ADIO, FRATELE MEU GEAMĂN!

Îndoliată adunare, Stimaţi reprezentanţi ai celor două instituţii fundamentale ale Ţării, Biserica şi Armata, Ne-am adunat astăzi aici pentru a-l conduce pe ultimul drum pe fratele nostru drag Adrian Păunescu. La cumpăna dintre anii 2009 şi 2010, eu am crezut că Noul An va fi unul bun şi cu noroc, şi asta pentru valoarea pithagoreică a cifrei 10 - semnul perfecţiunii, în ştiinţa numerelor. Am tras nădejde că "seria neagră" a culturii române, care a pornit, ca din puşcă, acum 30 de ani - aşadar, acum o generaţie - o dată cu trecerea la cele veşnice a lui Marin Preda, va lua o pauză, ne va da un răgaz. M-am înşelat.

N-a fost să fie aşa. Haideţi să ne uităm la acest sanctuar, care e Cimitirul Bellu, inaugurat în 1859, atunci cînd a fost îngropat aici un copilaş, de 4 ani, al lui C.A. Rosetti. Pe Aleea Scriitorilor, alături de Mihai Eminescu, îşi dorm somnul de veci cei care s-au stins din viaţă în aceşti 30 de ani: Marin Preda, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, cărora li s-au adăugat alţi creatori, de valoare, risipiţi în alte părţi, şi mă refer la Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Mihai Ungheanu, George Sbârcea, Sabin Bălaşa, Mircea Muşat, Octavian Paler, Valentin Păunescu, Mircea Micu ş.a. Aşa cum se vede, cei mai mulţi sînt poeţi. Pentru simplul fapt că poeţii ard ca o torţă, se consumă mai intens. Noi am trăit alături de ei, drumurile ni s-au întretăiat, dar nu i-am cunoscut, nu i-am preţuit, ba chiar, în unele cazuri, superioritatea lor ne stingherea. Nu alta a fost soarta Mîntuitorului Nostru Isus Christos, pe care lumea rea L-a prigonit. Ea, lumea, pentru care Dumnezeu Tatăl L-a creat pe Isus, pentru a prelua nu numai păcatele muritorilor, ci şi bolile lor. În Cartea Sfîntă există un verset tulburător, pe care mama mea îl citea cu lacrimi în ochi şi îl considera "Inima Bibliei". Deschidem Evanghelia Sfîntului Apostol Ioan şi citim: "Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît a dat pe singurul său Fiu, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Tot astfel, vom spune şi noi astăzi: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu Poporul Român cel dreptcredincios, încît ni l-a dat pe acest vulcan de om, fratele nostru cu nume de împărat roman, Adrian. Nu întîmplător, destinul a făcut ca el să se nască în Basarabia românească, exact în vremea Războiului Sfînt pentru Întregirea Neamului. El s-a născut la 20 iulie, în tunetele zilei de Sf. Ilie. Aidoma lui Nicolae Labiş - tot fiu de învăţător, aflat, şi el, în acest Pantheon, de la Bellu - Adrian Păunescu era născut pentru poezie. Ceea ce alţii scriu greu, el scria uşor şi natural, versurile izvorînd din mintea lui sclipitoare aidoma unui "şirag de piatră rară", vorba altui poet de frunte, născut tot în Basarabia, Alexandru Mateevici. Şi iată că acelaşi destin face ca el să fie redat pămîntului Patriei, pe care atît de mult a iubit-o, într-o zi care, în copilăria noastră, era înscrisă cu roşu în calendar, dar cu negru în inimile părinţilor şi dascălilor noştri: 7 noiembrie. Este, şi acesta, un semn că Dumnezeu a primit jertfa idealistă pe care fratele nostru a făcut-o pe Altarul Patriei şi l-a zidit pe el la temelia apropiatei Uniri. Aceasta e datoria sfîntă a generaţiei noastre: să înfăptuim Unirea! Au făcut, şi alţii, destule fapte importante pentru reunificarea, pe cale paşnică, a Basarabiei cu Patria-Mamă, dar Adrian a făcut mai mult decît toţi, chiar şi pentru simplul fapt că el a fost arestat de regimul ilegal de la Tiraspol. Adică a pătimit, efectiv, pentru pămîntul pe care, de altfel, se născuse şi făcuse primii paşi în viaţă. Dar el a împodobit şi Pomul de Crăciun al Ardealului cu globurile de rubin ale cîntecelor şi pelerinajelor sale. Practic, nu există nici un loc important al geografiei istorice a Poporului Român, unde să nu se vadă urmele trecerii lui: la Sarmizegetusa, la Rîmeţi, la Alba Iulia, la Putna, la Mînăstirea Dealu, la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, la Densuş, pe Cîmpia Turzii, la Peştera Sfîntului Andrei - care este prima biserică creştină din Europa, fiindcă acolo a evanghelizat întîiul chemat de către Mîntuitor, Sfîntul Apostol Andrei, după numele căruia şi-a botezat fiul Adrian Păunescu - dar şi la Călugăreni, la Podul Înalt, la Rovine, la Mărăşeşti, la Valul lui Traian, la Adamclisi şi în atîtea alte locuri de aducere aminte, unde el a ţinut lecţii de autentică "religie naturală", mai cu seamă în folosul tinerei generaţii. Dacă din punct de vedere poetic şi publicistic eu îl compar cu Octavian Goga - din punct de vedere al apostolatului naţional el se aseamănă cu Nicolae Iorga. Atunci cînd patimile se vor stinge, cînd viaţa ne va da, tuturor, un etalon valoric adevărat şi o cumpănă dreaptă, noi, sau generaţia care va veni după noi, vom reface şi vom pune în ordine şi în lumină traseul fenomenal pe care l-a parcurs, ca un Sisif modern, zi de zi, timp de 40 de ani, acest om providenţial. Nimeni, în perioada postbelică, n-a mai făcut pentru Ideea Naţională cît a făcut Adrian Păunescu. Aceia care nici măcar acum n-au loc de el şi îl atacă, josnic, ştiu foarte bine că Adrian Păunescu n-a dus, pe nimeni, cu forţa la Cenaclul Flacăra. Dimpotrivă, sălile de spectacole şi stadioanele erau neîncăpătoare şi au existat oameni care încercau să pătrundă înăuntru chiar prin sistemele de ventilaţie. Acela a fost un fenomen, deopotrivă, cultural şi social, care a influenţat, pozitiv, educaţia tinerei generaţii. Există, din fericire, imagini filmate ale acelui marathon artistic, care nu pot fi falsificate şi care demonstrează ce jubilaţie domnea printre participanţi. La urma urmei, Domnul Isus a spus: "Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu". Cu mulţi ani în urmă, un prieten al lui Nicu Ceauşescu mi-a povestit o scenă foarte interesantă - o spun, acum, pentru prima oară. Se afla la un astfel de spectacol, cînd magnetismul lui Adrian atinsese cota maximă şi mii de oameni erau electrizaţi. Atunci, acel amic i-a spus tînărului: "Nicule, ce te faci dacă Păunescu se pune în fruntea acestor oameni dezlănţuiţi, ocupă Comitetul Central şi îl răstoarnă pe taică-tu de la Putere?". Nicu Ceauşescu a fost îngrozit! Iată una dintre premizele care au dus la căutarea unui pretext pentru interzicerea Cenaclului Flacăra, în vara lui 1985. Aceea a fost o primă şi teribilă lovitură pentru Adrian Păunescu. Mărturisesc că, atunci cînd am aflat, i-am telefonat acasă lui Adrian - nu existau telefoane mobile - şi am vrut să-l îmbărbătez. Din păcate, el era într-o asemenea stare încît, pur şi simplu, nu putea vorbi cu nimeni. Atunci am plîns, în hohote, atît pentru acei tineri care s-au prăpădit în nefericitul accident, de care nu era vinovat nimeni, cît şi pentru soarta noastră nenorocită, a mea şi a lui, de a crede într-o idee care ne sacrifica şi pe noi, pentru a rămîne în arenă numai ei, analfabeţii. Aşa cum se întîmplă şi acum. Aceşti indivizi primitivi n-au avut loc de Adrian Păunescu nici în viaţă, dar nu au loc nici în moarte. Eu îi anunţ că Adrian Păunescu mort e mai important decît sînt ei vii! Nu ştiu, dar acest popor parcă ispăşeşte un blestem, care nu se mai termină. A doua lovitură cumplită a primit-o fratele nostru în decembrie 1989, din partea altor primitivi, care înţeleseseră că s-a dat drumul la linşaj, la teroare, la jaf, la anarhie. Apoi, Bunul Dumnezeu i-a dat forţa necesară lui Adrian Păunescu să intre, cu fruntea sus, prin meritele sale, în Senatul României. Era în 1992. De atunci, noi nu ne-am mai despărţit. Printr-o mişcare inteligentă, ca de şah, noi am creat atunci un grup politic în Senat, cu frumoasa titulatură de la 1840, Partida Naţională, în virtutea căreia el a putut deveni membru al delegaţiei României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Eu cred că acea perioadă a fost cea mai frumoasă etapă din existenţa lui postdecembristă. După ce cucerise România, cucerea şi Europa. Fiindcă acesta e adevărul: în timp ce unele glorii, născute la "uşa cafenelei", cum spunea Eminescu, se pierd în anonimat imediat cum trec de Vama Curtici - Adrian Păunescu a fost o celebritate în multe zone ale Europei, şi nu numai printre români, ci şi printre străini. El semăna cu Hemingway şi Walt Whitman. El a fost pentru România ceea ce a fost Victor Hugo pentru Franţa. Dar şarpele răutăţii şi intoleranţei omeneşti stătea la pîndă. Alte lovituri aveau să-l aştepte pe Adrian Păunescu: în 1996, el n-a mai intrat în Senat şi atunci eu i-am întins, din nou, o mînă de prieten, l-am invitat la al II-lea Congres al partidului pe care îl conduc, l-am împrietenit, la dineu, cu oaspetele nostru din Franţa, Jean Marie Le Pen, apoi, în miez de noapte, ne-am făcut fraţi de cruce cu primarul Clujului, Gh. Funar, la Crucea lui Avram Iancu, de pe Dealul Mărişel. În fine, ultimele izbituri ale sorţii, care, neîndoielnic, i-au slăbit inima, s-au produs în rafală: în 2006 şi în 2008. În 2006, el a fost pus la zid într-o făcătură grosolană, numită Raport asupra Procesului Comunismului, iar în 2008 a fost trecut pe o "listă neagră", fiind scos, prin fraudă, din Senat. Asta e culmea hoţiei politice din lume: un om să cîştige, detaşat, Colegiul Uninominal, dar să intre în Parlament cel de pe locul IV! Păstrînd proporţiile, e ca şi cum un sportiv cîştigă Medalia de Aur, la Olimpiadă, dar pe podium nu ajunge el, ci un diletant, eventual într-un scaun cu rotile. Ce tristă ironie a sorţii, să i se întîmple o asemenea nedreptate lui Adrian, care scrisese o poezie, pusă şi pe muzică, despre cineva care alergase de unul singur, dar ieşise pe locul II! Aşa ceva numai în România era posibil! Toate aceste fărădelegi l-au rănit profund pe acest om atît de sensibil. În sfîrşit, o ultimă lovitură: vestea amputării pensiei! Un alt drept cîştigat cinstit, prin muncă neobosită, care i s-a furat. De ce? Cum e posibil? Şi de ce se mai perindă unii, jucînd un teatru de irozi, pe la catafalcul lui, cînd se ştie bine că ei sînt cei care l-au vînat pe acest om? Un om incomod, a cărui voce tunătoare a răsunat timp de 12 ani în Parlament, dar România este, după cum se ştie, ţara unde adevărul umblă cu capul spart.

Dragi prieteni,
aş putea vorbi despre Adrian Păunescu zile întregi, dar vremea vorbelor a trecut. El face parte din tinereţea noastră. Vorba lui Serghei Esenin, pe care el l-a iubit atît de mult: "Nu voi mai fi tînăr niciodată". Copiii şi adolescenţii care se află aici să-şi aducă aminte, la maturitate şi la bătrîneţe, că au participat la funeraliile lui Adrian Păunescu. Aşa aveau să-şi aducă aminte, decenii de-a rîndul, cei care au fost de faţă la înmormîntarea lui Mihai Eminescu. Mă uit la el, cum doarme pe un pat de flori, şi am senzaţia că veghez la somnul unui vulcan. Pentru că asta a fost Adrian Păunescu: un om ca un vulcan. Chiar şi atunci cînd el vorbea în şoaptă, tandru, duios - iar Adrian Năstase, aflat aici, în asistenţă, pe care eu l-am împrietenit cu Adrian Păunescu, ştie despre ce vorbesc - în adîncimile sufletului său lava clocotea. Îi rog pe cei care încep omagierea ilustrului dispărut cu măsuri asiguratorii, cum că opiniile lor politice au diferit, să ne scutească de ipocrizia asta. În comparaţie cu Adrian Păunescu, ei nu sînt nimeni. Nu ne interesează opiniile lor politice! Singurele opinii politice corecte în România acestor ani de adîncă ruşine naţională sînt ale Idealului Naţional. Ale Demnităţii Româneşti. Ale Salvării Patriei de la catastrofă. Iar acestea au fost opiniile lui Adrian Păunescu, pe care el le-a slujit, le-a popularizat şi le-a îmbogăţit. Adică ale unui om vertical şi de caracter, care nu şi-a falsificat biografia. Restul nu e tăcere, ci pălăvrăgeală. Un gînd părintesc pentru fiica lui mai mică, Ana Maria. Ea e de aceeaşi vîrstă cu fiica mea, Lidia. Ele se cunosc de la vîrsta de 4 ani. Mă uit la Ana Maria cum o zguduie plînsul şi mă gîndesc că aşa va plînge şi fetiţa mea, cînd am să mor eu.
Aduc, astăzi, omagiul meu celui care mi-a fost ca un frate siamez. Timp de cel puţin 25 de ani, cine spunea Adrian Păunescu spunea şi Vadim Tudor, şi invers. Acum, am rămas singur. Ani de zile, din 1992 şi pînă azi, noi am fost ca doi voinici, care au luptat spate în spate. Ne-am bătut ca leii pentru Cauza Naţională, pentru drepturile poporului nostru atît de frumos şi de obidit. Culmea este că, în relaţia noastră, el era cel înţelept şi temperat, care mă invita la "nuanţe". Nu pot să vă spun ce este acum în inima mea. Neîndoielnic, ar fi trebuit decretat Doliu Naţional. Dacă acum nu e Doliu Naţional, atunci cînd? Dacă nu aici, atunci unde? Ticăloşii care fac ţara asta praf probabil că s-au gîndit că li se epuizează stocul şi ei nu mai apucă. Să le fie ruşine obrazului! În decembrie 1983 îl îngropam, tot aici, pe Nichita Stănescu. În septembrie 1993 îl îngropam pe Eugen Barbu. Iată-i cum stau, amîndoi, alături precum în raftul unei biblioteci cosmice. Acum, la picioarele Luceafărului s-a aşezat, în falduri Tricolore, ca o Cuminţenie a Pămîntului, un alt scriitor major al ţării noastre, Adrian Păunescu. Fie ca acolo, în Rai, să-L încînte pe Demiurg cu un cenaclu nou, pe care să-l slujească alţi poeţi importanţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. Ce stol de îngeri! Se apropie Sărbătorile de Iarnă. Pe Adrian Păunescu îl vor troieni zăpezile şi, mai apoi, florile de tei din copacul lui Eminescu.
Îngăduiţi-mi să închei, citind o elegie pe care am scris-o chiar în această dimineaţă de duminică.

Adio, fratele meu geamăn
Tristă duminică trăim.
Om bun, şi drag, şi fără seamăn
Abia acum te preţuim.

Adio, forţă a naturii
Te-au pus pigmeii la pămînt.
"Complotul bubei" şi al urii
Te-a hărţuit pîn' la mormînt.

Curînd vor răsuna colinde
Curînd Crăciunul va veni
Şi candele se vor aprinde
Pe-ntinsul scumpei Românii.

Un scaun gol va fi la masă
Precum e tronul princiar.
Şi-un strop de vin de tămîioasă
Noi vom vărsa, plîngînd amar.

E-o zi de toamnă aurie
Ce pace dulce e-mprejur!
Doar eu sînt ca o rană vie
Ce îmi dai, Doamne, să îndur?

De ce ni-l iei aşa devreme
Pe cel mai nobil dintre noi?
Crucificat peste poeme
Pentru cei mulţi, flămînzi şi goi...

De ce rămîn toţi ticăloşii
Cei mincinoşi şi paraziţi?
Şi-n vremea asta generoşii
În patru zări sînt răstigniţi?

Fă o minune şi ridică
Acest nenorocit blestem.
Şi vindecă-ne Tu de frică
E tot mai greu, nu mai putem.

Ai milă, Doamne, şi-ndurare
De-acest colos cu miere-n grai
Şi pentru inima lui mare
Dă-i viaţă veşnică în Rai.

Întreaga ţară te jeleşte
Românii doliu pun la steag.
Azi steaua ta pe cer porneşte.
Adio, fratele meu drag!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Discursul a fost marcat, în repetate rînduri, de aplauzele celor peste 25.000 de participanţi, fiind transmis, în direct, de posturile Realitatea TV, Antena 3 ş.a.)



Copyright Tricolorul

A MURIT FRATELE MEU GEAMĂN, ADRIAN PĂUNESCU...

Motto: "Nici inima nu mi-o mai simt, cedează, E-un gol în ea de parcă urlă greieri..." (A. P., 1976) Această Conferinţă de Presă este dedicată în exclusivitate memoriei bunului şi vechiului meu prieten Adrian Păunescu, pe care efectiv îl cunosc şi îl preţuiesc de 46 de ani, din 1964. Nu am să povestesc aici istoria relaţiilor noastre. Este un necrolog neconvenţional, nu am un text scris. Fireşte, vom comunica şi un text scris, în numele Biroului Permanent al Partidului România Mare. Dar cîteva lucruri mai puţin cunoscute vreau să vi le spun vouă, ziariştilor mai tineri, şi prin mijlocirea voastră populaţiei României. O parte din ele le-am spus dimineaţă, cînd după numai o oră de somn, m-am trezit că m-a sunat postul realitatea TV. Am muncit toată noaptea, aşa cum muncea şi bunul meu amic Adrian Păunescu. La ora 8 dimineaţa m-am culcat, tot gîndindu-mă la el, tot în speranţa că a trecut cu bine şi această noapte.

La 9 dimineaţă a venit soţia în dormitorul meu şi m-a rugat să intru în direct cu acel post de Televiziune fiindcă a murit Adrian Păunescu. Vorbisem, în două rînduri, cu profesorul Şerban Brădişteanu, fostul nostru coleg de Senat. Alaltăieri l-am sunat de aici, din biroul meu, era şi domnul Marius Marinescu de faţă, şi i-am zis: "Profesore, care este starea fratelui meu, Adrian Păunescu, pentru că el nu mai răspunde la telefon?!" Eu l-am sunat pe telefonul lui, întrucît văzusem că a mai scris, a mai intrat pe un post de radio în direct. Doctorul Brădişteanu mi-a răspuns: "Domnule preşedinte, situaţia e disperată, iar noi eram pe punctul să abandonăm lupta pentru resuscitare". Atunci am insistat: "Te rog, nu abandona. Te conjur. Poate că mai e o şansă". Profesorul a adăugat: "Facem tot posibilul". Şi mi-a explicat care e problema decompensării aproape totale. Nu intru în amănunte medicale, dar le ştiu, pentru că am trecut prin asta cu părinţii mei şi cu fratele meu mijlociu, care s-a prăpădit tot pe un pat de spital. În paranteză fie spus, Adrian Păunescu s-a stins din viaţă la Spitalul de Urgenţă Floreasca, unde a murit şi tatăl meu, în 1993. Eu ştiu ce e cu acea uzină de sănătate, care poate deveni, uneori, şi o uzină a morţii. Dar medicii nu sînt Dumnezei, au făcut şi ei ce au putut. Aseară am vorbit din nou cu doctorul Brădişteanu, care mi-a spus că sînt depăşiţi din punctul de vedere al aparaturii medicale. L-am întrebat de ce nu s-au luat măsuri să-l ducă în altă parte, la altă clinică. El mi-a răspuns că au tot ce trebuie, la cele mai înalte standarde, dar inima pacientului e pulbere. Nu numai din cauza diabetului. Diabet am şi eu şi ştiţi foarte bine că, de multe ori, vorbeam în direct cu Adrian Păunescu pe nişte posturi de Televiziune; el la telefon, eu în studio, sau invers. Ultima oară am fost împreună la Realitatea TV, în cursul acestei veri, şi am schimbat tot felul de reţete naturiste, chinezeşti. Noi n-am avut aşa ceva, diabet, înainte de 1990. Noi am fost oameni născuţi pentru sport, oameni de peste 1,85 înălţime, oameni puternici. După 1990, nenorocita asta de politică ne-a ruinat sănătatea. N-o să vedeţi niciodată un ciocănar, sau un tăbăcar care va face această boală a sensibilităţii nervoase. Numai oamenii foarte sensibili, care iau în plin talazurile vieţii, fac diabet. Am vorbit, alaltăieri, de asemenea, cu Mitropolitul Ardealului, un amic bun de-al meu, de familie, dar şi amic cu Adrian Păunescu. Cum ne-am împrietenit? Eu îl ştiam mai demult pe Laurenţiu Streza. În 2006, dacă vă aduceţi aminte, a fost nefericita schismă din Mitropolia Ardealului, cînd se încerca să se creeze o altă Mitropolie, care s-a şi creat, dar noi nu am fost de acord cu aşa ceva. Atunci a venit la Senat Vlădica a 6 milioane de români ortodocşi din Ardeal. Unde să-şi spună durerea? Unde să spună că e o aberaţie să se scindeze moştenirea marelui Mitropolit Andrei Şaguna? El a mai vrut să vorbească şi despre moştenirea Fundaţiei Emanoil Gojdu. Dar nu l-au lăsat să ia cuvîntul. Nu e momentul polemicilor şi nu sînt genul de om care să apeleze la răfuială în astfel de clipe. Tratez de la o anumită altitudine aceste probleme. Dar va veni un moment al adevărului, cînd lumea va trebui să afle cine ne tot omoară poeţii şi marile valori ale acestei ţări. De ce sînt vînaţi oamenii importanţi din această ţară? Bine că trăiesc toţi ticăloşii şi toate lichelele, şi unii depăşesc 85-90 de ani! Şi iată oameni în floarea vîrstei, cum a fost Adrian Păunescu, care mai putea să dea acestei ţări opere majore, se duc de timpuriu. Şi atunci l-am apărat pe Mitropolitul Ardealului, eu, Adrian Păunescu şi venerabilul Radu Cîmpeanu. Noi i-am dat cuvîntul la microfon. Cu Laurenţiu Streza am vorbit alaltăieri şi i-am zis: "Ştiu că voi, ierarhii Bisericii Ortodoxe din Ardeal, care a pătimit cel mai mult în Istoria României şi poate şi a Creştinismului, aveţi o forţă miraculoasă a rugăciunii. Te implor, Înalt Prea Sfinţia Ta, roagă-te pentru sănătatea fratelui meu, Adrian Păunescu. Roagă-te şi pentru un alt frate bun al meu, Fănuş Neagu, şi el bolnav pe un pat de spital, dar şi pentru un bun amic de-al meu, Radu Vasile." Mulţumită lui Dumnezeu, ultimii doi trăiesc. Au biruit boala, deocamdată. Dar la Adrian Păunescu a fost, din păcate, prea tîrziu. Haideţi să deschidem Raportul Procesului Comunismului, în care e făcut albie de porci Adrian Păunescu. Trei scriitori în viaţă erau bălăcăriţi acolo de urmaşii călăilor kominternişti, stalinişti, care au adus trupele sovietice pe tancuri în România. Noi n-am avut nici un amestec. Eu nici nu eram născut pe atunci. Adrian era un copil de ţîţă şi Mihai Ungheanu un copil de-o şchioapă. Ne-au pus la zid. Ei n-au putut să se lupte atunci cu barbarii ăştia. M-am luptat eu şi ştiţi despre ce a fost vorba. Dar pe el l-a durut, ca şi pe Mihai Ungheanu. Era nedrept să fie stigmatizaţi oameni care au apărat Direcţia Naţională a Culturii Române. A doua lovitură pe care a primit-o Adrian Păunescu a fost eliminarea, printr-o fraudă neruşinată, din Parlament. Ce Dumnezeu, nu mai avem proprietatea termenilor? Cîştigă un om, ca la Olimpiadă, Medalia de Aur, dar nu i se dă lui -i se dă celui de - al patrulea clasat. Fiindcă aşa a fost. El şi-a cîştigat detaşat locul I în Colegiul Senatorial, dar s-a dat funcţia celui de pe locul IV. Vă amintesc ce am spus încă de atunci: s-a lucrat cu o "listă neagră" . Pe noi ne-au scos ca partid, cu totul, din Parlament, iar pe alţii, neputînd să-i scoată cu partid cu tot, i-au scos nominal. Adrian Păunescu, Şerban Nicolae, Norica Nicolai, Marius Marinescu, Paul Păcuraru ş.a.m.d. Pe Adrian Păunescu asta l-a durut, pentru că nu a înţeles. El a avut un strălucit cult al valorilor, ca dovadă ce a promovat. Pentru că asta e o pierdere gravă nu numai pentru literatura română, este o pierdere uriaşă pentru civilizaţia românească, întrucît el a fost un ferment în toate domeniile. A promovat valori în inventică, în ştiinţă, în medicină, în sport, în presă, în pictură, în muzică, mai ales muzica tînără. A avut un cult al valorilor. Şi, deodată, nu înţelegea cum poate fi respins um om care a cîştigat laurii locului I. Cum era posibil?
Am să istorisesc cum ne-am cunoscut. Asta a fost în anul 1964. Eu eram elev la Sf. Sava, el era student în anul I sau II la Filologie. Eram o altă generaţie, între noi era o diferenţă de aproape 7 ani, dar mergeam la Cenaclul Nicolae Labiş, pe Calea Victoriei, la Casa Monteoru. Cenaclu înfiinţat şi condus de mentorul nostru literar, Eugen Barbu. Pe urmă, drumurile vieţii ne-au despărţit. În 1973, eu eram reporter la "România liberă", el preluase conducerea revistei "Flacăra", din care a făcut o tribună de luptă. Pe urmă iar ne-am despărţit. Eu am plecat la Viena, am urmat Istoria acolo, şi ne-am regăsit după 1990, pentru că talazurile acelor evenimente inimaginabile aveau să ne arunce de aceeaşi parte a baricadei. Vă reamintesc că în 1992 noi am înfiinţat Partida Naţională, un grup senatorial, care a adunat forţele din Camera Superioară a Parlamentului sub aceeaşi cupolă. A rezistat 4 ani această Partidă Naţională. Aşa am devenit eu secretatul Senatului şi el a devenit lider de grup. A intrat şi în delegaţia României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, misiune de care s-a achitat cu cinste. A fost un om de o demnitate deosebită, de o verticalitate remarcabilă şi mai presus de orice de o mare generozitate. Pleacă în lumea umbrelor astfel de oameni şi îmi e aşa de ciudă că eu sînt cel care le supravieţuieşte! Eu îi duc pe ultimul drum, poate şi pentru faptul că am debutat timpuriu în literatură. Eu am debutat la 15 ani şi aşa i-am cunoscut pe toţi. Pe Nichita Stănescu tot eu l-am condus pe ultimul drum, în decembrie 1983, după care s-a prăpădit Ion Lăncrănjan, s-a prăpădit Marin Sorescu, s-a prăpădit Sabin Bălaşa. M-au rugat posturile de Televiziune să aduc fotografii, cărţi, dedicaţii, am şi multe volume cu autograf de la Adrian Păunescu. El a făcut şi multe cronici la cărţile mele. Am aici o poză rarissimă, cu Grigore Vieru, un alt mare poet, plecat de timpuriu, bombardat şi el pe nedrept de toţi neica-nimeni. Ştiţi cine este alături de el? Văduva marelui scriitor George Călinescu, Alice Vera Călinescu, în decembrie 1991, la a II-a ediţie a Premiilor Fundaţiei România Mare.
Resimt ca pe o pierdere personală, de familie, trecerea la cele veşnice a acestui munte de om, pe care l-am asemuit întotdeauna, chiar şi fizic, cu Hemingway şi Walt Whitman. Nu pot să vă spun ce e în sufletul meu. Nu mai am cuvinte cînd văd neputinţa noastră în faţa morţii. Cîte mai putea face Adrian Păunescu! Dar a ales să se ducă într-o lume mai bună. A rămas un copil după el - , cel puţin un copil, care are nevoie mai mult ca oricînd de tatăl său. Copilul e de vîrsta copilului meu mai mare. Au 20 de ani fetele acum, Ana - Maria şi Lidia. Nimeni nu poate să explice dragostea mistuitoare a unei fetiţe faţă de tatăl ei şi a unui băiat faţă de mama lui. Aşa ceva e de domeniul paranormalului. Trăim prea festiv uneori, şi aflăm, iată, că se mai şi moare pe această lume. A plecat cel mai bun dintre noi, Adrian Păunescu. Cine va urma? Să ne rugăm la Dumnezeu să ne cruţe şi o perioadă un lustru de ani, măcar 5 ani, să nu mai avem doliu în cultura naţională. Dumnezeu să-l ierte.

CORNELIU VADIM TUDOR
(Alocuţiune rostită la Conferinţa de Presă a PRM, vineri, 5 noiembrie 2010)