului al XIX-lea; prima instalaţie din lume pentru producerea cocsului şi semicocsului prin fluidizare (1957); producerea cocsului brichete pentru scopuri industriale în ţară (1961); folosirea primelor suflante pentru furnale proiectate şi construite de specialişti români (1952); fabricarea utilajului de turnare pentru oţelării direct din fontă de primă fuziune în ţară (1989). Acesta este un exemplu singular în avalanşa de unităţi industriale închise, vîndute sau distruse de cei ce s-au aflat la putere în ultimii 22 de ani. Şi pentru ca acesta să nu fie singurul, dar şi pentru a întări dovezile distrugerilor, să mai luăm un exemplu, poate mai dureros prin prisma dimensiunilor sale, atît economice, cît şi sociale. Electroputere Craiova, compania care cu începere din 1941 a fabricat cîteva mii de locomotive pînă la 6.800 CP, va renunţa la fabricarea acestora, dar si a echipamentului de transport urban. Acţionarii companiei, deţinută în majoritate de firma Al-Arrab Contracting Company Limited (86% din acţiuni), urmează să aprobe în următoarea Şedinţă AGA, planificată pentru data de 23 aprilie „desfiinţarea diviziei Vehicule Feroviare şi Urbane", potrivit anunţului publicat chiar pe site-ul de internet al Electroputere. Din păcate, Statul Român nu ţine cont de costul pierderii definitive a unei capacităţi de producţie în România, costul şomajului pentru cîteva sute de oameni, plus costul dezindustrializării pentru Craiova. Nici Ministerul Transporturilor nu s-a gîndit vreo secundă la implicaţii. Motivul final al închiderii secţiei de locomotive este că un program serios de investiţii în calea ferată nu a mai fost făcut de 21 de ani, deşi sistemul pîlpîie cu locomotivele produse în anii '70, iar majoritatea trebuiau casate încă de acum 10 ani. Noi, cei de la Partidul România Mare, am semnalat aceste probleme cu multă vreme în urmă, publicînd chiar lista întreprinderilor dispărute de pe harta economică a României în ziarul nostru, „Tricolorul”, dar nimeni nu ne-a luat în seamă. În schimb, vine acum Antena 3 şi redeschide subiectul, uitînd că şi partidul patronului din umbră a participat din plin la acest jaf prin implicarea directă a specialiştilor săi în guvernările anterioare. Tot ce s-a întîmplat pînă acum este de o gravitate excepţională, dar ce se va întîmpla în continuare este şi mai şi, nu se poate închipui nici în cele mai întunecate coşmaruri. S-a început cu vînzarea către o aşa-zisă companie canadiană a zăcămîntului de cupru de la Roşia Poieni. În condiţiile în care la nivel mondial există o cerere de cupru în creştere accelerată din partea economiilor emergente, în special China, în prezent existînd un deficit de cupru rafinat estimat de International Copper Study Group la 358.000 de tone în 2011, actul de vînzare a companiei româneşti nu poate fi catalogat altfel decît ca un act criminal, de înaltă trădare de ţară, căci Cupru Min deţine licenţa de exploatare pentru cel mai mare zăcămînt de cupru din Europa, estimat la 900.000 de tone, evaluate la preţul actual al metalului roşu (8.320 de dolari/tonă) la aproape 7,5 miliarde de euro. Dar cum preţul cuprului a fost oscilant în ultimii ani, acest metal ajungînd la un moment dat să fie cotat pe bursa din Londra la mai puţin de 3.000 de dolari/tonă, dar şi la 10.000 de dolari/tonă, analiştii Barclays Capital estimează că preţul cuprului se va menţine peste nivelul de 9.000 de dolari/tonă în a doua parte a anului. În februarie 2012, preţul mediu al metalului roşu a fost de 8.422 dolari/tonă, faţă de 8.043 cu o lună înainte. Înainte de evenimentele din 1989 cuprul pleca de la Cupru Min la rafinăria din Zlatna, unde era adus la o puritate de 90%, iar mai departe către rafinăria Pheonix Baia Mare (parte a Cuprom Bucureşti), de unde rezulta cupru electrolitic rafinat pînă la o puritate de 99,99%, plus aurul şi argintul care însoţesc de obicei extracţia cuprului. De aici, lanţul de producţie al cuprului continua cu Metrom Braşov, unde se transforma în produse plate, şi cu fabrica din Zalău, unde se producea sîrmă. În prezent, tot acest lanţ de producţie nu mai există, fapt pentru care cuprul în formă brută va fi exportat. Pentru că acest lanţ a dispărut, unităţile respective au ajuns să fie falimentate şi închise în final, întregind astfel tabloul unui întreg dezastru românesc.

Aceste date sînt mai mult decît concludente, iar guvernanţii noştri vînd o asemenea bijuterie către Bayfront Capital Partners, care şi-a adjudecat licitaţia Cupru Min Abrud, cu numai 200,8 milioane de euro. Dar, ce să vezi? Stupoare, aceasta nu are banii necesari şi trebuie să-i strîngă acum de la investitori privaţi! Înseamnă că statul a declarat cîştigătoare o firmă fără bani, o interfaţă. O firmă în jurul căreia mai este ţesut un mister, prin faptul că nu se cunoaşte nici pînă în prezent cine se află în spatele companiei. „Din documentele prezentate rezultă că Bayfront Capital Partners va susţine Roman Copper în vederea finanţării achiziţiei de acţiuni la Cupru Min şi a datoriilor cu participarea investitorilor din Canada, Europa şi SUA". Potrivit datelor de pe pagina proprie de internet, Bayfront Capital Partners este un butic de investiţii deţinut de 5 investitori, care se ocupă cu servicii de corporate finance şi consultanţă în fuziuni şi achiziţii. Tot pe site-ul firmei se precizează faptul că aceasta acordă finanţări pentru achiziţii, de obicei în limita a 5 milioane de euro, şi în special sub forma plasamentelor private (oferte care se adresează unui număr mic de investitori, aceştia fiind, de regulă, persoane foarte înstărite). Conform informaţiilor de pe site-ul Bayfront Capital Partners, 3 din cei 5 parteneri ai firmei de investiţii au lucrat în trecut pentru Canaccord, firma de brokeraj care l-a ajutat pe Frank Timiş să-şi listeze la bursă cele mai mari afaceri, Regal Petroleum şi African Minerals. Canaccord a oferit servicii de brokeraj şi de consultanţă inclusiv pentru Gabriel Resourses, care deţine drepturile de exploatare pentru zăcămîntul de aur de la Roşia Montană, precum şi pentru European Goldfields, care deţine drepturi de exploatare pentru un alt zăcămînt românesc, cel din zona Certej din Hunedoara, ambele fiind afaceri puse pe picioare de numitul Frank Timiş. Potrivit unui articol al publicaţiei „The Globe and Mail”, noul proprietar al Cupru Min este o firmă înfiinţată cu cîţiva ani în urmă de Rob Chalmers de la zero, cu „un Blackberry, cîteva birouri închiriate de la Cormark şi cîţiva avocaţi buni". În acelaşi articol se precizează faptul că Bayfront Capital Partners nu dispune de birouri de tranzacţionare sau pentru directori, ci doar de o mînă de oameni cu un simţ ascuţit cu privire la ceea ce sînt interesaţi să cumpere in-vestitorii instituţionali. Ciudată încrengătură, din care noi, ca popor, sărăcim, iar guvernanţii se îmbogăţesc, fură şi trădează pe faţă, iar noi privim cu gura căscată cum ne este distrusă ţara. Şi asta nu este încă tot. Dacă pînă acum ne-a ferit bunul Dumnezeu de cutremure, în curînd se pare că o să avem parte din plin şi de asemenea fenomene extrem de neplăcute, pentru că acelaşi guvern trădător a mai aplicat o lovitură sub centură Poporului Român, aprobînd acordurile petroliere de concesiune pentru explorare-dezvoltare-exploatare încheiate între ANRM şi Chevron, al doilea mare grup petrolier din SUA, pentru perimetrele Vama Veche, Adamclisi şi Costineşti. „Experienţa altor state dovedeşte că tehnologia utilizată în exploatarea acestui gaz este destul de neprietenoasă cu mediul înconjurător", a afirmat recent Mihail Valentin Batistatu, profesor universitar la Institutul Naţional de Petrol şi Gaze de la Ploieşti. Fracturarea hidraulică, ce constă în injectarea de apă amestecată cu nisip şi chimicale (596 de substanţe chimice dintre care cîteva sînt cangerice) la mare presiune în formaţiunile de şist, poate avea urmări extrem de grave. Iată doar cîteva dintre urmările folosirii acestei tehnologii: otrăvirea întregului cîmp acvifer din zonă cu substanţele extrem de nocive folosite în procesul de extracţie; eliberarea la suprafaţă a unor substanţe radioactive, precum Radium 233; otrăvirea aerului, cu efecte dezastruoase asupra organismelor vii (arsuri cutanate şi ale căilor respiratorii, afectarea simţurilor de bază, căderea părului etc.). Această tehnologie a fost interzisă în mai multe ţări, printre care Franţa (în iunie anul trecut), Marea Britanie, dar şi în ţara vecină nouă, Bulgaria. Deoarece, în cazul în care produsele chimice injectate cu presiune mare la adîncimi profunde ajung să se infiltreze în pînzele freatice, consecinţele pentru populaţie, ca şi pentru agricultură, ar fi catastrofale. Iar la noi, Dobrogea reprezintă una dintre principalele regiuni agricole ale României. Dar ce te faci atunci cînd trădarea vine de la cel mai înalt dregător al Statului Român, şi anume Traian Băsescu? Acesta a vorbit pentru prima oară, cu ocazia discursului din martie din Parlament, despre potenţialul economic al exploatării gazelor de şist din România. După acest eveniment, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a declarat pentru MEDIAFAX că şeful statului a fost vizitat anterior de reprezentanţii Chevron. Ce vreţi mai mult de atît? Nu degeaba tot mai mulţi compatrioţi solicită reintroducerea pedepsei cu moarte. Totuşi, noi le răspundem că nu aceasta reprezintă soluţia. Nu ne mai rămîne să spunem decît atît: români, dacă mai votaţi cu ăştia, chiar vă meritaţi soarta!

Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU

Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă se apropie cu paşi repezi

Stimaţi prieteni,

înainte de toate, rog organizatorii să deschidă ferestrele, pentru că aveţi în faţă un om care nu a dormit azi-noapte: lunea eu tipăresc revista „România Mare“; la 3 dimineaţa am ieşit din Casa Scînteii, am dormit doar 3 ore şi m-am trezit cu noaptea în cap să ajung la această manifestare, de la care nu puteam lipsi.

La astfel de evenimente ale simţirii româneşti eu voi fi mereu prezent. Noi nu avem altă putere. Noi conducem oamenii prin cuvînt, prin stilou, prin microfon, prin puterea exemplului personal, prin mătasea Tricoloră aninată de buchetele de flori. Dar, dacă stăm bine să ne gîndim, în Istorie astfel de oameni au biruit. Ce armată avea Mîntuitorul nostru Isus Christos? Avea cîţiva ucenici, dintre care unii s-au şi dezis, L-au trădat, unul chiar L-a vîndut. Dar iată că Împărăţia Lui a durat mai mult şi decît împărăţia lui Carol cel Mare, şi decît împărăţia lui Frederic cel Mare, şi decît împărăţia lui Petru cel Mare, şi decît împărăţia lui Napoleon cel Mare. Aţi observat? Toţi şi-au adăugat „cel mare“, sau „cel frumos“, sau „cel viteaz“.

Isus era numai Învăţător, dar noi toţi stăm la picioarele Lui şi trăim, şi ne-am umanizat, şi avem parte de divinitate tocmai prin sacrificiul Lui. El spune undeva, într-una dintre cele 4 Evanghelii (citez din memorie): „Cînd se adună doi oameni, în numele Meu, sînt şi Eu acolo“. Mîntuitorul Isus este aici, alături de noi. Pentru că ce omagiem noi acum? Sacrificiul idealist al unor oameni! Vorbea mama Doinei Aldea Teodorovici despre copiii ei şi despre moştenirea lor. Am fost emoţionat, pentru că acei minunaţi artişti s-au prăpădit în România, care ar fi trebuit să le fie adăpost. Eu sînt, totuşi, convins că moartea nu-i sfîrşitul. Ei s-au dus la Domnul, pentru că prea mult s-au iubit şi prea mult bine au făcut pe lume. În noaptea aceea blestemată, eram împreună cu un alt împătimit al Basarabiei româneşti, Adrian Păunescu, amicul meu din tinereţe. Cînd eu eram elev la Liceul „Sf. Sava“, Adrian era student la Filologie şi ne întîlneam la Cenaclul „Nicolae Labiş“, de pe Calea Victoriei, patronat de Eugen Barbu. În urmă cu 3 zile, sîmbătă, am fost în pelerinaj la 5 cimitire, în Capitală, printre care şi la Cimitirul Bellu. Am fost cu copiii mei, cu soţia mea, cu alte rude ale noastre. Am dereticat, am făcut curăţenia de primăvară înaintea Sfintelor Paşti. Am depus frumoase buchete de flori la mormintele lui Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Nu mai vorbesc de Mihai Eminescu, care este coconul de marmură în jurul căruia se leagă şi se înfăşoară toată Cultura Naţională. Aşadar, în acea noapte, mă aflam pe terasa unui restaurant din Bucureşti, alături de Adrian Păunescu şi Adrian Năstase, fostul meu coleg de la ,,Sf. Sava”, care era, pe atunci, preşedintele Camerei Deputaţilor. Ei nu se cunoşteau. Au făcut cunoştinţă prin mijlocirea mea. Tot acolo se afla şi ministrul Apărării din acea vreme. Ca să auzim a doua zi că, în timp ce noi beam, după datină, un strop de vin şi vorbeam de-ale noastre, se prăpădeau acei doi îngeri neprihăniţi, care au venit într-o ţară scăpată de sub orice control, o ţară anarhică. Iată, în greaca veche, ce înseamnă anarhie: „an arhos – fără putere“. De atunci şi pînă acum, victime ale anarhiei sînt, în primul rînd, cei neprotejaţi: soţii Teodorovici, Grigore Vieru şi atîţia alţii. Ei au venit la fraţii lor, pentru a găsi ajutor şi protecţie, dar s-au prăpădit în accidente de circulaţie. Cînd a avut Grigore Vieru acel nenorocit accident - era vineri, dacă nu mă înşel - mergeam spre Conferinţa de Presă a partidului pe care îl conduc şi am auzit la Buletinul de ştiri, în bordul maşinii, ce s-a întîmplat. L-am sunat pe Adrian Păunescu imediat. „Adriane, ce se întîmplă cu ţara asta de-şi omoară eroii din cele patru zări? Cum e posibil, după soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, să sufere şi Grigore Vieru un accident? Să fie zdrobit de acest monstru al unei civilizaţii care nu duce nicăieri? Ne autodistrugem în felul acesta!“ Adrian Păunescu ofta şi plîngea“. Grigore, care era atît de fragil, în ’90 sau ’91 a venit la mine acasă. Eu întîlnisem o tămăduitoare, care pretindea că are puteri taumaturgice, paranormale. El, săracul, avea spasmofilie, cădere de calciu, de potasiu. I-am spus: „Grig, vino la mine. Am să-ţi aduc o vindecătoare, care îl tratează şi pe tata“. A venit. A stat cuminte. Mă uitam la el ce plăpînd e, dar ce inimă uriaşă îi clocotea în piept! Ce versuri a scris omul acesta e greu de imaginat. Există cîţiva poeţi în literatura română - unul este Eminescu, altul este George Bacovia, altul este Tudor Arghezi, altul este Lucian Blaga - care ating fibra cea mai lăuntrică a simţirii umane, nu numai româneşti. Am aici un set de 5 CD-uri, pe care o să-l dăruiesc mamei Doinei. Melodii culese de mine, la Radio România sau de pe alte CD-uri, de pe discuri mai vechi şi mai noi. Nu mai puţin de 105 cîntece româneşti, sub genericul „Muzici Naţionale“. Aici, în primul disc, se află şi cîntecul compus de Ion - care, neîndoielnic, a avut har muzical dumnezeiesc - pe versurile lui Grigore Vieru: „Reaprindeţi candela-n căscioare/ Lîngă busuiocul cel mereu.../ Degerat la mîini şi la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu“... . Cine mai foloseşte cuvîntul moldovenesc „mereu“? Nicolae Labiş, care zice „Codrii cei merei“, adică „albaştri“. Mii de seturi cu aceste CD-uri le-am dăruit românilor din toată lumea. Ca membru în Parlamentul European, eu mă duc la Bruxelles şi la Strasbourg, la Baden-Baden sau la Frankfurt, la Offenburg sau Waterloo, unde mă cheamă românii, mei cu probleme de drept al muncii, litigii, necazuri. Niciodată nu mă deplasez fără 10-20 de CD-uri. Am împînzit lumea cu aceste comori de muzică românească. Trebuie să ştie toţi că nu a murit simţirea naţională şi, acolo, în pustietatea lor, unde s-au dus după o amărîtă de bucată de pîine românii să îşi ostoiască dorul în nopţile lungi de iarnă, mai ales într-un Occident cinic, care nu-ţi dă nici un pahar cu apă, să nu ne facem iluzii. Această muzică e un balsam de pus pe rană. Îl dau doamnei să asculte în maşină, sau acasă, la Chişinău. O să-i dăruiesc şi doctoratul meu în Istorie, tipărit sub titlul „Cartea de Aur“, unde scriu mult despre Basarabia. Să nu creadă cineva că generaţia noastră va părăsi suprafaţa pămîntului pînă nu facem Unirea! Să nu se iluzioneze cineva că uităm adevărata hartă a României! Nu întîmplător, în 1990, am creat o revistă care se numeşte chiar „România Mare“. Asta, deşi iniţial nu s-a dorit să mi se dea aprobare. Spuneau unii: „Domnule, îi supărăm pe ruşi“. Care ruşi, oameni buni? Ei nu se supără chiar aşa, cu una, cu două. Ruşii se supără pe slugi, nu pe oamenii demni. Ia să ne ţinem rangul nostru! Ia să spunem, clar, ce-am însemnat noi în Istorie, ce-am dăruit Umanităţii şi ce-i mai putem dărui! Eu sînt convins că vom face şi Unirea. În 1991, am fondat partidul cu acelaşi nume. Cînd am tipărit, în 2003, acest doctorat, am sugerat graficianului să redea pe copertă harta României Mari, cu Mîntuitorul deasupra ei. Aşa cum e statuia de la Rio de Janeiro. Există o statuie şi la estuarul Fluviului Tejo, în Lisabona. Pe aceasta din urmă am văzut-o. Aşa vreau să înalţ şi eu una, pe Tîmpa, în Braşov. Vreau să ridic o statuie de 40-50 de metri, cu o capelă la bază, unde să se oficieze cununii, să se facă slujbe de Crăciun, de Paşte. Românii au nevoie de aşa ceva. Nu eu am desenat coperta acestei cărţi, nu am talent la desen, dar am i-am cerut artistului plastic: România Mare, cu Mîntuitorul, în prim-plan, fiindcă numai Domnul din Cer ne va ajuta. Cînd l-am eliberat pe Ilie Ilaşcu din temniţa, ilegală, a unui regim nerecunoscut de nimeni, cel de la Tiraspol, am gîndit ca la şah. Apropo de şah: acum o lună a venit Gari Kasparov la Strasbourg, să susţină un simultan chiar în Parlamentul European. Mama m-a învăţat şi pe mine să joc şah. Ilie Ilaşcu era încă puşcărie. Eu nu-l văzusem la faţă, decît la televizor, săracul de el, atunci cînd zicea: „Vă iubesc, Popor Român!“. M-a impresionat. În anii ’93, ’94, ’95, se băgau unii în cuşcă, în mod simbolic, demonstrînd, pe străzile Bucureştilor, dar aşa ceva nu înmuia inima de fiare a acelor bolşevici. Şi atunci, împreună cu Leonida Lari, Dumnezeu s-o ierte - iată cît de timpuriu ni se prăpădesc poeţii, care ard ca nişte flăcări, ca nişte torţe -, am gîndit aşa: să-i dăm cetăţenia română fratelui Ilie, să-l primim în partid, ca membru, să-i oferim un judeţ bun, aproape de Basarabia lui natală, să-l facem senator şi apoi membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei! Ne-au ieşit toate pasienţele, ca la şah. A nu se uita că el era încă în lanţuri. Atunci, am elaborat o Rezoluţie la Strasbourg, pe care a contrasemnat-o şi Dmitri Rogozin. Ce vă spune numele acesta? E mîna dreaptă a lui Putin în probleme de strategie şi geopolitică. Acea Rezoluţie a fost semnată de mai mulţi Lorzi englezi şi de numeroşi alţi colegi. Abia după aceea i-am scris lui Vladimir Putin: „Domnule preşedinte, îşi poate permite Rusia, în curs de democratizare, să tolereze deţinerea unui parlamentar european în temniţa unui regim ilegal, pe care nu îl recunoaşte nimeni?“. Ei, bine după două săptămîni, Ilie Ilaşcu a fost eliberat!

Stimaţi compatrioţi, ne-am adunat aici pentru cauza sfîntă a Basarabiei. Pe care panslavismul o pîndea de mult. În 1801, un sfetnic al Ţarului Pavel I, pe nume Rostopcin, propunea să o facă ostatică. Acest Rostopcin e cel care a dat foc Moscovei cînd a intrat Napoleon, în 1812. Toate se înlănţuiesc. În 1812 s-a vîndut Basarabia. Unde? La Hanul lui Manuc. Deschid o paranteză. Şoferul şi secretara mea ştiu că azi-noapte, pe la ora 3 şi ceva, cînd mă duceam spre casă, pe lîngă Dîmboviţa, le-am spus: „Ăsta-i Hanul lui Manuc, unde, în mai 1812, s-a vîndut Basarabia românească!“ Tot acolo avea să moară marele general Gheorghe Magheru, singur, sărac lipit, în 1880. Am scris multe despre cedarea ruşinoasă a Basarabiei. Acel Rostopcin i-a propus mişelia Ţarului Pavel I, tatăl viitorului ţar care ne-a furat Basarabia, Alexandru I, la început prieten şi apoi adversar al lui Napoleon. Contele Rostopcin l-a învăţat tehnica, l-a învăţat cum să fure Basarabia. Pavel I avea să moară, probabil otrăvit, în 1801, dar fiul său a moştenit din familie acea poftă hoţească. Şi cînd ne-a prins pe noi mai slabi, prin trădarea lui Moruzzi - care era dragoman al Înaltei Porţi, şi care a interceptat o corespondenţă a lui Napoleon cu Sultanul - am pierdut Basarabia. Dar nu definitiv.

Astăzi, aici, reînnodăm acest lanţ. Astăzi, aici, evocăm ziua de 27 martie 1918. Acel an fundamental al Unirii a început cu vestitorii primăverii. A început cu cei mai chinuiţi dintre români: basarabenii. Ei au plătit cel mai dramatic preţ pentru „mîndria de a fi român“. Dar Ziua deşteptării şi a unirii se apropie cu paşi repezi. Dacă nu vom reuşi să ne unim, din nou, ca în 1918 – atunci ne vom regăsi, împreună, în Europa Unită. Şi România Mare tot va prinde viaţă.

În încheiere, permiteţi-mi să citesc un poem închinat actului istoric de la 27 martie 1918, scris în 1982 şi publicat în antologia mea intitulată „Carte românească de învăţătură“.



BASARABIA, PĂMÎNT ROMÂNESC!



Ne-au dărîmat lăcaşele cu tunul
ne-au vînturat în cele patru zări
tribunii noştri, unul cîte unul
i-au răstignit în jug de lumînări

Procesiuni prin stepa asiată
familii smulse-n zori din aşternut
vechi pămînteni ce-au stăpînit odată
mînaţi de patul puştii şi de cnut

E sfîrtecată harta cu hangerul
un rîu secat ne minte în zadar
pămîntu-i rupt, dar oglindeşte cerul
adevărata piatră de hotar

Aici, prin vreme, totul îi acuză
nu-i mai îndură nimeni pe procleţi
nici clopotul, nici azima din spuză
nici bourul din stema cu peceţi

Şi-i mai acuză datina ce cîntă
la vicleim, la nunţi şi-ngropăciuni
iar peste toate, Limba noastră sfîntă,
icoană făcătoare de minuni

E graiul meu şi-al celor ce-or să vină
şi-al munţilor de oase ce nu tac
o pravilă de aur şi lumină
cu slove de mărimea unui veac

E Limba Romei tămăduitoare
în ea s-au poticnit duşmanii mei
din Căpriana lui Ştefan cel Mare
pîn’ la Hotin, Tighina şi Orhei

Aceasta-i ziua binecuvîntată
cînd Sfatul Ţării buciumă la stîni
psaltirile miros a judecată
şi moldovenii iar îşi spun români

E uvertura sacră a Unirii
e temelia casei unui neam
Îngenuncheaţi, au priceput şi zbirii
că româneşti sînt toate: rîu şi ram

Şi că minciuna n-are viaţă lungă
şi că din zorii lumii stăm aici
Sodoma şi Gomora să-i ajungă
pe toţi vrăjmaşii noştri venetici!

Trăiască Unirea cu Basarabia şi Bucovina!
Trăiască România Mare!

(Aplauze însufleţite)

CORNELIU VADIM TUDOR

(Discursul a fost rostit, liber, în ziua de 27 martie 2012, la Sala de Festivităţi a Primăriei Municipiului Piteşti, fiind transmis de mai multe posturi locale de Televiziune)