EMINESCU, LA 33 DE ANI

Am vârsta christică, sfârşit de secol

mă soarbe golul vremii înapoi

e viaţa mea cenuşăreasa morţii

ţinută-n dreptul peşterii de voi

Învăţ să gust din toate, să mă mistui

cu ode-n metru antic mă-nfăşor

în părul meu a prins să înflorească

un liliac albit de-atâta dor

Port tragedia pinilor de munte

sub care doarme un convoi de orbi

tu, daimon rău, mândria mea nebună

în ce prăpăstii de gheţari mă sorbi?

La urma urmei, ce frumoasă-i lupta

chiar dacă-i strâmbă uneori, şi grea

chiar dacă mori cu dreptul tău în braţe

chiar dacă ei şi-atunci te-or profana

Aşa precum e scris, să se întîmple!

s-or împlini scripturile în veac

eu ştiu că n-am greşit în faţa ţării

chiar dacă astăzi mă siliţi să tac

Îmi pregătiţi de-acum o moarte lentă

aţi mai făcut-o şi cu alţii, ştiu

imperiul infiltrat ca igrasia

îşi cere jertfa câte-un spirit viu

Şi s-ar putea cândva să mă răpuneţi

deşi va fi destul de greu, vă jur

eu am în spate mânăstiri şi codri

şi siglele romane împrejur

Am în pământ un neam de oseminte

şi altul sus, la fel de numeros

în cleştele acesta cine intră

e sfărâmat năpraznic, os cu os

Nu vă jucaţi cu pământenii ţării

sunt buni şi blânzi, dar nu mizaţi prea mult

destule patimi ne-au rănit mândria

şi ne-au spurcat lăcaşele de cult

Prea mulţi ne spulberară în copite

pământul ca un mire fermecat

şi aurul l-au ruginit cu sânge

şi pântecul fecund l-au ulcerat

Lăsaţi această ţară să rodească

să-şi coacă pâinea, vinul să şi-1 bea

să-şi crească pruncii fără de prihană

şi viitorul cum şi-l ştie ea

Nu scuturaţi voi roua de sub mierle

nu veştejiţi făpturile la flori

în numele a căror drepturi sacre

parlamentaţi şi vă simţiţi datori?

Nu-i cal troian cabala voastră neagră

e un poney de bâlci, trăgând la dric

istoria nu are nici o roată

nu mai puteţi întoarce, deci, nimic!

Mai bine v-aţi întoarce voi acolo

de unde luaţi arginţii putreziţi

noi stăm din veac la cina cea de taină

voi luaţi câte-o gustare, şi fugiţi

Vă zic o dată pentru totdeauna:

nu suntem colonia nimănui

de şerpi şi de căpuşi fanariote

suntem de-acuma până-n gât sătui

E timpul, cred, să isprăviţi odată

cu lenea şi şantajul cunoscut

au suferit şi alţii chinuri grele

şi-au luat-o de la cap, şi au tăcut

Plecaţi-vă trufia, puneţi mâna

pe plug şi sapă chiar, că n-o fi foc

daţi ascultare spiritului ţării

şi-acestor oameni fără de noroc

Eu vă blestem prin gura celor simpli

crucificaţi pe dealuri şi câmpii

sunt robii muncii şi copiii ţării

pe care voi îi vindeţi, zi de zi

Ei nu ştiu toţi prea bine ce se-ntâmplă

ei trag la jug, nădăjduiesc şi mor

în timp ce saltimbancii şi irozii

ţes conjuraţii împotriva lor

Pe capul vostru şi-al seminţei voastre

să cadă veşnic sângele străbun

fiţi blestemaţi pentru aceste crime

pe care-aş vrea s-apuc să le răzbun!

CORNELIU VADIM TUDOR, 1982

Daca esti ortodox distribuie acest video...

https://www.facebook.com/video.php?v=791868860893236&set=vb.488497084563750&type=2&theater

FETIŢA FĂRĂ TATĂ

Astăzi, Vlad Hogea ar fi împlinit 38 de ani.
DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ȘI SĂ-I AȘEZE SUFLETUL PRINTRE ÎNGERII SĂI !
Nu te vom uita niciodată...

Fiicei lui Vlad Hogea, rămasă orfană
la vârsta de 5 luni…

Am colindat în viaţă lumea toată
Şi-am pus la suflet toate câte sunt
Fetiţa care creşte fără tată
E omul cel mai trist de pe pământ.

El a murit de tânăr, putrezeşte
În ploaie şi zăpadă, zi de zi,
Ea plânge-n pumni, de dorul lui tânjeşte
Unde s-a dus? Când oare va veni?

În inimioara ei e-o dulce rană
Închide ochii, prinde chipul său
Sărută poza lui ca pe-o icoană
De ce-a fost Dumnezeu atât de rău?

N-o va mai ţine-n braţe niciodată
Nu-i va mai spune glume şi poveşti
Fetiţa ce rămâne fără tată
Te face din senin să-mbătrâneşti.

E mai sfioasă ca o căprioară
Cu ochii mari şi plini de-o rouă grea
În zori, mai treacă-meargă, dar spre seară
Oh, seara plânge sufletul în ea!

Tăticule, de ce nu vii acasă?
Pot să te-ajut? Să-I scriu lui Dumnezeu?
Ai alţi copii în cer şi nu te lasă
Să te întorci la îngeraşul tău?

Pe mine cine-o să mă mai dezmierde,
Să-mi spună ce e bine şi ce-i rău?
Din plastilină roşie şi verde
Un Moş Crăciun am pus la capul tău.

Am pus şi crengi de brad şi poleială
De ziua ta, pe proaspătul mormânt
Hai, scumpul meu părinte, şi te scoală
Eu fără tine parcă nici nu sînt.

Ah, Doamne, învoieşte-l pe tăticul
Dă-i o vacanţă, doar Te-a ascultat
Tu poţi să schimbi în paradis - nimicul
Pe Fiul Tău, cândva, L-ai înviat.

Fă o minune şi acum, ştiu bine
Măcar o zi pe an să mi-l aduci
Aşa uşor e totul pentru Tine
Dă-mi să port eu povara Sfintei Cruci.

Tăticule, să ştii că eu cresc mare
Şi nu te fac de râs, poţi întreba
Iar moartea rea nu poate să separe
Nicicând un tată de prinţesa sa.


Corneliu Vadim Tudor
31 decembrie 2014

LASATI RELIGIA IN SCOALA !

Lăsaţi religia în şcoală
N-o prigoniţi, nebuni atei
Fără credinţă nu-i morală
E propagandă de doi lei.

Ea nu e doar o disciplină
E lacrima lui Dumnezeu
Cine o soarbe, bea lumină
Creştin, islamic, sau evreu.

Ce rău ea ar putea să facă?
De ce vă-mpiedicaţi de ea?
Fiinţa umană-i mai săracă
Fără credinţa în ceva.

În intervenţia divină
În Demiurgul creator –
Nu e religia de vină
Că oamenii se nasc şi mor.

Că lumea se abrutizează
Şi stăm pe-o bombă, zi de zi
Acum, e ceasul la amiază
La miezul nopţii va plezni.

Religia e mama şcolii
Trăiam în peşteri fără ea
Şi eram orbi precum sobolii –
Dar Domnul nu a vrut aşa.

El ne-a dat legi şi sanctuare
Unde să-I înălţăm prinos
Să cerem milă şi-ndurare –
Ce e în viaţă mai frumos?

Eram ca nişte animale
Dar Domnul ne-a înnobilat
Iubim, avem valori morale
Avem un crez de apărat.

Şi ce-ar fi muzica, pictura
Sau poezia fără ea?
Religia e când natura
Renaşte după iarna grea.

Prin ea chiar Tatăl ne vorbeşte
Însă vorbim şi noi cu El
Nu poţi să-L minţi, că te trăzneşte
Toţi păcătoşii mor la fel.

Luaţi seama cum lucrează Domnul
Fie în bine, fie-n rău
Ne-a vizitat un înger somnul
Şi ne-a transmis mesajul Său.

Sau ne lovim de alte semne
Ce ne vorbesc pe limba lor
Ce poate, oare, să însemne
Un déjà vu tulburător?

Nu suntem singuri, niciodată
Mereu sunt spirite cu noi
Ne tutelează viaţa toată
Scot bani de aur din noroi.

Cum să numim acest miracol
Al existenţei omeneşti?
Ce face punte – din obstacol
Pictând vitralii la fereşti?

Religie – aşa-i vom spune
Credinţa-n Dumnezeu din cer
Nu luaţi speranţa-ntr-o minune
Copiilor, atât vă cer.

Lăsaţi-i Biblia s-o-nveţe
Din ei mari sfinţi pot răsări
Ei au nevoie de poveţe
Nu de violuri şi beţii.

Lăsaţi copiii la icoane
Din sfântul Graal să bea puţin
Lumea ar fi un Mondo Cane
Fără religie. Amin.

CORNELIU VADIM TUDOR
29 decembrie 2014

ÎNGERII PLEACĂ DINTRE NOI !

Ieri după amiază Universul s-a cutremurat și Timpul a stat în loc ! Și-a luat zborul de lângă noi, către Tatăl Ceresc marele patriot român VLAD HOGEA. Mult prea tânăr, la doar 37 de ani, lăsând în urmă o familie minunată (soția Cristina și fetița de doar 4 luni), Vlad a hotărât să ajute la reînfăptuirea visului românilor și anume refacerea României Mari, stând de-a dreapta Tatălui. A absolvit facultatea de drept în Iași, din câte știu eu ca șef de promoție, fiind împiedicat să-și susțină discursul pentru simplul fapt că era membru PRM. A avut 2 mandate de deputat, în perioada 2000-2008, când a reprezentat în Parlamentul României Partidul România Mare. Mulți membri PRM (inclusiv subsemnatul) îl vedeau ca un succesor al președintelui Corneliu Vadim Tudor (în partid era chiar supranumit Vadimel). Având aceeasi vârstă cu el, mă simțeam foarte apropiat, prin faptul că împărtășeam aceleași IDEALURI, deși locuiam în capete diametral opuse ale țării (el la Iași, eu în Timișoara).
Ne-am văzut doar de 2 ori, odată la București, la sediul PRM și ultima dată, în anul 2012 la 1 Decembrie la Alba-Iulia, dar am comunicat destul de frecvent telefonic și prin email.
În ultima perioadă s-a implicat în proiectul România Unită și înființarea partidului cu același nume alături de Bogdan Diaconu, Vlad având funcția de prim-vicepreședinte.
Gândirea sa politică profundă se poate vedea și din ultimul său articol, scris chiar in ziua de Crăciun, pe care il voi reda în cele ce urmeaza:
”Conceptul de naţiune ne duce cu gândul la ideea de putere politică. Cu cât e la mijloc mai multă putere, cu atât se evidenţiază legătura dintre naţiune şi stat. Naţiunea modernă este o comunitate care, pe cale de normalitate, tinde să producă un stat de sine stătător; bineînţeles, o uniune convenţională nu este o ţară. În Estul Europei, la începutul Secolului XX se ajunsese la concluzia că: “Noi, slavii, distingem cu greu statul de naţiune”, făcându-se chiar o clasificare a naţiunilor, pe acest criteriu: “Există culturi-naţiuni şi state-naţiuni”. De atunci se acceptă concluzia că naţiunea culturală pune accentul pe etnie, limbă, istorie comună, iar naţiunea politică este aceea în care cetăţenia are o importanţă mai mare decât identitatea etnică. S-ar putea spune chiar că istoria autodeterminării este istoria formării naţiunilor şi a spargerii statelor.
Lumea statelor naţionale este o lume construită pentru a păstra idealurile trecutului, şi în care schimbarea este limitată numai la cele necesare, o lume care se opune ‹schimbării de dragul schimbării. Dacă ordinea mondială este gândită astfel încât omogenitatea în interiorul fiecărui stat să fie maximizată, iar numărul statelor să fie minimizat, atunci acea ordine mondială este o ordine mondială naţionalistă, iar componentele ei sunt statele naţionale. Dacă sunt prea puţine state, şi fiecare dintre ele prea mare, atunci vor deveni eterogene în interior. Dacă sunt prea multe, vor diferi prea mult unul de celălalt. Există, totuşi, un număr optim de state, raportat la orice moment din evoluţia lor, în cadrul acestei ordini mondiale naţionaliste. Acest optim este determinat de limitele mijloacelor de comunicaţie şi transport şi de gradul dezvoltării politice şi sociale.Există, aşadar, o arhitectonică geopolitică mondială care să constituie o alternativă la modelul actual de globalizare unipolară.
Naţionalismul este capabil să furnizeze, în condiţii de civilizaţie şi democraţie deplină, o matrice organizaţională a lumii viitorului, un tipar mai potrivit, mai valabil şi mai uman decât cel care ni se pregăteşte din umbră. Având ambiţia nietzscheană ca în zece fraze să spunem ceea ce altul spune într-o carte, ceea ce oricare altul nu spune într-o carte, avansăm ideea unui Decalog Naţionalist, aşa cum a fost conturat de către cercetătorii contemporani ai acestui fenomen magnific şi etern:
1) Totalitatea naţiunilor formează omenirea.
2) Nimeni nu poate pretinde că nu aparţine nici unei naţiuni.
3) Naţiunile sunt diviziunile naturale ale umanităţii.
4) Fiecare individ aparţine în mod organic unei naţiuni (nu doar prin alegere, prin exprimarea unei opţiuni).
5) Naţiunile există şi trebuie să continue să existe.
6) Naţiunile deţin monopolul formării statelor.
7) Nici o porţiune de teritoriu nu poate fi deţinută de o altă entitate în afara statului naţional.
8) Naţiunile sunt sacre.
9) Naţiunea conferă un statut special.
10) Naţiunile nu pot fi suprimate.
În vremea noastră, unii definesc statul naţional ca fiind “un sistem politic în care funcţiile executive, legislative şi judecătoreşti fundamentale sunt centralizate în mâinile unui guvern naţional şi care permite în principiu participarea tuturor cetăţenilor adulţi, pe baze egalitare, la viaţă politică. Cele două caracteristici au dat naştere la dualitatea guvern – societate”. Noi rămânem la ideea exprimată cu decenii în urmă, că “factorul hotărâtor în zămislirea unei naţiuni e cel subiectiv, e conştiinţa unităţii care, fără discuţie, e opera statului modern. Se poate oare vorbi de o naţiune când sunt prezenţi numai factori externi, fără conştiinţa identităţii lor? Desigur că nu. Naţiunea, ca individualitate colectivă, e un produs al conştiinţei de sine, al reflecţiei aspupra condiţiilor ce ţin laolaltă o seamă de oameni. Pe scurt, naţiunea e un concept modern, şi închegarea ei coincide cu avântul noii cugetări. Naţiunea modernă se organizează în stat: idealul e statul naţional”. Vlad Hogea
În încheiere, cred că versurile fostului său șef de partid, Corneliu Vadim Tudor, vor putea aduce puțină mângâiere familiei și tuturor celor dragi:
I. Tu, care zaci pe-un pat de flori
Ne luăm acum la revedere
Cu-o moarte toţi suntem datori
Dar ştim că numai trupul piere.
Ce-nseninat e chipul tău
El vede-acum acea minune
De parcă, dincolo de rău,
Stai cu Iisus în rugăciune.
Refren:
Aşa lucrează Dumnezeu
Prin semne şi minuni
El e păstorul tău şi-al meu
Şi din acest calvar mereu
Îi ia pe cei mai buni.
II. Ne despărţim îndureraţi
Dar moartea nu-i biruitoare
Noi toti suntem surori şi fraţi
Şi-n Cer e viaţa ce nu moare.
La Tatăl numai prin Iisus
Noi vom ajunge, toţi creştinii.
Aşteaptă-ne acolo, sus,
În Ţara Slavei şi-a Luminii.
Adio prieten drag. Dumnezeu să te odihnească în pace și să-ți așeze sufletul alături de îngerii Săi !

Dr. Livius Țîrnea,
fost presedinte al PRM Timiș

SFANTUL ANDREI

Credincioşii îl sărbătoresc duminică, 30 noiembrie, pe Sfîntul Andrei, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Isus, considerat de ortodocşi ca fiind „Ocrotitorul României”, „Apostolul românilor” sau „Creştinătorul Poporului Român“. Numele Andrei derivă din grecescul Andreas, care înseamnă „viteaz”, „bărbătesc”. Acesta este un nume grecesc, deşi Sfîntul Apostol Andrei era iudeu. Povestea Sfîntului Andrei
Sf. Apostol Andrei era din Betsaida, orăşel pe malul Lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, şi fratele lui Petru, fiind primul dintre ucenicii Domnului Isus Christos. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfîntul Andrei a fost ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul. După Înălţarea lui Christos la cer şi după Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci, acestui Întîi chemat i-au căzut sorţii să meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia şi Macedonia, în ţinuturile din jurul Mării Negre, pînă la Dunăre şi Sciţia (adică Dobrogea noastră) şi pînă în Crimeea. Însă a umblat în aceste locuri nu în grabă, ci în fiecare zăbovind şi răbdînd multe împotriviri şi nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Christos. S-a întors la urmă din nou în Bizanţia, hirotonind acolo episcop pe Stahie şi, străbătînd celelalte ţări, a ajuns la ţinutul Peloponezului, unde pe mulţi i-a tras de la idoli la Christos. Sfîntul Andrei ar fi avut şi un sfîrşit de mucenic, fiind răstignit la Patras, lîngă Corint, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X, căreia i s-a spus „Crucea Sfîntului Andrei”. Chemarea lui Andrei la apostolie este relatată de Sfîntul Evanghelist Matei prin cuvintele: „Pe cînd Isus umbla pe lîngă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon, ce se numeşte Petru, şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El”. În sfintele Evanghelii, Sfîntul Andrei mai este menţionat doar de două ori, la înmulţirea pîinilor, dincolo de Marea Galileii, cînd el a înştiinţat pe Mîntuitorul că acolo, în mulţime, era un băiat care avea cinci pîini de orz şi doi peşti, iar a doua oară, după învierea lui Lazăr, cînd, împreună cu Filip, l-au înştiinţat pe Domnul că nişte elini, veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui iudaic, voiau să-L vadă.
Perioada pe care Sfîntul Apostol Andrei a petrecut-o pe meleagurile noastre este incertă
„Nu ştim cît timp a stat, însă, un apostol care venea să propovăduiască Evanghelia Mîntuitorului Christos nu se limita numai la o simplă vestire a cuvîntului, ci instituia şi episcopi, preoţi şi diaconi, şi le dădea sfaturi cum să se organizeze din punct de vedere administrativ. A stat cîţiva ani de zile aici, fiindcă nu se putea ajunge la rezultate concrete decît după o vestire de cîţiva ani de zile”, a mărturisit acad. Emilian Popescu, citat de basilica.ro. Activitatea misionară a Sfîntului Apostol Andrei s-a încheiat în cetatea Patras din Ahaia, în Grecia de astăzi. Moaştele Sfîntului Andrei s-au păstrat în cetatea Patras pînă în anii 356-357, cînd împăratul Constantin le-a aşezat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, cu ocazia slujbei sfinţirii, după restaurare.
Racla cu capul Sfîntului Andrei se află la Iaşi
Multe lăcaşuri de cult poartă numele Sfîntului Andrei. Cea mai importantă este Peştera Sfîntului Andrei, o biserică adevărată, săpată în stîncă, în care se află un fel de pat, scobit iniţial în piatră, despre care tradiţia spune că pe el se odihnea Apostolul Andrei. Astăzi, cei aflaţi în suferinţă merg acolo pentru a-şi redobîndi sănătatea, petrecînd cîteva zile şi nopţi pe acest „pat al Sfîntului Andrei”. Peste 600.000 de români îşi sărbătoresc onomastica de Sfîntul Andrei. În anul 1996, a fost adusă la Iaşi, de la Catedrala mitropolitană din Patras (Grecia), racla cu capul Sfîntului Apostol Andrei.

Sursa:
Ziarul Tricolorul

RĂUL MAI MIC NU A FOST, NU ESTE ŞI NU VA FI NICIODATĂ CANDIDATUL PSD

În legătură cu recentul protocol de colaborare semnat între PRM şi UNPR, care a stârnit atâtea comentarii în presă, mi-am postat alaltăieri părerea pe contul meu de facebook. A fost o modalitate de răcorire, de uşurare. Îl redau mai jos, citez:

“Nu s-a ales nici un rău mai mic. Să se înţeleagă odată că PSD este răul cel mai mare în această Ţară, un partid toxic care va duce la sfârşitul nostru ca neam. De ieri trăiesc un coşmar din care nu mă mai pot trezi. Decât să pun votul pe candidatul PSD, mai bine îmi tai mâna. Aşa de tare m-a supărat gestul preşedintelui Vadim de ieri încât ori nu voi merge la vot, ori voi vota răul mai mic: IOHANNIS (să nu uităm că şi acest Iohannis a defilat la prezidenţialele din 2009 cu Geoană, Ponta şi PSD-ul, iar acum face pe ăla de dreapta). Şi să nu îndrăznească nimeni să-mi spună că nu aş fi PRM-ist; pentru cine are vreun dubiu, amintesc faptul că anul trecut, când a început revolta puciştilor împotriva preşedintelui Vadim, am fost singurul şef de filială care i-am luat apărarea, cu toate riscurile, înjurăturile şi ameninţările pe care le-am primit ulterior. Iată dovada: http://ziuadevest.ro/politic/38502-circ-in-prm-vadim-primete-sprijin-de-la-timioara (dacă a mai fost vreun alt preşedinte de filială judeţeană care să iese public să-i ia apărarea, aş vrea să văd şi eu dovada). M-am certat cu familia, cu prietenii, cu colegii de servici, care îmi spuneau de ani de zile că Vadim e omul PSD-ului; acum toţi îmi scot ochii iar eu trebuie să suport cu stoicism. Încerc încă să cred că acela care a dat mâna cu PSD nu e tribunul Vadim ci e prima reuşită de clonare din România, reuşită de mare prestigiu a alianţei toxice PSD-PC-UNPR-UDMR. Parcă aştept următorul număr al Revistei România Mare, în care ALCIBIADE să dea de pamânt în stilul caracteristic cu toată mascarada de la sediul UNPR. Şi încă ceva: PRM trebuie să devină un partid de centru dreapta, aşa ca şi toate partidele naţionaliste din restul ţărilor europene; abia atunci va începe creşterea reală în sondaje. Aştept să fiu dat afară din partid "ca o măsea stricată" pentru îndrăzneala mea. Am fost, sunt şi voi rămâne un om de dreapta, fidel Tării şi Poporului meu. JOS COMUNISMUL ! JOS MAFIA ! SUS PATRIA ! Doamne, ocroteşte-i pe români ! “

Nutresc doar speranţa că preşedintele Vadim a avut mare grijă la buzunare când s-a prezentat la sediul UNPR. Lăsând gluma la o parte, aş dori să lansez o ipoteză, care ar scuza gestul preşedintelui Vadim. Se ştie faptul că în anul 2000, PSD i-a furat funcţia de preşedinte al României lui Vadim. De asemenea, se ştie că preşedinţii în România nu sunt stabiliţi de Poporul Român, ci de Oculta Mondială, prin aruncarea pe piaţă a unor sondaje falsificate, prin manipularea mass-mediei şi implicarea serviciilor secrete interne şi externe. În orice caz, de când s-a înfiinţat PRM, tabăra în care s-a situat PRM, ca din întâmplare a pierdut; iar Corneliu Vadim Tudor ştie foarte bine acest lucru. Poate că Vadim le plăteşte acum elegant poliţa atât PSD-ului pentru furtul din 2000 prin situarea aparent în tabăra lor, cât şi Ocultei Mondiale.

Vreau să precizez că nu am nimic personal cu Victor Ponta. Cea mai mare vină a lui este faptul că reprezintă PSD-ul. Personal nu voi pune niciodată ştampila pe vreun reprezentant al partidului care în perioada 2000-2004 a patronat cele mai scandaloase privatizări din România postdecembristă (şi pentru împrospătarea memoriei voi da ca exemplu doar “perla coroanei” economiei româneşti – Petrom, sau Sidex Galaţi sau scandalosul contract cu Bechtel; ca să vedeţi dimensiunile jafului vă reamintesc faptul că Statul Român a încasat la privatizarea Petrom 660 milioane euro – gurile rele spun că şpaga a fost ceva mai mare, iar compania e evaluată acum la cca. 20 miliarde; să nu se înţeleagă de aici că aş fi împotriva procesului de privatizare – dar de ce acestea s-au făcut în marea lor majoritate în defavoarea Poporului Român iar contractele de privatizare nu sunt desecretizate, să le vedem şi noi). Nu vreau să fiu incorect şi să menajez cealaltă gaşcă, ce se autointitulează de dreapta şi aceştia au dat pe nimic Romcim-ul la Lafarge, Romtelecomul la OTE, ALRO Slatina, flota, etc. După calculul unor specialişti, România ar fi trebuit să încaseze din toate privatizările din perioada postdecembristă, dacă s-ar fi evaluat la preţurile reale, cca. 700 miliarde euro. Şi s-a încasat efectiv cca. 1 %. Aceasta e în mare dimensiunea jafului. De aceea Poporul Român e în genunchi, oaia neagră a Europei. Ce-a mai rămas de vândut din biata noastră Ţară ? Babele, Sfinxul şi Crucea de pe Caraiman – sper că nu vor fi date şi acestea în perioada urmatoare. Susţin aplicarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, cu un upgrade de rigoare, adică o extindere şi asupra activiştilor partidelor care au nenorocit Ţara în ultimii 25 de ani.

În concluzie, consider că răul mai mic nu este candidatul PSD (oricare ar fi acesta), ci contracandidatul PSD (oricare ar fi acesta), celor care mă vor întreba dacă plec la un alt partid, le voi răspunde categoric NU, deoarece toate partidele au avut alianţă de guvernare cu PSD şi sunt răspunzătoare într-o măsură mai mare sau mai mică de dezastrul din ţara noastră în momentul de faţă. Dacă voi fi dat afară din PRM, consider că nu pierd absolut nimic, deoarece ideile pentru care am aderat şi anume refacerea României în graniţele din perioada 1918-1940, recuperarea tezaurului şi mesajul justiţiar şi creştin nu mi le poate lua nimeni din suflet, chiar dacă scriptic sunt eliminat din nişte evidenţe de partid. Voi continua să merg pe calea mea, o cale care a fost deschisă de reperele mele în politica românească, Iuliu Maniu, Brătienii şi Nicolae Iorga; voi rămâne un Vultur Cruciat şi nu mă voi transforma într-o coţofană hoaţă umblând pe la alte partide după ciolan.

În încheiere, transmit românilor un mesaj printr-un aforism al lui Vadim Tudor, pe care nu îl voi bălăcări indiferent ce va trebui să-mi aud în zilele ce urmează pentru poziţia mea politică:

“ÎN ORICE-MPREJURARE SĂ NU UITAŢI ROMÂNI

NU SUNTEM NEAM DE SLUGĂ, CI RASĂ DE STĂPÂNI !”

Dr. Livius Ţîrnea

Fost preşedinte al PRM Timiş

Timişoara, 07.11.2014

SFANTA PARASCHEVA

Eram distrus, secat de viaţă şi mă mişcam din inerţie
Eu mă târam ca euglena şi nu credeam c-o să mai fie
Speram că orice muribund, mă agăţam de-un fir de pai
Deşi, în paralel cu-aceasta, eu mă rugam s-ajung în rai
Când te-am găsit, ce bucurie, deşi simţeam cum m-ai chemat
Gândeam că locul meu e-acolo, vedeam cum sunt eliberat
Ai fost şi eşti o piesă rară în tot spectacolul nocturn
Eu te-ntrebam, tu-mi răspundeai, şi toţi credeau că-s doar nebun
Te-am ascultat cu dor şi teamă, ca un fecior ce-ascultă mama
Eram ca un tablou pe pânză, ce-i mai lipsea, era doar rama
Ţi-am spus șoptit c-o să revin şi că o să mă întorc mereu
Căci te-a trimis chiar Dumnezeu, să-mi umpli tot sufletul greu
Îţi mulţumesc Prea Cuvioaso, eu te iubesc,îţi cer iertare
La mine-n suflet eşti prezentǎ, la toţi, la ei, la fiecare
Cȃnd m-am întors din nou la tine, tu îmi citeai din poezii
Mi-ai spus că-n noaptea cȃt de lungă, urmează sigur înc-o z.

Alexandru Sararu

ICOANA CARE PLANGE

Icoană byzantină, care plânge

Cu lacrimi de lumină şi de sânge.

De ce plângi tu şi nu te mai opreşti?

,,Plâng pentru soarta Ţării Româneşti!”

Când meşterul ţăran te-a zugrăvit

Ce-a vrut, de fapt? La ce s-o fi gândit?

A pus halou de aur, pentru sfinţi

Şi purpură-n veşmintele cuminţi.

Puţin albastru cald, de Voroneţ

Şi alb şi negru-n Biblia de preţ.

Atâta timp nimic nu s-a-ntîmplat…

Atâţia credincioşi s-au închinat…

Biserica de ţară i-a primit

La Paşte şi Crăciun, la spovedit.

Te-ai bucurat la nunţi de oameni buni,

Icoană făcătoare de minuni.

I-ai petrecut pe pruncii botezaţi

Dar şi pe cei spre alt tărâm plecaţi.

Ai fost mereu acolo, în altar

Şi-ai revărsat în jur atâta har!

La tine s-au uitat, ca-ntr-o oglindă

Mireasa, şi bătrâna suferindă

Ţăranul brav, cu mâinile crăpate

Soldatul cel cu raniţa în spate.

Te-au mângâiat duios, te-au sărutat

Învăţătorul, pruncii unui sat.

Doar tu ştiai ce vor şi ce îi doare,

Icoană veche, tămăduitoare.

Iisus-copil, la sânul maicii Sale

Făcea minuni cu palmele Lui goale.

Dar dintr-odată, totul s-a schimbat:

Sfânta Fecioară, brusc, a lăcrimat!

A plâns o zi, a plâns o săptămînă

Iar roua ei ni s-a prelins pe mână.

E plâns adevărat şi omenesc

Neîndoielnic, e un semn ceresc.

Şi, curioşi, savanţii se perindă

Acest miracol vor să îl cuprindă.

Se miră toţi, cu minţile înguste

Pun lacrima pe limbă, să o guste

Au aparate scumpe, cercetează:

De ce icoana asta lăcrimează?

Ce e în spate, oare, un izvor?

Poate-i un truc de om înşelător…

Însă icoana plânge înainte

Ea la nimic nu vrea să ia aminte.

Iar lacrimile ei tulburătoare

S-au transformat în fluviu către mare.

Icoană scumpă, spune, ce vesteşti?

Când vei avea de gând să te opreşti?

Nu vezi că spulberi totu-n calea ta

Şi nici un Noe nu ne va salva?

,,Eu am să curm, cândva, acest şuvoi

Prevestitor de moarte şi război

Abia atunci când vă veţi pocăi

Şi pe cei drepţi nu-i veţi mai prigoni.

Acest popor trăieşte în păcat

De bunul Dumnezeu s-a lepădat.

Îşi face rău el singur, zi de zi

Se jură strâmb, pe cruce şi copii.

El zi de zi-n picioare e călcat

Mentalitate proastă, de argat.

E sfânt doar unu dintr-un milion –

Apocalipsa nu dă telefon.

Ea nu bate la uşă, n-are vreme…

Şi totuşi, ţară bună, nu te teme!

Aşteaptă să se-ntâmple ce e scris

Iar Dumnezeu te va salva, precis!”

CORNELIU VADIM TUDOR
Noaptea de duminică spre luni, 5 spre 6 octombrie 2014

SFANTA MARIA

E ziua Maicii noastre Sfinte, dar şi a noastră-a tuturor
E ziua când renaşte viaţa şi când refuz ca să mai mor
Nu vreau nici pâine şi nici apă, trăiesc doar cu a mea credinţă
Doar Ţie Doamne-ţi dăruiesc întreaga viaţă şi fiinţă

A plâns Fecioara, au plâns sfinţii, acum e rândul meu să plâng
Şi simt cum miile păcate se micşorează, se restrâng
A mai rămas doar unul singur, e cel mai greu, chinuitor
Dar ale mele multe lacrimi, îl vor spăla, refuz să mor

Îţi mulţumesc Sfȃntǎ Mǎrie, Îţi mulţumesc cu disperare
Atunci cȃnd mă închin la Tine, devin mai dur sunt stȃncă tare
Te rog să nu mă laşi din mȃnǎ, să mă fereşti de foc şi rău,
Am fost plecat , dar m-am întors, şi-o să rǎmȃn copilul Tău

Alexandru Săraru
Poezie scrisă în anul 2013

VA ROG SA MA-NGROPATI LA MINE-N TARA

Va rog să mă-ngropati la mine-n țară
Pe piept să-mi puneți sfântul tricolor
Să nu-mi aduceți flori și nici fanfară
Atât vă cer, atunci când am să mor

Pe cruce să-mi lăsați un loc de-o palmă
S-am spațiu să mai scriu doar un cuvânt
Nu vă-ngroziti și nu vă fie teamă
Mă voi lupta chiar și din strâmt mormânt

Vă rog ca din pământ să nu dispară
Vreun petic sau vreun bulgăre de lut
De nu, o să vă facă de ocară
Toți sfinții ce pe-aicea au trecut

În loc de slujbă să-mi cântați doar imnul
Vă las un testament scris pe Carpați
Să nu uitați că avem scris destinul
Să ne luptăm, să nu mai fim furați!

Când veți vedea că soarele răsare
Să știți că eu de-acolo vă privesc
Să nu cedați chiar dacă știu că doare
Să ne salvăm pământul românesc!!!

Alexandru Florian Săraru
9 August 2014

Cea mai buna demonstratie a existentei lui Dumnezeu

O demonstratie cum nu ati mai intalnit. In acest articol veti citi despre o demonstratie facuta de un elev profesorului sau de filosofie. Spun ca este o demonstratie cum nu ati mai intalnit, fiindca au mai fost facute o multime de demonstratii dar aceasta a ramas in istorie.

Veti vedea de ce… Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie.

- Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie.
Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.
- Esti crestin, nu-i asa, fiule?
- Da dle, spune studentul.
- Deci crezi in Dumnezeu?
- Cu siguranta.
- Dumnezeu e bun?
- Desigur, Dumnezeu e bun.
- E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?
- Da.
- Tu esti bun sau rau?
- Biblia spune ca sunt rau.
Profesorul zambeste cunoscator.
- Aha! Biblia!
Se gandeste putin.
- Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?
- Da, dle. As incerca.
- Deci esti bun.
- N-as spune asta.
- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu.

Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.

- El nu ajută, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Iisus sa-l vindece. Cum de Iisus e bun? Poti raspunde la asta?
Studentul tace.
- Nu poti raspunde, nu-i asa?
El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
- Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
- Pai, da, spune studentul.
- Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta intrebare:
- Nu.
- De unde vine Satana?
Studentul ezita.
- De la Dumnezeu.
- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?
- Da, dle.
- Raul e peste tot, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
- Da.
- Deci cine a creat raul?
Profesorul a continuat.
- Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.
Din nou, studentul nu raspunde.
- Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?
Studentul se foieste jenat.
- Da.
- Deci cine le-a creat?
Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea.
- Cine le-a creat?
Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti.
- Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Iisus Hristos, fiule?
Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.
- Da, dle profesor, cred.
Batranul se opreste din marsaluit.
- Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt. a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Iisus?
- Nu, dle. Nu L-am vazut.
- Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Iisus al tau?
- Nu, dle, nu l-am auzit.
- L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?
- Nu, dle, ma tem ca nu.
- Si totusi crezi in el?
- Da.
- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?
- Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.
- Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta. Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.
- Dle profesor, exista caldura?
- Da.
- Si exista frig?
- Da, fiule, exista si frig.
- Nu, dle, nu exista.
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.
Studentul incepe sa explice.
- Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 273,15 de grade C sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig. Daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -273,15 de grade C. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut, -273,15 grade C, inseamna absenta totala a caldurii. Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, d-le, ci doar absenta ei.
Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.
- Dar intunericul, domnule profesor? Exista intunericul?
- Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?
- Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

- Ce vrei sa demonstrezi, tinere?
- Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs. filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.
- Gresite? Poti explica in ce fel?
- Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul. Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?
- Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.
- Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.
- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator? Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.
- Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer.
Studentul se uita in jurul sau, in clasa.
- E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul domnului profesor?
Clasa izbucneste in ras.
- E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila.
In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde.
- Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu…
- Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul.
- Acum, dle, exista raul?
Acum nesigur, profesorul raspunde:
- Sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
La asta, studentul a replicat:
- Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.
Profesorul s-a asezat…

PS: Studentul era Albert Einstein.
Albert Einstein a scris o carte intitulata “Dumnezeu vs. stiinta” in 1921…

Sursa:
http://www.pelerinortodox.com/o-demonstratie-cum-nu-ati-mai-intalnit/

LUPTA CU PROSTIA

Nu-mi mai suport contemporanii
Sunt primitivi şi egoişti
Nici nu le mai vorbesc, cu anii
Eu sunt solist – ei sunt corişti.

Eu am un ideal în viaţă
Foc viu, ce arde-n sanctuar
Nu sunt egal cu o paiaţă
Care trăieşte în zadar.

Mă uit la forfota aceasta
De trepăduşi şi de pigmei
Ah, Doamne, de ce-mi dai năpasta
Să-mpart acelaşi timp cu ei?

Prostia lor mă doare fizic
Fac palpitaţii, mă sufoc
Tuşesc mai rău decât un ftizic
Când proştii ies pe primul loc.

Nu mai suport această pleavă
Ce curge din televizor
Turbez când văd câte-o epavă
Că-i preşedinte-jucător.

Ei fac greşeli gramaticale
Ca ultimii analfabeţi
Închină toasturi, osanale
Până ce cad sub masă, beţi.

Au haine scumpe, elegante
Peste o platoşă de jeg
Beau whisky, vin de Alicante
Mănâncă un şeptel întreg

Apoi îi ia pântecăraia
Îşi vâră deştele pe gât
Ca porcii răsturnând copaia
Ei grohăie şi fac urât

Într-un târziu, adorm bărbaţii
Însă femeile-n călduri
Se hârjonesc cu angajaţii
În baie, grajduri sau păduri.

Ce faună dezgustătoare!
Ce animale! Ce desfrâu!
Ca să scăpăm de-a lor duhoare
Trebuie jetul unui râu.

Ce caut eu în viermuiala
Acestei lumi de mameluci?
În inimă le fierbe smoala
Şi au în creier numai muci.

Râvnesc blazoane de nobleţe
Dispuşi ar fi să dea oricât
Dar balega de prin judeţe
Trăzneşte şi îi dă în gât.

De ce mi-ai dat aşa osândă
Oh, Dumnezeule din cer?
Mă urmăresc şi stau la pândă
Hăitaşii fără caracter.

Normal că deranjez întruna
Normal că-i complexez pe toţi
Resping corupţia, minciuna
Şi cârdăşiile cu hoţi.

E clar că nu-s din lumea asta
Am altă tablă de valori.
Nu-i mai suport pe proşti şi basta!
Eu sunt etern – ei, muritori.

CORNELIU VADIM TUDOR

EUROPA – BRAZILIA: 10-1

PREŞCOLARUL SCOLARI

Nu credeam că, într-o lună a lui cuptor în care românii au avut parte de fotbal pînă la saturaţie, ar mai putea interesa, pe cineva, un meci între două echipe româneşti. După calamitatea naturală care a lovit Brazilia, umilită, la ea acasă, de ober-sturm-führerii germani, cu 7-1, era peste puterile mele să accept că un meci intern, dîmboviţean, ne-ar mai putea spune ceva. Dar, ca de atîtea ori, m-am înşelat. Fireşte, eu am dreptate şi cînd mă înşel, dar cine recunoaşte asta?

N-am vrut să mă duc la meci. Am fost la finala Cupei, cînd Astra Giurgiu a învins-o pe Steaua. Atunci, antrenorul fostei echipe militare era Mein Reghecampf. Acum, neamţul s-a făcut beduin, sub numele de Lawrence al Arabiei, cu prosop în cap şi cămilă la scară. Abia aştepta Prodan să iasă la Produs – fireşte, la produs senzaţie şi admiraţie, cu corpul ei sculptural. Acum, Steaua e antrenată de Tanţa şi Costel. În mod normal, intrînd în lumea bună a fotbalului european, cu puţine zile înainte de Champions League, Gîlcă ar trebui să-şi schimbe numele în Amigdală.

Aşa cum primarul Aradului, Falcă, are datoria morală să ia numele de Maxilar. Ştiţi care e culmea? Steaua de azi a jucat mai bine decît Steaua de ieri. Asta, deşi i-au lipsit cîţiva jucători de bază, ca Piovaccari, Gardoş, Pintilii şi, mai ales, portarul Tătăruşanu – în locul acesteia a venit un puşti din Ţările Baltice, Arlauskas, care n-are faţă de Steaua, la 11 metri s-a aruncat aiurea, bine că nu şi-a rupt noada.

A jucat, aşadar, mai bine Steaua – dar Astra a jucat şi mai bine, poate şi datorită lotului mai omogen şi atmosferei de la echipă. N-are rost să analizez meciul, lumea l-a văzut. Poate că rezultatul ar fi fost altfel dacă patronul şi sufletul echipei, Gigi Becali, ar fi fost în libertate. Aşa, cu el în închisoare, pe nedrept, echipa care, nu mai departe decît în primăvara anului trecut, învingea pe Ajax şi pe Chelsea, devine tot mai plăpîndă, tot mai expusă tuturor riscurilor.

Eu ştiu bine spiritul Stelei, încă din copilărie: e o echipă de moral, de elan, de bucurie a jocului. Iureşul roş-albaştrilor, care o face inconfundabilă în fotbalul românesc, porneşte dintr-o stare de emulaţie, de mulţumire sufletească. Dar, ce mulţumire să domnească printre aceşti adolescenţi, în fond, dacă tăticul lor zace după gratii?

Ce nebunie! Dacă Steaua se va poticni în meciurile din Europa, vinovat e unul singur: Traian Băsescu. „Lasă-l, mă, atîta îţi spun/ Lasă-l la mămica lui!” – scriam într-un pamflet. Nu vrea el şi pace! Ce independenţă a Justiţiei? Pe mine mă prosteşte el? O să vedeţi ce va păţi acest scorpion crud şi răzbunător imediat ce va pierde puterea…

De cealaltă parte, echipa patronată de Ion Niculae a jucat exact ceea ce trebuie pentru o victorie în deplasare. Astra a dovedit că victoria din finala Cupei nu a fost un accident. Atunci cînd o întîmplare se repetă, nu mai e întîmplare, ci stare de fapt, adevăr, logică. Nu mi-a plăcut vedetismul nervos al lui Budescu, care, desigur, e talentat, dar face tot posibilul să fie antipatic şi huiduit.

Ca stelist, îmi pare rău că Steluţa mea a luat bătaie, de la aceeaşi echipă, de două ori la rînd. Ca om de fotbal, mă bucur, însă, că se ridică şi altă echipă. Şi, pentru că nu mai am prilejul să vorbesc cu amicul meu din tinereţe, Viorel Păunescu (e prea mare pentru mine!), îl salut, din acest colţ de pagină, şi îi transmit să nu-şi mai solicite atît de mult trupul de amant.

I-am văzut la televizor, în lojile frumosului stadion National Arena, şi pe alţi cunoscuţi, dar am văzut şi nişte gagici care făceau parada modei şi credeau că fotbalul e un fel de barbut, care se joacă prin azvîrlire de zaruri. În concluzie, a fost un spectacol agreabil, cu un meci care a depăşit, ca spectaculozitate, unele partide plictisitoare, din Brazilia (mai ales acelea în care a jucat Grecia, care ne-a eliminat pe noi ca pe o piatră la vezică). Free Gigi!

Şi acum, cîteva cuvinte despre un alt antrenor: Felippe Scolari. Efectiv, un imbecil. Eu nu ştiu cînd a ajuns ăsta „mare antrenor”. Ştiu, însă, ce-am văzut: un bivol cu mustăţi, care şi-a bătut joc nu numai de un popor întreg, ci şi de cel mai bogat palmares din istoria fotbalului, 5 titluri de campioană mondială.

I-a ales pe jucătorii noii garnituri după criterii de om prost: care avea picioarele mai subţiri, creierul mai mucilaginos şi adormea, brusc, în apărare – ăsta era bun. I-a lăsat, în schimb, acasă pe Ronaldinho, Kaka, Kafu şi alţi luptărori, care ar fi putut apăra culorile Braziliei, chiar dacă ele sînt ca o tarabă de aprozar, doldora de legume şi fructe (verde, galben, albastru). Să ajungi tu, marea Brazilie, la mîna unui singur jucător, şi ăla un puşti fragil, căruia abia de i-au dat tuleiele?

După îngrozitoarea înjosire în faţa Germaniei, vine şi replica seismului: primul cutremur a fost de 7,1, al doilea a fost de 3. Tragem linie şi adunăm: Europa – Brazilia: 10-1. În mai puţin de o săptămînă. Acasă la ea, la Brazilia. Asemenea ghiulele atîrnă la palmares aşa cum atîrnă Cernobîlul de gîtul Ucrainei. Nefericitul Scolari s-a dovedit a fi Prescolari. Chit că echipa cîrpită de el a luat goluri ca în curtea şcolii.

Ăla da, maidan! Dar nu maidanul cu dragoste (după un cunoscut titlu), ci maidanul cu dezgust. N-aveţi, bă, nici o scuză. Numai fiţele sînt de voi, tatuajele, contractele bănoase. Dacă vă prindea în pasa asta neagră, pînă şi Piţurcă vă bătea măr. Am auzit că şi Portugalia se dezice de voi: nu mai vrea să vorbească limba braziliană, ci limba germană: „Was ist das şi măi Ja wohl/ Brazilia-n curul gol/ Că i-aţi dat gol după gol!”.

Şi încă ceva: măi, portar de bloc, Julio Cezar, schimbă-ţi, băiete, numele! Se răsuceşte marele comandant de oşti în mormînt. Pe legea mea, el ar fi prins măcar o minge, pe cînd tu le-ai bărbierit pe toate. Ce dacă a zis „Zarurile au fost aruncate”? Asta e treaba lui şi a lui Piţurcă!

CORNELIU VADIM TUDOR
12-13 iulie 2014