29 iulie 2013

HIMERA OMULUI MODERN

CITIREA ŞI CUGETAREA SFINTELOR SCRIPTURI

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul Românul

„De aş avea lacrimi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!"

Grijă mare a avut Părintele Ioan pentru folosul sufletesc al său şi al altora, după cum se vede în scrisoarea aceasta a lui cu denumirea Citirea şi Cugetarea Sfintelor Scripturi.

El spune: “De multe ori am scris cuvinte pentru folosul meu sufletesc şi am crezut că aceste cuvinte pot folosi şi alte persoane, care nu prea au vreme să deschidă cărţile şi poate nici nu au la îndemână cărţile potrivite. Ştiu că în ziua de azi toată lumea este grăbită şi cărţile cele groase ale Sfinţilor Părinţi stau uitate şi rar cine le mai citeşte. Aşa este duhul veacului, aşa sunt ocupaţiile oamenilor, aşa este războiul cel nevăzut, încât lucrul duhovnicesc, şi mai ales citirea cărţilor sfinte, nu prea au loc în viaţa creştinilor de azi. Şi asta nu se întâmplă numai în lumea mirenilor, ci înşişi monahii au început să ajusteze viaţa după moda nouă. Grija celor pământeşti îi ţine încătuşaţi şi nu pot să mai afle vreme pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi. Abia au vreme să asculte pravila din Biserică, însă şi atunci mintea le este împovărată cu grija trupească şi necazurile vieţii.

Pentru îndulcirea sufletului, greu se găseşte vreme în veacul nostru. Şi aceasta ne păgubeşte mai mult decât toate. Căci neavând răgaz a privi mai des către cele cereşti uităm rostul vieţii, slăbim duhovniceşte şi ajung de multe ori la deznădăjduire, când ştim ce fel de făgăduinţă am făcut înaintea lui Dumnezeu şi când vedem că se cheltuieşte viaţa în chip zadarnic”.

Iată cum ne sfătuieşte Cuviosul Nicodim Aghioritul în privinţa aceasta: “Toţi creştinii care ştiu carte, datori sunt a citi dumnezeieştile Scripturi, pentru că după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, fără de citirea Sfintelor Scripturi nu poate cineva a se mântui”.

În cuvântarea sa cea pentru Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Că nu este cu putinţă, nu este a se mântui cineva, neîndulcindu-se adeseori de citirea duhovnicească”.

Apoi Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că citirea luminează şi adună pe minte şi năravurile le pune la îndoială.

Iar Sfântul Efrem Sirul zice: “În ce chip trâmbiţa strigând în vreme de război, deşteaptă osârdia vitejilor luptători împotriva inamicului aşa şi Sfintele Scripturi deşteaptă osârdia ta spre cel bun şi te îmbărbătează pe tine împotriva patimilor.

Pentru care frate al meu, trezeşte-te cu întemeiere şi te sârguieşte de-a pururea a te lipi de Sfintele Scripturi ca să te înveţe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmaşului şi a dobândi viaţa veşnică. Sunt însă unii care citesc, dar nu-şi dau silinţa ca să înţeleagă cele scrise.

Sfântul Apostol Pavel scrie către ucenicul său Timotei: “Ia aminte la citire”.

Iar despre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigore Teologul, spune istoricul Rufin, că 13 ani au şezut în pustie cugetând Scripturile. Acum să ne oprim puţin la cei care trăim în veacul acesta de pe urmă şi să ne întrebăm:

Dacă în vremea ce veche era neapărat nevoie de citirea Scripturilor, dar oare astăzi când s-au înmulţit vicleşugurile în lume şi s-au împuţinat păstorii cei buni, acum când nu mai găseşti pildă de viaţă şi nici povăţuitori sufleteşti, cu atât mai mult trebuie să ne sârguim la citirea Sfintelor Scripturi, căci în ele vom găsi mângâiere şi luminare.

Din Sfântul Isac Sirul, Cuvântul 36, Părintele Ioan a extras cele ce urmează, care sunt de folos pentru toţi:

“Aceasta este voia Duhului Sfânt, ca să fie iubiţi lui în neîncetate osteneli. Nu locuieşte Duhul lui Dumnezeu în aceia care trăiesc în odihnă, ci duhul diavolului; după cum şi unul dintre cei ce iubea pe Dumnezeu a zis: “M-am jurat să mor în fiecare zi!”

Din aceasta se observă robii lui Dumnezeu cei curaţi, din ceilalţi, căci aceştia trăiesc în scârbe şi strâmtorări, dar lumea în desfătare şi odihnă; pentru că nu a voit Prea Bunul Dumnezeu, ca iubiţii lui robi să aibă odihnă în această viaţă, dar mai mult a voit ca însuşi ei în scârbe, în greutăţi, în griji, în sărăcie, în goliciune, în singurătate şi datorii, în boale şi defăimări, în bătăi şi zdrobirea inimii cu trup bolnăvicios şi chip scârbit de neamuri într-o stare care nu se aseamănă cu ceilalţi oameni, în locuinţă singuratică şi liniştită şi cu totul nevăzut de oameni şi slobod de orice lucru care aduce mângâiere pământească.

Pentru asta aceştia plâng şi lumea se râde, aceştia suspină şi lumea se bucură, aceştia postesc şi lumea se desfătează, ziua se ostenesc şi noaptea se pregătesc de nevoinţă, sunt unii care se dau la osteneli de bună voie şi la scârbe împotriva patimilor, alţii goniţi de oameni.

Şi unii din aceştia s-au gonit, alţii s-au ucis şi alţii se ascundeau printre crăpături. Şi se împlinea la ei cuvântul care zice că în lume scârbe veţi avea, dar în Mine vă veţi bucura. Căci cunoaşte Domnul, câţi trăiesc în odihnă, nu pot să rămână în dragostea Lui şi pentru aceasta, i-a împiedicat pe ei de la odihnă şi de la pofte, Hristos Mântuitorul nostru a cărui dragoste este mai puternică decât moartea cea trupească şi să arate şi în noi puterea dragostei Lui. Amin.

Viaţa Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva Sihastru din Ţara Sfântă – O viaţă trecătoare dăruită lui DUMNEZEU! – O viaţă Veşnică la DUMNEZEU!

Sursa: http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea0_intro/viata_cont/

HIMERA OMULUI MODERN

*O fericire fără Dumnezeu*

Sărace om din vremea nouă,
“Din veacul cel cu înnoiri”
În ce galop alergi pe urma
Unei deşarte năluciri.

(Himera vieţii se arată
Ca o nălucă, ca un vis,
Frumoasă şi strălucitoare,
Ca un odor de paradis).

O fericire pământească
Voind a-şi făuri mereu,
Te-ai aruncat (în goana vieţii),
Departe de la Dumnezeu.

Ai născocit atâtea lucruri
Şi ai atâtea înlesniri,
De crezi că vei ajunge
“Culmea desăvârşitei fericiri!”

Dar, iată, – tocmai – dimpotrivă -
Pe cât mai mult o urmăreşti
Ea tot mai mult se depărtează
Şi tu mai neferice eşti.

Păşeşti peste adâncul mării
Şi prin “văzduh te porţi zburând”
Iar marginile depărtării
Le-apropii astăzi “la un gând”.

Ai terminat cu mesteşuguri
“Isprăvile” de pe pământ
Şi vrei să mergi “în altă lume”
Să pui acum “aşezământ”.

În goana ta fulgerătoare
Spre “ostrovul cel fericit”
Ai trupul hămesit de-a pururi
Şi sufletul nemulţumit.

Prin cele ce-a rodit ştiinţa,
Nesocotindu-l pe Hristos,
Cu patru mii de ani în urmă
Pe oameni iarăşi i-a întors.

Din nou suntem la “Turnul Babel”
Căci iarăşi ne-am amestecat
Şi iarăşi nu ne înţelegem,
În drumul care-am apucat.

Acum făptura cea aleasă,
Ca fiara este la nărav.
Căci, niciodată până astăzi
Nu s-a distrus aşa grozav!

Priveşte, omenire, roada
Pe care ţi-ai agonisit
Să vezi la ce măsură – oare -
De fericire ai sporit!

Priveşte câte cimitire,
În scurtă vreme le-ai umplut
Şi câte milioane, astăzi,
Cămin şi ţară şi-au pierdut.

Vezi nesfârşitele şireaguri
De invalizi şi de sărmani,
De cei săcătuiţi în lagăr
De văduve şi de orfani.

Priveşte valul cel de lacrimi,
Că astăzi a sporit mai mult
Auzi cârtire de noroade,
Ce gemete şi ce tumult!

Şi spune-mi unde-i fericirea,
Pe care o vânezi mereu,
La ce-ai ajuns fără credinţă
În pronia lui Dumnezeu!

Ai cercetat adâncul firii
Şi sufletul ţi l-ai uitat,
Ai scos din “unde” pe lumină
Iar duhul ţi-i întunecat.

Sălbăticia din natură,
În multe părţi ai îmblânzit
Iar patimile cele rele
Mai tare le-ai sălbăticit.

Tu faci oraşe plutitoare,
Împărţind al mării val,
Şi fortăreţe zburătoare
Cu aripile de metal!

În schimb, noianul cel de taină
Al sferelor duhovniceşti
Nestrăbătut mereu rămâne
- Spre culmile cele cereşti.

La strălucirea orbitoare
A născocirilor lumeşti,
Domneşte întuneric beznă,
În sufletele omeneşti!

Maşinăriile lucrează şi scriu
Cu fumul în văzduh
Mizeria nesuferită
A unei vieţi “fără de duh”.

Pufnind, motoarele oftează
Cu lucrătorul cel sărman
Cu mîini şi faţă obosită,
Murdare veşnic de catran.

Nădăjduiai că chimiceşte
Prin felurite socoteli
Vei întocmi o fericire
Cu alt sistem de rânduieli.

Dar naţiunile mai tare,
Prin “născocire” se distrug,
Iar tu le pregăteşti la modă -
Prea mizerabilul coşciug.

Prin egoismul animalic,
Voind progresul să-l zideşti,
Cu lacrimi – iată – şi cu chinuri
Pe biata lume o hrăneşti.

Acuma însetezi de pace
Şi văd că te sileşti mereu
Să făureşti prin “conferenţe”
O “pace fără Dumnezeu”.

Dar pacea este de la Domnul,
“Al păcii El este izvor”,
De nu vei alerga la Dânsul,
Alergi zadarnic – fără spor.

Împacă-te întâi cu Domnul,
Croindu-ţi viaţă “după duh”,
De nu vei împlini acestea
Împrăştii munca în văzduh.

Câştigă-ţi dragostea curată,
Străină de făţărnicii,
De nu vei dobândi aceasta,
Nimic nu faci cu bogăţii.

Iubeşte viaţa cumpătată
Şi lasă portul dezmăţat,
Iar dacă nu pricepi aceasta,
Degeaba te-ai civilizat.

Întoarce-ţi iar privirea minţii
Spre veacurile din trecut
Cu duhul rodnic al credinţei
Şi vei afla tot ce-ai pierdut.

Precum nu poţi să prinzi cu mâna
Din apă luna nicidecum,
Aşa nici pe “himera” vieţii
Din calea veacului de-acum.

Civilizaţia modernă
Un “duh strein” ţi-a făurit
Şi de lumina mântuirii
Cu dezgustare te-ai ferit!

Precum aleargă sateliţii
În jurul globului mereu
Aşa după “himere” astăzi,
Alergi uitând de Dumnezeu!

Alergi, cu mii de meşteşuguri,
Cu o viteză de nespus,
Dar, goana este spre pierzare
Căci nu-i pe “calea lui Iisus”!

O fericire fără Dumnezeu
de Ioan Iacob Hozevitul Românul

Sursa: http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/

IISUS HRISTOS MÂNTUITORUL

22 iulie 2013

BIROUL PERMANENT AL PRM - Echipa Preşedintelui –


1. Corneliu Vadim Tudor – preşedinte

2. Ilie Ilaşcu – vicepreşedinte

3. Anca Petrescu – vicepreşedinte

4. Constantin Găucan – vicepreşedinte

5. Dan Dumitru Zamfirescu – vicepreşedinte

6. Adrian Popescu – vicepreşedinte

7. Dorel Vulpoiu – vicepreşedinte

8. Vasile Popa – vicepreşedinte

9. Ilie Miriţă – vicepreşedinte

10. Mihai Irimia – vicepreşedinte

11. Cristian Stănescu – secretar general

12. Irinel Marinescu – secretar executiv

13. Sfinţeş Edmond Buga – secretar executiv

14. George Ţîncu – secretar executiv

15. Silviu Pucheanu – secretar executiv

16. Ion Dicu – secretar executiv

17. Gavril Emil Căpâlnaş – secretar executiv

18. Gheorghe Bucălăete – secretar executiv

19. Sebastian Dobrescu – secretar executiv

20. Anca Chiţu – secretar executiv

21. Marcelina Pătraşcu – membru

22. Şerban Laurenţiu Anghel – membru

23. Elena Pascu – membru

24. Florin Niţura – membru

25. Mihaela Ionescu – membru

26. Niculae Mârzan – membru

27. Florin Bădinici – membru

28. Mircea Ciochilan – membru

29. Constantin Bebe Ivanovici – membru

30. Mihail Edu – membru

31. Constantin Vâlcu – membru

32. Adriana Rădulescu – membru

33. Alexandru Neacşu – membru

34. Ruxandra Lungu – OFRM – membru

35. Oana Vieru – OTRM – membru

36. Silviu Crăescu – membru

37. Gheorghe Berceanu – membru

38. General Ion Cârciumaru – membru

39. General Marin Lungu – membru

40. General Marcu Tudor – membru

41. Mitzura Arghezi – membru

42. Viorel Dumitrescu – membru

43. Iulian Mincu – membru

44. Cosmin Robert Vîlceanu – membru

45. Livius Ţîrnea – membru.

ROMÂNIA MARE NU E DE VÎNZARE! Raport la Congresul Extraordinar al Partidului România Mare


Doamnelor şi domnilor,

daţi-mi voie să încep prin a adresa urări de bun venit participanţilor la acest Congres Extraordinar. În mod normal, astăzi, la marele praznic creştin al Sfîntului Ilie, în mijlocul verii, oamenii nu fac congrese. Dar fac urări, după datină. Folosesc acest prilej pentru a ura toate cele bune şi La Mulţi Ani tuturor purtătorilor acestui frumos nume – care a fost şi numele tatălui meu. În tradiţia populară, Sfîntul Ilie e spaima dracilor, pe care îi alungă mînuind un bici de foc. Luînd exemplu de la el, exact asta o să facem şi noi. E vreme de vacanţă şi lumea îşi reface forţele, pentru a putea înfrunta o toamnă şi un final de an care se anunţă a fi dificile, cu mari scumpiri de preţuri, şomaj, insecuritatea, tot mai alarmantă, vieţii, de zi cu zi. Asta e ţara în care am ajuns să trăim, din nenorocire. Eram tentat să zic „din păcate“, dar acum s-a intrat în faza nenorocirii. Mă uit înapoi, la primele Congrese ale formaţiunii pe care, acum 22 de ani, am înfiinţat-o împreună cu amicul şi mentorul meu literar Eugen Barbu. În pofida tuturor greutăţilor, acele vremuri îmi apar, astăzi, ca o perioadă pe care nu mă sfiesc s-o numesc romantică. Existau un fel de cavalerism, un cod de comportament impus de valoarea unor oameni care, deşi adversari, se respectau între ei. Unde sînt Ion Raţiu, Alexandru Bîrlădeanu, Otto Weber, Adrian Păunescu, Ion Puiu, Niculae Cerveni, Dan Marţian, Leonida Lari, Ion Aurel Stoica, Eugen Barbu, Mircea Muşat, Toma Năstase, Mihai Ungheanu, Gh. Buzatu, Valentin Dinescu, Eugen Florescu, Carol Dina, generalii Valeriu Buzea, Theodor Paraschiv, Victor Voichiţă şi atîtea alte figuri luminoase ale începuturilor? Au dispărut, unul cîte unul, dincolo de linia orizontului. Unii au fost tovarăşii noştri de drum, alţii au fost adversari – dar în nici un caz duşmani. Lucrarea morţii merge înainte şi, cu durere în suflet, constat că scaunele lor rămîn goale. Cine îi poate lua locul lui Eugen Barbu, de pildă? Aşa cum nu-l poate înlocui, nimeni, în literatură, tot aşa nu-l poate înlocui nimeni nici în politică şi în societate. El a fost singurul care, în anii ’70, i-a spus lui Nicolae Ceauşescu, într-un limbaj arhaic: „Daţi o litră de pămînt ţăranilor“.

Aşa cum un alt om de curaj, părintele „Moromeţilor“, şi al „Celui mai iubit dintre pămînteni“, i-a spus şefului de atunci al statului: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid“. Aceşti temerari erau ceea ce Camil Petrescu numea „suflete tari“. A dispărut, oare, acea specie de oameni? Au murit caracterele în România? Fireşte că nu, atîta doar: nu mai au unde să se exprime, au fost reduse la tăcere, sau au realizat inutilitatea luptei lor, aşa că s-au dat la fund. De lehamite. Deşertăciunea deşertăciunilor, vorba Ecleziastului. Deschideţi televizorul şi veţi vedea ce faună populează scena vieţii publice. Înainte de război exista un singur Lumînăraru, personaj real, inclus într-un roman, creatură putred de bogată, dar analfabetă, purtînd ochelari negri şi invocînd pretextul că nu are ochelarii de vedere la el, ca să semneze unele acte. Astăzi, există mii de Lumînăraru, de sute de ori mai bogaţi, care sînt la nivelul mental al unor copii de 10 ani, se exprimă jalnic, poluează atmosfera din ţara care, totuşi, i-a dat lumii pe Eminescu, Iorga, Enescu, Brâncuşi, Coandă, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu! Nu vă puteţi imagina cît poate suferi un om ca mine cînd vede în ce hal s-a degradat lumea românească! Fac parte din acea specie de oameni pe care îi doare, fizic, prostia. Un dezacord gramatical, o cacofonie, o gafă istorică sau culturală mă şochează, mă fac să tresar şi să mă gîndesc ore în şir la ele. Dacă nu aş avea cele două publicaţii, pe care le scriu cu sîngele meu, „România Mare“ şi „Tricolorul“, ca să mă descarc nervos, nu ştiu ce s-ar întîmpla cu sănătatea mea. Şi de-ar fi numai atît, dar, la fel ca şi voi, mă doare spargerea tablei de valori morale a societăţii româneşti. Fireşte că specia impostorilor şi parveniţilor n-a apărut acum. În 1917, pe vremea nefericitei expatrieri a Tezaurului în Rusia, un potentat al vremii, Alecu Constantinescu, poreclit Porcul, a călcat pe cadavre şi şi-a depozitat averea în refugiul de la Iaşi, încărcînd-o în nu mai puţin de 17 vagoane. Nu conta că Armata era dezorganizată şi n-avea echipament, nu contau ravagiile tifosului exantematic – el, Porcul, trebuia să fie fericit! Acest tablou al neruşinării agresive l-a făcut pe un idealist ca Octavian Goga, care a pătimit pentru ţară, în temniţele ungureşti, să exclame, după dezastrul de la Turtucaia (citez din memorie): „Ţară minoră, ţară de secături. O ţară unde un primitiv ca Alecu Constantinescu-Porcul e ministru, îşi merită soarta!“. Astăzi, oare cîţi Porci avem în politica românească? Ei nu-şi mai depozitează averile cu garnituri de tren, ci cu mijloace moderne şi greu de detectat. De pildă, în „paradisul fiscal“ din Cipru, nu mai puţin de 3.500 de conaţionali ai noştri şi de firme din România au ascuns mai multe zeci de miliarde de euro. Am avut acces la unele informaţii, venite dinspre direcţia unei echipe mixte, SRI-SIE, care documentează această situaţie scandaloasă. Ei, bine, sînt unii care au scos, ilegal, din ţară, sume care variază între 400 de milioane şi 900 de milioane de euro! Am scris despre asta, am dat numele lor, am vorbit şi la unele posturi de televiziune, mi-am asumat răspunderea – dar o tăcere mormîntală s-a aşternut, nimeni n-a „piscuit“ nimic, după o expresie a fraţilor din Basarabia. În alte chestiuni, ei vorbesc, dau dezminţiri, ameninţă cu Tribunalul. Dar aici au fost muţi ca mormîntul. De ce? Fiindcă totul era adevărat. Ori, o vorbă clasică, din Dreptul Roman, spune că „a tăcea înseamnă a consimţi“. Este de la sine înţeles ce buni ar fi banii aceştia pe o asemenea criză, cum ar putea rezolva, măcar în parte, deficitul din sistemul de pensii, din Sănătate, din Învăţămînt. Aici nu e vorba numai de o lăcomie super-animalică şi sub-umană. Aici e vorba şi de provenienţa penală a banilor. În America, bunăoară, n-ai voie să depui de la o sumă de bani în sus, dacă nu declari sursa – banii ar putea proveni din crima organizată, din traficul de persoane, de arme, de droguri etc. Există, la noi, o lume paralelă, care s-a născut şi s-a dezvoltat în ultimii 23 de ani şi care scapă oricărui control. E o lume a interlopilor transformaţi în mafioţi, care are încrengături cu Poliţia, cu Justiţia, cu Serviciile Secrete, cu Administraţia Locală, cu Administraţia Rezidenţială, cu Parlamentul şi Guvernul. Oamenii cinstiţi nu rezistă în acest sistem: ori sînt mînjiţi şi ei, ori sînt eliminaţi. Mă uit la ceea ce se întîmplă în ţara mea, mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred. Prin urmare, de-aia a fost atacat şi lichidat regimul socialist! Regim care avea păcatele lui, multe şi, uneori, insuportabile, dar nu se poate spune că era corupt. Ştiţi bine ce vreau să spun: înainte se putea vorbi de „corupţia minoră“ din spatele aprozarului, sau al tejghelei. La percheziţiile făcute acasă la unii tartori ai Ministerului de Interne s-au găsit 10 sticle de whisky şi 10 cartuşe de Kent, o bagatelă faţă de Peştera lui Ali Baba pe care o deţin bogătaşii din zilele noastre. Îmi aduc aminte că, în aprilie 1986, cînd am efectuat prima mea deplasare cu echipa de fotbal Steaua, la semifinala cu Anderlecht Bruxelles, i-am telefonat ministrului de Finanţe, Petre Gigea, rugîndu-l să-mi schimbe, şi mie, oficial, o sumă de bani. Acest oltean de spirit mi-a spus, textual: ,,Tovarăşe Vadim, prin Lege eu am dreptul să fac următoarele: dacă aţi fi membru al Comitetului Central, v-aş schimba 10 dolari; dacă aţi fi membru al Comitetului Politic Executiv, v-aş schimba 20 de dolari; dar pentru că sînteţi scriitorul Vadim şi prietenul meu, vă schimb 15 dolari“. Am zis bogdaproste şi, cu acei bani, i-am cumpărat mamei o broşă. Astăzi, ceea ce se petrece nu suportă comparaţie! Uitaţi-vă la ce nunţi şi petreceri pantagruelice au loc. Uitaţi-vă la ce concedii şi vacanţe de vis îşi permit unii, care au palate în ţinuturi exotice. Uitaţi-vă la cei care îşi îngăduie luxul să-şi trimită odraslele în străinătate, chipurile la studii, pe bani grei – în vreme ce tot mai mulţi copii ai românilor se uită, cu jind, la o portocală şi umblă cu haine jerpelite. Ne ard copiii în Maternităţi. Ne sînt violaţi de pedofilii băştinaşi şi străini. Alţii sînt vînduţi pentru băncile de organe. Criminalitatea a atins cote apocaliptice, de nesuportat de către fiinţa umană. Nici o autoritate nu mai funcţionează. Arestările succesive reprezintă comenzi politice, care nu pot păcăli pe nimeni. Agenda publică e ocupată, pînă la refuz, de cacealmale pestilenţiale, de genul fugii şi capturării lui Omar Hayssam. Puşcăriile sînt pline de oameni nevinovaţi, în timp ce marii gangsteri zburdă în libertate şi se acoperă unii pe alţii. Există cîrdăşii interne şi cîrdăşii internaţionale. Este cineva atît de naiv să creadă că străinii care tot vin în control pe aici, sau se prefac că îi consiliază pe unii demnitari, fac asta de florile mărului, pe gratis? Totul e pe bani grei. S-a perfecţionat, în timp, o suveică a şpăgilor, care a făcut din ,,taxa de protecţie“ un sport naţional. Nu cotizezi? Nu participi la acest ,,caritas“ al captării bunăvoinţei? Eşti ştampilat, imediat, ca extremist şi, cu o vorbă imposibilă, ca nefrecventabil. Noi ştiam că se frecventează Casele de Toleranţă, nu şi politicienii. Nu mai pomenesc de vechiturile care ni se bagă pe gît: ba fregate vechi din 1985, ba avioane ruginite, din 1965 – totul sub pretextul mincinos al ,,modernizării“ Armatei Române. Care Armată Română îşi lasă oasele la dracu-n praznic, în războaie de jaf, provocate de alţii. Un capitol scandalos îl reprezintă aşa-zisele privatizări. Tîlhărie, pe faţă! Toate marile privatizări reprezintă eşecuri ruşinoase. Nu mai vorbesc de înstrăinarea, criminală, a Patrimoniului Naţional, construit cu sacrificiile mai multor generaţii de români. Vorbesc doar de aspectul financiar: din cele 700 de miliarde de euro care ar fi trebuit să intre în Bugetul Statului, nu s-au achitat decît 7 miliarde. Adică 1%! Unde, în lume, a mai avut loc un asemenea act de banditism? Ce ţară a mai capitulat atît de penibil? Ca istoric, am senzaţia că ne-am întors la anul 1806, cînd, la începutul Războiului ruso-turc, desfăşurat pe teritoriul ţărilor Române, generalul Kutuzov a spus, cu cinism: ,,Nu le voi lăsa valahilor decît ochii, ca să plîngă!“. Acum, unii ne fură şi ochii din cap, la modul propriu, pentru prelevarea retinei sau a corneei, ba mai sînt scoşi şi rinichii unora, pentru transplant. Da, da, s-a intrat în etapa mutilărilor. Începem să colonizăm, şi noi, Planeta: un rinichi la Londra, un ficat la Paris, o inimă la New York etc. Ce se întîmplă cu acest popor? Cînd va lua sfîrşit blestemul care s-a năpustit pe capul nostru în Sfînta Zi de Crăciun a anului 1989, cînd zăpada imaculată căzută din cer la Naşterea Mîntuitorului a fost înroşită de sîngele a doi oameni bătrîni? Atunci şi acolo se află rădăcina haosului! Totul va merge din rău în mai rău în ţara aceasta, atîta timp cît cei vinovaţi de acel masacru nu vor fi pedepsiţi şi nu vom da kilometrajul la zero, pentru un nou început. Parcă niciodată nu s-a adeverit atît de bine, sau, mai degrabă, atît de rău, distihul scris de Poetul Naţional în ,,Doina“: ,,Vai de biet român, săracul/ Îndărăt dă tot ca racul“. Aşa cum am spus cîndva, că Imnul Naţional nu mai e ,,Deşteaptă-te, române!“, ci ,,Somnoroase păsărele“, tot astfel voi spune, şi acum, că Vulturul de pe Stema României a fost înlocuit cu Racul. Care nu e doar un semn zodiacal – e şi semnul cancerului. În unele privinţe, am dat înapoi şi cu 100 de ani. Ştiţi bine ce vorbesc, fiindcă trăiţi între oameni şi vedeţi ce paragină s-a aşternut peste ţară. Ţară care e vraişte, mă tem să nu cadă de pe hartă în mare. Nu departe de locul unde se desfăşoară Congresul nostru se află soclul fostei statui a lui Lenin. De 23 de ani, acel soclu e gol. Am demolat, dar n-am pus nimic în loc. Asta e una dintre dovezile neputinţei noastre. Eu, unul, am propus ca acolo să se înalţe un monument închinat celor 3 mari scriitori ai exilului românesc: Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Există chiar o fotografie, înfăţişîndu-i pe aceşti creatori geniali, într-un mic parc din Paris – acela ar putea fi modelul pentru grupul statuar. Dar nu vrem, sau nu putem. În faţa Casei Scînteii, adică a unei clădiri unde încă mai apar cărţi, ziare şi reviste, dar unde funcţionează şi un post de Televiziune, numai un astfel de triptic s-ar potrivi. O altă dovadă a neputinţei, sau poate a indolenţei noastre, este ceea ce eu numesc Mormîntul Faraonului. Mă refer la construcţia impunătoare, din Cotroceni, plănuită a fi Casa Radio, de unde, la 23 August 1989, Ceauşescu a urmărit parada militară. Acel edificiu grandios era predat ,,la cheie“, mai lipseau unele mici finisări. Dar au venit şmecherii la Putere, foştii bişniţari, metamorfozaţi în politicieni şi oameni de afaceri şi, pretinzînd că nişte turci le-au cerut să pună bomfaierul, sau barosul, ori macaraua cu bilă pe acea clădire, au tăiat-o în două. Acum, acolo e refugiul aurolacilor şi al şobolanilor, care, pe vreme caniculară, ies de sub malurile nisipoase ale Dîmboviţei şi mişună în căutare de hrană. După parada militară, parada şobolanilor! E bine ce se întîmplă? Aş putea da foarte multe dovezi ale ravagiilor provocate de vîntul de nebunie care suflă peste societatea românească. Paragina se întinde, ca rîia, peste ţară. Dar, poate cea mai elocventă mărturie e această supremă umilinţă: am ajuns să cumpărăm sare de la unguri şi turcii să ne facă, nouă, pîine! Este cunoscut cazul lui Napoleon, care, după ce a ocupat Viena, în 1805, a fost încîntat de chiflele albe şi gustoase din burgul austriac, aşa că a trimis 2 brutari la Paris, pentru a se bucura şi francezii lui de asemenea bunătăţi. Dar ce tradiţie în materie au turcii, să ne facă, ei, nouă pîine? În ritmul acesta, vom schimba şi o zicală străveche, spunînd acum: ,,Fie pîinea cît de rea/ Tot mai bună-n Turcia“.

România a ajuns de nerecunoscut. Dacă ar învia acum Mareşalul Antonescu şi-ar trage un glonţ în cap. Românii nu mai trec Prutul, cu Styxul. Orice nespălat care nici măcar n-ar îndrăzni, la el acasă, să calce pe trotuarul din faţa unui minister, se vîntură la noi ca Vodă prin lobodă, cu aere de arendaş. Vine rupt în fund şi pleacă – dacă se îndură să mai plece – bogat. Eu cred că, dacă ar fi ştiut scena asta, Dumitru Drăghicescu ar fi inclus-o în capodopera sa ,,Din psihologia Poporului Român“, publicată în 1907 – mă refer la originea piesei ,,Revizorul“, subiectul fiindu-i povestit de Puşkin lui Gogol, după o experienţă pe care poetul exilat a trăit-o în Basarabia românească. Acea isterie colectivă, acea forfotă delirantă, dublate de o molipsitoare slugărnicie erau păcate ale boierimii noastre. Am mai spus-o şi o repet: nu Fanarul ne-a corupt pe noi, ci noi am corupt Fanarul! Înainte vreme, româncele erau duse, cu forţa, în robie la Stambul; e faimoasă scena în care frumoasa doamnă a Voievodului Moldovei, Ieremia Movilă, Elisabeta, a fost violată de turci, în Pădurea Dracşanilor, în august 1616, apoi s-a jelit, cu părul despletit, în carul tras de boi, care se pregătea să o treacă Dunărea: ,,Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgînul!“. Acum, după 400 de ani, nu mai e nici urmă de ruşine! Se duc româncele noastre, din proprie iniţiativă, într-o veselie, la Stambul! Explicaţia e sărăcia lucie care s-a făcut stăpînă pe ţară. Mai ales de cînd, în complicitate cu noii stăpîni de sclavi, ne-am făcut economia praf. Îi văd pe românii mei cum se umilesc în Europa, pe unde mă poartă paşii, în funcţia pe care o am. Care nu e hoţ, e cerşetor, sau spălător de vase. Unii îmi trimit mesaje disperate, la birourile mele din Strasbourg şi Bruxelles. Îi ajut, şi eu, cît pot. Nu mai departe decît săptămîna asta, mai precis miercuri, fiind la Paris o familie de români mi-a cerut, disperată, ajutorul, pentru a-şi recupera fetiţa nou-născută, dar ,,confiscată“ de Spitalul din Londra, unde a văzut lumina zilei. Ambasadorii şi consulii unde au încercat aceşti conaţionali ai noştri să pătrundă, în frunte cu Ion Jinga (de la Londra) şi Bogdan Mazuru (de la Paris) nici nu i-au băgat în seamă. Deh, ei sînt masoni, se cred colegi cu Nicolae Bălcescu şi Alexandru Ioan Cuza, nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas, au alte preocupări, ce le pasă lor de nişte români amărîţi? Români care nu pot înţelege, în ruptul capului, cine dă dreptul unui spital să se facă stăpîn peste copilaşul lor şi să-l rupă de părinţii săi! Fetiţa aceea, pe care părinţii nici n-au apucat s-o boteze – numele ales fiind Elizabeth – va fi alăptată, cumva, de tiza ei, Regina Angliei? Nu se poate atîta lipsă de omenie. Aşa că rog să nu ne ţină nimeni predici despre Drepturile Omului, Civilizaţie, împărtăşirea unor valori comune etc.

Doamnelor şi domnilor,

am dat la o parte doar un colţ al perdelei care acoperă scena vieţii româneşti. Din poziţia în care mă aflu, ca scriitor şi patron de editură şi publicaţii, dar şi de demnitar european, ştiu mult mai multe. Nu uitaţi că sînt singurul român care s-a întîlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, cu Papa Benedict al XVI-lea, cu Nelson Mandela, cu Vaclav Havel, cu Regele Spaniei, cu Regele Norvegiei, cu Prinţul Rainier de Monaco, cu Keneth David Kannda, cu ultimii preşedinţi ai Germaniei, cu Serghei Lavrov, cu Dmitri Rogozin, cu Ghenadii Ziuganov, cu Jean Marie Le Pen, cu Antonio di Pietro (modelul pentru Comisarul Cattani), cu alte celebrităţi, ca Roger Garaudy, Alvin Toffler, Larry Hagman, dar am primit scrisori şi de la Silvio Berlusconi, Koffi Annan, Donald Rumsfeld şi atîtea alte personalităţi. De la fiecare am învăţat cîte ceva. În aceşti 23 de ani blestemaţi, de tranziţie de la speranţă la catastrofă, nişte terorişti români şi străini ne-au făcut ţara pulbere. Şi, colac peste pupăză, şovinismul unguresc ne şubrezeşte nervii zi de zi, pînă la limita insuportabilului. Ştiţi, cu toţii, cît de servili s-au prezentat aşa-zişii politicieni români la Congresele UDMR-ului, care sînt total ilegale, aşa cum ilegală e şi această organizaţie revizionistă. Care este şi antieuropeană, dacă ne gîndim că, într-o Europă care încearcă, din răsputeri, să se îndrepte spre unificare, revizioniştii unguri cer, pe faţă, destrămarea unui Stat Naţional. Ca membru al Parlamentului European, eu m-am luptat, fără preget, pentru a prezenta în faţa acestui Forum adevărata faţă a iredentismului unguresc, veritabil duşman al civilizaţiei. Aşa cum era la începutul Secolului XX, ,,Omul bolnav al Europei“, aşa e Ungaria şi la începutul Secolului XXI. Îmi revine în memorie o caracterizare făcută, acum aproape 100 de ani, de acelaşi Octavian Goga: „Maghiarii urlă de dureri închipuite“. După cum se ştie, eu am fost şi, pînă acum, am rămas singurul europarlamentar român care îi ţine la respect pe Laszlo Tökeş şi pe ceilalţi inamici, declaraţi, ai românilor. Toţi ceilalţi îi scarpină între coarnele de diavol. Toţi ceilalţi nu mai ştiu cum să se gudure pentru a le intra în voie. Chiar la ora la care ne întîlnim noi, aici, la Bucureşti, de unde răsare Soarele pentru toţi românii – la Băile Tuşnad are loc o nouă adunare, sau, mai bine spus, adunătură a şovinilor unguri, patronată de premierul ţării vecine şi neprietene, Viktor Orban. Acolo s-a prezentat la raport toată ,,floarea“ cea vestită a politicii româneşti, de la toate partidele. Am zis ,,partidele“? Nu, ele nu sînt partide, sînt paravan pentru Mafie. Sînt găşti de interese. Dacă nu i-am cunoaşte! Ar fi dat, pe daiboji, la străini, aurul, argintul şi uraniul de la Roşia Montană liberalii lui Ionel Brătianu? Sau socialiştii care au semnat documentele Unirii de la Alba Iulia? Nici cu preţul vieţii! Aici se observă cel mai bine duplicitatea respingătoare a acelora care au venit la Putere, bătîndu-se cu pumnul în piept, că nu sînt de acord cu folosirea cianurilor la Roşia Montană, nici cu fracturarea hidraulică pentru extragerea gazelor de şist. Într-un timp foarte scurt, aceşti indivizi fără caracter au făcut o piruetă ameţitoare, de 180 de grade, şi au procedat exact pe dos! Aşa ceva nu s-a mai văzut în politica românească. E ca şi cum eu, unul, aş lua acum primul avion, sau primul tren, şi m-aş duce la şuşaneaua şovină de la Băile Tuşnad, ca să mă fac ungur! Rîde lumea. Mă scuipă pe stradă. Astfel de personaje sinistre taie şi spînzură în România anului de graţie 2013. Şi ele apar la televizor şi ne împuie capul vorbind despre Interesul Naţional! Asta e prăpastia care desparte Partidul România Mare de restul clasei politice: ce înţelegem noi prin Interesul Naţional şi ce înţeleg ceilalţi. Îţi stă mintea-n loc cîtă drojdie s-a depus pe fundul inimii acestor ticăloşi! În ,,Divina Comedie“, Dante Alighieri îi aşează pe cei care au înşelat încrederea semenilor pe cea de-a 9-a treaptă a Iadului, unde se află un lac îngheţat. Ce pedeapsă merită şmecherii de pe Dîmboviţa, care se fac preş la picioarele gangsterului internaţional George Sörös, adevăratul stăpîn al firmei Gold Corporation? Acest rechin bătrîn a antamat, de cîţiva ani, uriaşa cantitate de uraniu de la Roşia Montană, pe care a vîndut-o centralelor atomo-electrice din Canada, aşa cum îşi vînd unele ţigănci copiii încă nenăscuţi – dar manevrele lui au fost blocate de Parlamentul European, care, în şedinţa memorabilă din 5 mai 2010, a votat, cu o majoritate zdrobitoare, o Rezoluţie care interzice utilizarea cianurilor în minerit. Acolo, poate, a fost momentul meu de glorie în Aula de la Strasbourg, fiindcă am ţinut un discurs care i-a lămurit pe colegii mei şi a influenţat votul final. Toate pretextele şi născocirile infractorilor de la Putere, care încearcă să justifice schimbarea macazului, modificînd redevenţa şi participaţia Statului Român – sînt nişte mişcări bezmetice, de copii retardaţi, prinşi la furat.

Peste tot în lume, ocrotirea mediului e o strategie prioritară, o obligaţie absolută, pentru salvarea Planetei. Numai la noi, o haită de hiene flămînde pune la cale un Cernobîl extraordinar de periculos, prin folosirea a 200.000.000 kg de cianuri. Peisajul rezultat ar fi un deşert selenar. Nu se poate atîta inconştienţă. Peste noi, cei de la PRM, nu se poate trece, e clar? Iată numai cîteva dintre motivele pentru care, la alegerile parlamentare din 2008 şi din 2012, PRM a fost furat ca-n codru. Le stricam toate socotelile. Elaborasem o Lege pentru naţionalizarea PETROM; lege care, în 2008, trecuse, prin aprobare tacită, de Senat. Ne-am opus privatizării frauduloase a CEC, a Fabricii de Antibiotice Iaşi, a Spitalului Fundeni, a altor instituţii de importanţă naţională. E inutil să mai spun cine şi cum ne-a furat la alegeri. Întîia mea profesie e cea de sociolog. Or, sociologia e o ştiinţă, nu e o bolboroseală de vrăjitoare la vîrtelniţă, pe baltă, după miezul nopţii. Una din legităţile acestei ştiinţe este de o claritate deosebită şi s-a verificat în timp, în toate ţările care se respectă (fireşte, nu vorbesc de dictaturile de tip african, sau asiatic): un partid care n-a fost la Putere, nu e corupt şi apără Interesul Naţional NU are cum să scadă, dimpotrivă, creşte. Mai ales pe vreme de criză şi tulburări sociale. Aşa s-a întîmplat în perioada 1998-2000, cînd ştiţi care au fost scorurile reale. Dar, pentru a nu-i mai trece Mafiei interne şi externe glonţul pe la ureche, am fost luaţi în primire încă din amonte, şi tocaţi mărunt. Ultima fraudă – şi cea mai abjectă – s-a comis la alegerile din 2012, cu participarea, directă, a nu mai puţin de 700 de ofiţeri şi agenţi ai SRI, repartizaţi la Secţiile de Votare cu sarcina expresă de a ne ţine pe noi în lanţuri. La alegerile locale n-am avut voie să avem nici măcar un singur consilier judeţean (ceea ce era ilogic), iar la alegerile parlamentare batjocura a fost şi mai incredibilă. Bine, în schimb, că au intrat în Parlament tot felul de cîrnăţari, berari, şoferi, mafioţi, prostituate, ba chiar şi un puşcăriaş. Acesta e cel mai penibil Parlament din Istoria României! Pe lîngă această liotă de aplaudaci fără nici o legătură cu politica, Marea Adunare Naţională a fost un club select. Îi vedeţi, şi voi – sau, mai bine zis, nu-i vedeţi, fiindcă ei nu fac nimic, nu vorbesc, nu-i ajută pe cetăţeni, din cînd în cînd mai pălăvrăgesc la televizor, dar cu hîrtoape, cacofonii, emisii verbale de oameni nărozi. Asta s-a vrut: o turmă de necuvîntătoare, fără personalitate, fără opinii. Nu mai sînt în Parlament martirul Ilie Ilaşcu, arhitecta Anca Petrescu, generalii Ion Cîrciumaru şi Marcu Tudor, Mitzura Arghezi, avocatul Viorel Dumitrescu, doctorul Constantin Găucan şi alţi oameni cu şira spinării, dar se lăfăie pe bani publici nişte ,,proşti sub clar de Lună“, vorba unui dramaturg. În legislatura trecută (2008-2012) am numărat nu mai puţin de 100 de traseişti. Astăzi, cînd Parlamentul s-a umflat ca o broască şi are aproape 600 de bugetivori, numărul acesta va fi, cu siguranţă, depăşit. Nimeni nu mai are nici o jenă. Trocul se face pe faţă, în văzul tuturor, ca la piaţă. Se cumpără oameni ,,în viu“, cum se cumpără porcii la Obor. Un partid artificial, fabricat la ordinul stăpînilor străini ai României, cu acordul Palatului Cotroceni, ca diversiune pentru a ocupa „culoarul“ naţionalist şi justiţiar al PRM, s-a dovedit a fi o farsă de prost gust, dezintegrîndu-se la mai puţin de 6 luni de la alegeri. Numai cine e un ticălos incurabil se preface că nu observă că noi le stăm duşmanilor Neamului Românesc ca un ghimpe în inimă. Dar au, ei, inimă? Nu, au un portofel în loc de inimă. În 1999, Regimul Emil Constantinescu, prin unealta sa malefică, traficantul de copii Valeriu Stoica, a încercat să scoată PRM în afara Legii. Nu numai că nu a reuşit, dar ne-a făcut şi mai puternici. Acum, o altă „echipă de spărgători“ se screme să despartă partidul de preşedintele său fondator. Situaţia e de un ridicol inegalabil. Nu vreau să stric această zi de sărbătoare, dar cîteva din tunetele şi trăznetele Sfîntului Ilie se pot îndrepta către capetele acelor nemernici care, cînd n-am mai avut ce să le ofer, cînd nu i-am mai făcut senatori, deputaţi, primari, viceprimari, consilieri, şefi de Consilii Judeţene, s-au înhăitat ca să mă dea, pe mine, afară din casa zidită de mine. Într-o proporţie covîrşitoare, eu i-am făcut demnitari, pentru că i-am trecut pe listă şi am semnat pentru ei. Ba chiar am rezolvat şi situaţia unor neveste, pentru care am negociat funcţii mari, cu maşină la scară. Astăzi, tocmai aceste muieri sînt cele mai intrigante. Din păcate, calitatea umană e din ce în ce mai proastă în politica românească. Oare cît de nebun trebuie să fii ca să te substitui altcuiva, după ce, ani de zile, ai făcut anticameră la uşa lui şi i-ai ciugulit din palmă. Lucian Blaga are un aforism care se aplică perfect la situaţia asta aberantă: „Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura“.

Nu stă în firea mea să mă laud, smerenia e o importantă virtute creştină, dar, fără mine, PRM va muri a doua zi. Sau, cine ştie, poate că asta se şi urmăreşte. Dar e păcat de ţara asta, că dispare singurul antidot împotriva Mafiei. Am cunoscut, în viaţa mea, destule lichele, chiar criminali periculoşi, pe care i-am prins în „insectarul“ pamfletelor mele – dar vă rog să mă credeţi că nu-mi puteam imagina că există atîta murdărie umană. Unii dintre mărunţii complotişti au fost colonei de Securitate, sau turnători, cu Dosare grele, la CNSAS. Cît am tras eu, după urma lor, nu se poate povesti! Erau plini de bube-n cap, dar eu i-am apărat. Astăzi, secăturile astea întorc o faţă hidoasă către mine. Îmi reproşează că aş fi dus partidul la 2%. Asta, de parcă eu aş fi candidat la alegerile din 2012, nu ei. Eu, cînd am candidat, chiar în condiţiile unei „maşini“ cu frîna trasă, la alegerile pentru Parlamentul European, am făcut o mişcare de şah, m-am asociat cu Gigi Becali, şi am avut 9%. Desigur, scorul real era mult mai mare. Nu putem uita că, la alegerile parlamentare din 2012, noi nu am putut prezenta candidaţi în 35% dintre colegiile electorale, din pricina lipsei banilor pentru taxa de participare. Tot eu sînt de vină? Ce ar fi trebuit să mai vînd din casă? Le-a luat Dumnezeu minţile? Zilele trecute, m-a căutat la telefon şi m-a vizitat la birou tînărul sociolog Mihai Motoc. Acesta mi-a spus cum, la alegerile pentru Parlamentul European, din 2007, Dan Voiculescu plătea sondaje de opinie, dar îi cerea să crediteze PRM-ul cu 2%, cînd , în realitate, aveam mult mai mult. Mai vrea, cineva, vreo confirmare? Sondajele falsificate sînt uvertura fraudelor electorale. Astăzi, acelaşi Dan Voiculescu încearcă să cumpere PRM-ul de la fostul electrician şi politruk Cornel Ciontu, cel pe care o Plenară a Consiliului Naţional, din 2005, l-a dat afară din partid ca pe-o măsea stricată, fiindcă a furat mai multe sute de mii de dolari din contracte cu firma israeliană de consultanţă electorală „Eyal Arad”. Atunci, din banii furaţi, acest individ sinistru le-a cumpărat celor 3 odrasle ale sale cîte o limuzină. Preţul cerut astăzi de acest Ciontu lui Dan Voiculescu e de 2.000.000 de euro, chipurile pentru revigorarea partidului. Acelaşi preţ i-l ceruse, cu cîteva săptămîni în urmă, şi lui Viorel Hrebenciuc, numai că Guzganul Rozaliu o fi el ticălos, dar nu e prost, aşa că l-a trimis la plimbare. Ăsta-i tariful lui Ciontu. Nici o şmecherie n-a fost ratată de bătrînele haimanale: ştampile false, oameni aduşi de pe stradă, pe care nu-i ştia nici mama lor, grave încălcări ale Statutului, în virtutea cărora au exclus, ei, din partid, tot Biroul Permanent, ales la Congresul precedent. Ei, care nici măcar nu mai erau membri ai PRM! Acelora care îmi tot repetă că ei sînt „colegii noştri“, eu le voi spune, amical, că un om integru, ca mine, nu poate fi coleg cu nişte uzurpatori. Mihai Eminescu scria, în „Timpul“: „Albinele nu se amestecă cu alte gîngănii”. Mi-am cîştigat dreptul şi autoritatea morală de a lucra cu cine merită şi are caracter. Care-i problema? Vor să-şi facă un partid, pe care să-l pună, contra-cost, la picioarele Mafiei? N-au decît, Legea le dă voie, în principiu. Dar nu, ei au pus ochii pe un partid gata făcut. Necazul respectivelor puşlamale e că acesta e un partid de lider, iar brandul PRM e înregistrat la OSIM, pe numele meu. Ceea ce tot încearcă ei, nu se poate, e doar o cacealma stupidă, o hărmălaie gălăgioasă, fără nici un efect. Cine mă trădează pe mine, îl trădează pe ta-su. Mă roagă unii să stau de vorbă cu aceşti răufăcători. Răspunsul meu e acesta: eu nu vorbesc cu morţii. Dar, vorba proverbului românesc: orice rău e spre bine. Poate că e mai bine că s-a întîmplat aşa şi că ne vedem acum, cu 1 an înaintea alegerilor pentru Parlamentul European. Ne privim în ochi, ne analizăm activitatea şi vedem ce avem de făcut în continuare. Aceia care ne vorbesc de politica de alianţe ar fi bine să ne spună şi ce alianţe au rezistat pînă acum. Nici una, asta e realitatea. Prietenii de azi sînt duşmanii de mîine şi viceversa, într-o ţară în care nu se mai respectă cuvîntul dat. Eu nu sînt împotriva nici unui fel de colaborare pe plan local, cu excepţia oricărei tangenţe cu UDMR-ul. Aveţi libertatea să negociaţi, în judeţele unde trăiţi, cu cine doriţi, dacă aşa ceva serveşte interesul populaţiei şi al partidului nostru. Problema nr. 1 a formaţiunii noastre e lipsa banilor. De 5 ani se încearcă sufocarea noastră financiară. Nicăieri, în lume, nu se face politică fără bani. Măcar pentru plata chiriei şi a unor utilităţi. Nu doresc să repet ceea ce am spus la unele emisiuni de Televiziune, că am fost nevoit să-mi vînd crucea de aur de la gît, iar soţia şi fiicele mele şi-au vîndut puţinele bijuterii pe care le aveau. Cu aceşti bani am plătit hîrtia, tipografia şi salariile unor oameni. N-aş fi menţionat aspectele acestea dacă, în urmă cu aproape 2 săptămîni, în biroul meu de la partid n-ar fi venit o româncă din Germania – femeie de bună-credinţă – care, nici una, nici două, a scos din poşetă o cruce de aur, cu lanţ cu tot, încercînd să mi le ofere cadou, fiindcă mă auzise povestind la televizor că mi-am vîndut crucifixul. Atunci, l-am chemat pe Dorel Vulpoiu, să-l iau martor la scenă şi la refuzul meu. Alţii, mai mult ca sigur, ar fi acceptat, în mod tacit, acel dar. Eu nu puteam s-o fac. N-aş mai fi fost eu însumi, în primul rînd în proprii mei ochi. O ducem greu, de pe o lună pe alta, trăim din împrumuturi, în cele 4 luni friguroase, de la cumpăna anilor 2012-2013, în sediul central al PRM era o temperatură de cameră frigorifică, fiindcă ni s-au întrerupt gazele, din cauza lipsei banilor – pe scurt, numai noi ştim cum am supravieţuit şi am ţinut, cu mîinile îngheţate, steagul sus. Dar tocmai în vremea în care eu şi cei mai apropiaţi colaboratori ai mei am făcut sacrificii inimaginabile pentru continuarea activităţii acestui partid, vin nişte fripturişti de 2 lei şi ne dau, ei, afară din formaţiunea în care tot mai mulţi români îşi pun speranţele. Rîd curcile. Rîd ungurii. Rîd şi hoţii de profesie. Numai PRM mai rămăsese întreg. În rest, toată lumea s-a încăierat cu toată lumea, sistem turneu, cad capetele ca popicele. Ei, bine, eu nu voi tolera o asemenea porcărie şi voi tăia în carne vie. Cui nu-i place, e liber să plece. Dacă eu am greşit cu ceva – şi am greşit, desigur, pentru că nu sînt robot – să mi se spună, în mod civilizat, şi, în măsura în care e adevărat, mă voi corija rapid. Dar eu greşesc de partea ţării, nu împotriva ţării. Eu sînt cel mai sever judecător al meu. Preţul frămîntărilor mele este imens: în primul rînd sănătatea şi somnul, ele cad primele pe altarul acestei lupte. De pildă, mă frămînt şi din pricina faptului că ziarul partidului, „Tricolorul“ – care, poate, e cel mai bun şi mai curajos cotidian din ţară – nu e procurat de oamenii noştri. Este inadmisibil să existe filiale cu zero abonamente! Ce este, oare, atît de greu să faceţi măcar 10 abonamente pe judeţ? Mie mi se cere performanţă, dar nu primesc nici un ajutor, de nicăieri. Hai să zicem că nu sînt bani – deşi preţul e simbolic – dar am cerut corespondenţe şi materiale din filiale. Nici cererea asta nu e ascultată. Eu ştiu că există activitate de partid, în toate filialele: ce vă costă să o popularizaţi în ziarul „Tricolorul“? Totuşi, sîntem singurul partid cu presă proprie, de ce nu o valorificaţi? Iertaţi-mă că am ridicat această problemă, dar asta e profesia mea, de scriitor şi ziarist, şi fiecare se plînge de ceea ce îl doare.

Stimaţi delegaţi la Congresul Extraordinar al partidului nostru, avem multe de vorbit şi de analizat astăzi şi în perioada următoare. Pe cele trei direcţii principale care au făcut PRM-ul unic şi inconfundabil: problema naţională, dreptatea socială şi relansarea economiei. De la înalta tribună a Congresului Extraordinar al PRM acuz toate regimurile politice post-decembriste de înaltă trădare de ţară! Ziua Judecăţii nu se apropie, a şi venit! Poporul Român va pune mîna pe biciul lui Christos şi pe lancea lui Horea şi o să înmoaie oasele celor care i-au trădat încrederea. Criza lucrează pentru noi. Peste tot, în Europa, forţele naţionalismului luminat sînt pe val. Mai devreme sau mai tîrziu, stăpînii străini ai coloniei numite România se vor dezmetici şi vor trebui să recunoască faptul că nu ne mai pot împiedica să venim la Putere. Cine va dialoga cu mulţimile tot mai revoltate? Cu greviştii? Cu minerii blocaţi în subteran? Cu victimele abuzurilor incalificabile comise de „poliţia politică“ pînă şi în şcoli, unde au fost percheziţionate eleve şi profesoare chiar şi în lenjeria intimă? România a devenit un iarmaroc al spionilor, un psihopat intră cu o bombă într-o Universitate, ne-am transformat în „frontiera sălbatică“ a Europei – dar SRI-ul nu se ocupă de aceste probleme de Siguranţă Naţională, ci cotrobăie prin sutienele unor adolescente! Pe scurt, cine are dreptul să mai deschidă gura în faţa oamenilor care clocotesc de mînie? Numai noi. Pentru că noi n-am fost la Putere niciodată şi nu sîntem vinovaţi de dezastrul ţării. Dimpotrivă, l-am limitat cît am putut, cu orice risc. Nu fiţi naivi să credeţi în sondajele mincinoase. Această bătaie de joc va lua sfîrşit în curînd. Ca să vedeţi ce semnale de alarmă am tot tras, în mod sistematic, permiteţi-mi, în final, să citesc un pamflet, pe care l-am publicat în februarie 1996. E mai actual ca oricînd.

Popor nefericit, îţi plîng de milă
nu te mai pot schimba, eşti prea bătrîn
ieri aveai jug – iar azi ţi-au pus ştampilă
să nu cutezi cumva să-ţi spui român.

N-ai voie să respiri, ori să bei apă
n-ai voie pruncii-n pace să ţi-i creşti
n-ai voie morţii să ţi-i duci la groapă
n-ai voie-n Templul Limbii Româneşti.

De două mii de ani eşti tot pe cruce
mereu s-a tot găsit un venetic
să dea porunci, să mintă, să apuce
să te azvîrle-n foc ca pe-un nimic.

Dar cine-i el să te boscorodească
şi cu ce drept ţi s-a făcut stăpîn?
Altarul de simţire românească
e ros de-un şarpe încălzit la sîn

Într-o secundă, munca ta de-o viaţă
ţi-o scoate peste graniţă-n dolari
frumoasa fiică el ţi-o vinde-n piaţă
ca pe o vită-n lanţuri, la ursari.

De-i hoţ de bănci, sau traficant de arme
de-i komisar străin sau controlor
el la Înalta Poartă, ce nu doarme
te va pîrî ca pe-un răufăcător.

Eşti blestemat să-ţi pună capu-n poală
cîte-un călău cu paloş, preventiv
ieri la Stambul şi Moscova fatală
azi la Bruxelles, New York şi Tel Aviv

Nu zici ca ei? Îţi arde de şarade?
Respingi hortysya gloată din Ardeal?
Nu dai soldaţi să cadă-n ambuscade
Pentru Guvernul Transnaţional?

E vai şi-amar, fii gata de urgie
eşti xenofob, şovin, nefrecventat
aceiaşi tăietori în carne vie
te pun la zid de parc-ai fi ciumat.

Aceste lifte aventuriere
prăpăd şi jale lasă-n urma lor
dar fiindcă ştiu că n-ar avea putere
şi-au tras şi cîte-o coadă de topor.

Tandem sinistru, sluga şi străinul
doi cîte doi, perechi carnavaleşti
căpuşa şi hiena îşi fac plinul
din trupul Mioriţei strămoşeşti.

E totul invers, cerul se răsfrînge
în mlaştina din ochii lor barbari
iar ţara geme şi Poporul plînge
de şarlatani şi biruri tot mai mari.

Probezi cu acte-n regulă – hoţia
acuzi trădarea – cu dovezi de fier
dar la un semn, se prinde-n joc Mafia
şi hoţii sînt salvaţi ca prin mister!

Imunizaţi, ei trec la represalii
începe hăituirea celor drepţi
în văzul lumii, şleahta de canalii
vînează oameni şi îşi face-adepţi.

Şi-n fauna borfaşilor siniştri
trag sfori primari, cu Tricolor pătat
judecători, parlamentari, miniştri
şi-un mercenar ce-şi zice şef de stat.

Nimic nu e normal, se fură totul
se muşamalizează crime mari
încă miroase-a sînge cald complotul
iar ucigaşii sînt miliardari.

Nu se mai vede ţara de partide
bătrînii umblă-n zdrenţe, prin gunoi
iar în spitale plîng femei gravide
cu pruncii masacraţi de viruşi noi.

În nici un an n-a fost mai mare foame
în nici un an n-a fost mai crunt dezmăţ
recepţii, zaiafeturi şi chiolhane
iar pielea vacii noastre e pe băţ.

La Porţile Cetăţii bate ciuma
(dar Negru Vodă pupă la horthyşti).
Se strînge laţul, se îngroaşă gluma
(dar el vînează… naţionalişti!)

A fost sub ape jumătate ţară
(el nu s-a dus, era noroi pe jos)
trişti, muncitorii rebegeau pe-afară
(dar el a şters-o elegant, prin dos).

Acum ne-am lămurit, e clară treaba:
avem un preşedinte de export
să crape-n două ţara, tot degeaba
el nu vrea mămăligă, ci doar tort.

Să nu cumva să-i duceţi veşti mai proaste
el se consumă, fiindcă e fragil
nu-i spuneţi de şomeri şi de năpaste
Tîrgoviştea ţi-l face brusc ostil.

Pretinde că-i sărac şi fără pată
(dar toţi în jur sînt putred de bogaţi!)
el n-ar strivi o gîză, niciodată
(a dat numai un ordin, la gealaţi!)

A pripăşit, perfid, o ţigănie
care prin alte ţări ar sta la beci
numai şi numai bine lui să-i fie
şi să domnească pe cadavre reci.

El aparent e bun, mereu zîmbeşte
dar e mortală muşcătura sa
nu-i cereţi brusc să simtă creştineşte
unui ateu kominternist sadea.

Aceasta-i România la răscruce:
săracă, dezbinată, fără spor…
La loc comanda! Drumul ăsta duce
spre un război civil pustiitor!

În trîmbiţa minciunii prind să sune
cei care-ngraşă porcul în Ajun
promit salarii mari, şi pensii bune
cantine la săraci, rachiu, tutun.

Nu-i credeţi, fraţi români, fiindcă Satana,
prin gura lor, vă-ntoarce iar din drum
şi hoţi, şi proşti, ei cangrenează rana
ce-aveau de spus, au spus-o pîn-acum.

Ne-am săturat de tagma lor rapace
P.D.S.R, şi CHEIA – tot un drac
acum e timpul să ne lase-n pace
e public naufragiul lor buimac.

Analfabeţi, homunculi contra firii
spioni de trei parale, piază-rea
vor să îşi facă-n piaţă harakiri?
Nu au decît, dar noi nu-i vom urma!

De ani şi ani, domneşte doar o Lege
e Legea Junglei, monstru nesătul -
Popor Român, tu hotărăşti, alege!
Deşteaptă-te! Ajunge! E destul!


În încheiere, urez succes deplin lucrărilor Congresului nostru.

Manifestare care se desfăşoară sub două sloganuri:

România Mare

Nu e de vînzare!


şi

P.R.M. e peste tot -

Jos, Regimul mafiot!


CORNELIU VADIM TUDOR

(Discursul a fost rostit sîmbătă,

20 iulie 2013, la Pavilionul ROMEXPO, din Bucureşti, fiind marcat, în repetate rînduri, de aplauzele şi uralele celor peste 1.200 de delegaţi)

21 iulie 2013

SFANTUL ILIE TESVITEANUL

Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, a cărui ridicare la cer este sărbătorită, pe 20 iulie, de Biserica Ortodoxă Română, este una dintre cele mai interesante şi complexe figuri de sfinţi. Unul dintre cei mai importanţi prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă.

Sfântul Ilie a trăit cu peste 800 de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab, în regatul Israel din Samaria. Potrivit tradiţiei, Sovac a văzut, la naşterea lui Ilie, oameni îmbrăcaţi în veşminte albe care îl înveleau pe fiul său în haine de foc şi îi dădeau să mănânce o flacără. Sf. Ilie ajunge la curtea regelui Ahab şi îi vesteşte acestuia că Dumnezeu va pedepsi poporul cu secetă, dacă nu va lepăda credinţa în zeul Baal. Pentru că regele și cu poporul său au nesocotit cele vestite de Ilie, nu a mai plouat timp de trei ani şi jumătate. Sfântul Ilie a fost nevoit să se ascundă de mânia regelui Ahab la pârâul Cherit, în Hozeva.

Spre sfârşitul anilor de secetă, pentru cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, Sfântul Ilie îi propune regelui să ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel, unde să se roage lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul în care Ilie a înlăturat cultul zeului Baal. În perioada sa pământeană, Ilie a săvârşit şi păcate, cel mai mare fiind uciderea părinţilor săi, la îndemnul diavolului. Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinţilor şi l-a urcat la cer într-o trăsură cu roţi de foc trasă de cai albi înaripaţi.

Sfântul Ilie cutreieră norii, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul său de foc, pentru a-i pedepsi pentru răul care i l-au pricinuit. Fiindcă dracii înspăimântaţi se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streaşina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în trupul unor animale, Sfântul Ilie trăsneşte năprasnic, pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei.

Sânt-Ilie provoacă tunete, trăsnete, ploi torențiale și incendii, leagă și dezleagă ploile, hotărăște unde și când să bată grindina. În dimineața de 20 iulie se culegeau plante de leac, în special busuioc, care erau puse la uscat în podurile caselor, sub streșini sau în cămări. Tot acum se culegeau și plantele întrebuințate la vrăji și farmece. Nu era voie să se consume mere până la 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat și astăzi. In această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) sunt duse la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

De Sfântul Ilie, românii își aminteau și de sufletele morților. Femeile chemau copii străini sub un măr, pe care îl scuturau ca să dea de pomană merele căzute. Astfel, se considera că morții se veselesc. La sate, se recolta mierea, operațiune efectuată numai de bărbați curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare și ajutați de un copil. Femeile n-aveau voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere.

Sânt-Ilie marchează miezul verii pastorale, dată când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. În vechime, se obișnuia ca în această zi să se organizeze întâlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților, se organizau târguri de Sânt-Ilie, iarmaroace și bâlciuri, unele pastrate până azi.

Peste 153.000 de români îşi aniversează onomastica de Sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Conform statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, sunt 107.506 români care se numesc Ilie, 3.270 – Iliuţă, 2.191 – Lică, 278 – Eliade, 85 – Ilieş şi 15 – Iliuş. Majoritatea femeilor, 14.343, poartă numele Ilinca, 10.514 – Liana, 5.554 de femei – Lia, 4.658 – Iliana şi 1.761 – Lica.

Sursa:

http://www.debanat.ro/2013/07/sfantul-mare-prooroc-ilie-tesviteanul-facatorul-de-minuni-si-aducatorul-de-ploi/

8 iulie 2013

Poveste cu oameni si caini

Încet şi pe nebăgate de seamă, mă îndepărtez de literatura beletristică. Nici n-o mai citesc, nici n-o mai scriu. N-o mai citesc pentru că, în bună parte, am citit cam tot ce este important în literatura română şi în cea universală (deşi chiar în aceste zile mă delectez cu „Divina Comedie” într-o traducere total necunoscută, a 5-a, semnată de un doctor pe nume Ion A. Ţundrea, cu o prefaţă de N. Iorga, iar nopţile zăbovesc, cu emoţie, pe o antologie a poeziei lui W. J. Goethe, nespus de drag inimii mele). Într-o proporţie covîrşitoare, citesc alt gen de cărţi: memorii, studii, documente, crestomaţie, corespondenţă între oameni iluştri, tratate de Istorie, lucrări enciclopedice. Întotdeauna, viaţa a întrecut literatura. De scris, nu prea mai scriu literatură cam din aceleaşi motive. Nu mai pot fabula. Nu mai pot inventa personaje şi istorisiri, atîta vreme cît ele forfotesc în jurul nostru, la tot pasul, în dimensiuni naturale. Cu alte cuvinte, de ce să culeg lămîi de plastic, cînd pot să întind mîna şi să mă bucur de mandarine naturale, pline de sevă, de aromă şi dulceaţă? Nu voi nega niciodată rolul excepţional al beletristicii, ea ne-a ajutat să devenim ceea ce sîntem („Romanul englez m-a făcut om”, obişnuia să spună acelaşi N. Iorga). Personal, datorez romanului „Crimă şi pedeapsă” enorm, cred că finalul său le-a luminat mai multor milioane de oameni calea către creştinare. Dar în ce epocă trăim noi acum? Ştiţi ce zic tinerii? „Nu mai citesc romanul cutare, fiindcă am văzut filmul!” Oho, dacă ar zice asta numai tinerii, dar o spun eu însumi: încerc, de cîtva timp, să progresez în lectura romanului „Doctor Jivago”, de Pasternak, dar nu reuşesc. Şi ştiţi de ce? Exact din acelaşi motiv: am văzut filmul, dar nu o dată, ci de vreo 7 ori, întîi pe videocasetă, iar apoi pe toate posturile de Televiziune româneşti şi străine unde mi s-a ivit prilejul. Şi ce film! Capodoperă! Îl consider printre primele 10 creaţii din istoria cinematografiei, alături de „Isus din Nazareth”, „Amadeus”, „A fost odată America”. În fond, ce-i trebuie unui film să dea marea lovitură? Îi trebuie un roman sau un scenariu de succes, actori mari, muzică memorabilă şi, fireşte, un regizor plin de har. La lectură, aproape toate astea nu există, cititorul rămîne, ochi în ochi, cu scriitorul. Atunci cînd Tolstoi scrie nuvela „Sonata Kreutzer”, cititorul nu-şi imaginează cine şi cum o cîntă, ca să nu mai vorbim că majoritatea oamenilor habar n-au să facă diferenţa între această bijuterie muzicală şi altele. Atunci cînd nuvela cu pricina devine film, spaţiile goale se umplu imediat, vitraliile iau locul geamului alb, în ramele sale negre. Literatura e pian – filmul e orgă. Literatura e un gen artistic major – filmul e o sumă a artelor: poezie, teatru, roman, muzică, balet, fotografie, pictură, plus „Ars Amandi”, de care vorbea Ovidiu. Nu cred că au dreptate aceia care profeţesc moartea operei, a operetei, a teatrului, a baletului. Atîta timp cît fetiţa mea de 6 ani fredonează, dansînd, prin casă, aria din „Traviata”, dovedind un auz absolut (se aruncă în partea bunicului ei dinspre mamă, care a fost instrumentist la Opera Română), şi dacă o întreb îmi răspunde, cu naturaleţe, „L-am auzit pe Pavarotti la televizor”, iar asemenea copii există în toată lumea – opera, ca gen cultural, nu va pieri. Dar asaltul dat de Televiziune e teribil şi dislocă multe valori şi tabu-uri.

Nu mai scriu, prin urmare, literatură. La ce bun? Ritmul vieţii e atît de trepidant şi posteritatea se desfăşoară chiar acum, sub ochii noştri, într-o existenţă tot mai scurtă, încît presa, oratoria şi talk-show-urile de Televiziune pot rezolva, acum, ceea ce literatura îşi propune să rezolve de-a lungul deceniilor sau al secolelor. În fond, nu literatura moare, ci intimitatea în care se scrie şi se consumă literatura. Eu, unul, nu mai am această intimitate. Sau, oricum, n-o mai am aşa cum o aveam acum 20-30 de ani, cînd şlefuiam o metaforă sau un vers zile în şir, cu o răbdare de călugăr franciscan.

Şi totuşi, o carte de poveşti pentru copii tot voi avea timp să scriu. Aşa cum am avut timp să fac copii, trebuie să am timp să fac şi o carte pentru copii, normal. Şi cu cît jocurile pe calculator şi programele de Televiziune vor fi mai psihedelice, mai cibernetizate, mai super-galactice, mai violente, cu atît mai mult se va simţi nevoia binelui şi frumosului, a zînelor, crăieselor şi prinţeselor, a minunilor, a omeniei şi idealismului. La distanţă de aproape 100 de ani unul de altul, două genii – Ernest Theodor Amadeus Hoffman şi P. I. Ceaikovski – s-au întîlnit în Olimp şi, pe baza povestirii celui dintîi, cel de-al doilea a compus baletul „Spărgătorul de nuci”, care are cel puţin 7 dansuri antologice. Şi tot pe urmele marelui romantic german a călcat Jacques Offenbach, care a scris opereta „Povestirile lui Hoffman”, cu neuitata ei „Barcarolă”, care va străbate veacurile. Arta adevărată nu moare şi e cu atît mai durabilă cu cît la un filon de aur muncesc mai mulţi bijutieri: scriitori, compozitori, libretişti, regizori, maeştri ai imaginii, scenografi, meşteri ai feeriilor pe gheaţă, actori ş.a. Nu ştiu ce titlu aş putea să dau cărţii mele pentru copii, fiindcă cel mai frumos titlu s-a dat deja: „Binecuvîntaţi animalele şi copiii”. Peste asta, ce s-ar mai putea spune? Nestăvilita mea dragoste pentru copii şi animale va da rod bogat.

Am să vă istorisesc acum cîteva întîmplări adevărate, ai căror eroi sînt nişte cîini. În anul care de-abia s-a încheiat mi-au murit nu mai puţin de 3 cîini. Am început cu sfîrşitul, deci cu moartea lor, ca să nu plîngeţi mai tîrziu, mai ales aceia dintre voi care sînt atît de miloşi, încît nici la televizor nu se uită atunci cînd sînt chinuite ori împuşcate animale. Întîi s-a stins Stela – o căţeluşă maidaneză, pe care am găsit-o în curtea unor ţigani, lîngă Benzinăria din B-dul Alexandru Ioan Cuza. Era pui pe-atunci, abia dacă avea 6 luni. Probabil tatăl ei, aventurier, fusese un collie, fiindcă Stela semăna cu Lassie, din celebrul serial de Televiziune: blăniţă lungă şi mătăsoasă, guler şi piept alb, mers elegant, de dansatoare de bolero. Într-o noapte, tot petrecîndu-mă mai mulţi cîini de pripas în plimbarea pe care o făceam cu dalmaţianul meu, Zar, la înapoierea spre casă, Stela, pentru a-mi face pe plac şi a dovedi cît de credincioasă este, a luat-o înainte, a traversat strada hai-hui, numai într-o bucurie şi-o ţopăială, dar… Un taxi condus nebuneşte a lovit-o, în plin, azvîrlind-o cîţiva metri, pe trotuar. N-a murit. S-a tîrît, înnebunită de spaimă, pînă sub o maşină, parcată lîngă un bloc. Foarte greu am scos-o de-acolo. Am ţinut-o pe balcon. A doua zi am dus-o la doctor: avea fractură de bazin şi o rană urîtă la gură. Luni de zile s-a agitat, pe picioarele din faţă, de la un capăt la altul al balconului, chinuindu-se îngrozitor, mai ales că dăduseră iama căldurile verii, iar în blana ei miţoasă vă închipuiţi ce greu îi era. În august, cred că era prin 1986 sau 1987, am plecat cu familia la Mare. Nu puteam să iau şi un cîine bolnav, n-aveam unde să-l ţin, deja aveam dalmaţianul meu. Am rugat-o pe o doamnă care avea curte să o găzduiască pe Stela a noastră. Atunci cînd ne-am întors, după două săptămîni, nici n-am intrat bine în Bucureşti şi primul drum nu l-am făcut acasă, ci la fetiţa noastră: se refugiase sub o scară de piatră, într-un fel de peşteră minusculă, unde stătuse 14 zile şi 14 nopţi, rareori ieşind, în mare taină, să lipăie laptele pus de gospodină într-o strachină. În momentul în care am strigat-o şi m-am aplecat, în genunchi, să o iau, m-a muşcat de deget. Nu rău. Dar era clar că se sălbăticise. Ori dorea să ne pedepsească, fiindcă am abandonat-o şi tare mult s-a chinuit! Cu chiu, cu vai, am scos-o de-acolo, am dus-o acasă şi, după cîteva luni, şi-a revenit. Nu mergea chiar foarte bine, o „aruncare” ciudată a labelor din spate tot avea, dar totul la ea avea farmec şi graţie, fiindcă era plină de iubire. După cîţiva ani, chiar a făcut două rînduri de pui, o frumuseţe, cu dalmaţianul Zar. A trăit aşa, în casa nouă unde ne-am mutat, ani buni. Era „cîntăreaţă”: cînd simţea agitaţie prin casă şi prin curte, că ne pregătim să plecăm cu maşina în vacanţă, dădea nişte chiote inimitabile, îşi răsturna capul pe spate şi spunea tot ce avea de spus, adică „Mai sînt şi eu pe aici, să nu mă mai lăsaţi pe la alte familii, că eu mor fără voi!” Apoi se scărpina cu o lăbuţă din spate pe coaste, într-un ceremonial atît de specific şi cîinilor, şi pisicilor, despre care biata mea mamă spunea: „Acum cîntă la mandolină”. Multe nume i-am atribuit Steluţei noastre, ca s-o alintăm: Isabela, Lebăda, Prinţesa, Albă ca Zăpada ş.a. Şi ea ne răsplătea cu tot ce putea ea să dea: cu dragostea ei totală, care uneori se manifesta prin cîte-o lăbuţă pufoasă, aşezată pe mîna sau pe pieptul nostru cînd stăteam întinşi în pat şi ne uitam la televizor, într-un gest de atragere a atenţiei, ceea ce se traducea prin: „Alo, Steluţa e aici, ea vede şi aude tot, nu-mi daţi nici o pupare?” Din păcate, dacă de altele s-a vindecat, rana de la gură nu i-a trecut niciodată. Timp de vreo 13 ani, căţeluşa asta atît de curată a fost chinuită de o cangrenă a gingiei. Întîi i-au căzut dinţii de sus. După care a început a-i putrezi carnea. Am dus-o la doctori. I-au dat antibiotice şi alte medicamente. N-a fost unguent sau soluţie pe care să n-o folosim. Dar boala se agrava şi infecţia s-a generalizat, în tot corpul. În ultimul an, Steluţa noastră cea atît de elegantă, cu „helanca” ei albă, putrezea de vie şi răspîndea un miros pătrunzător, de vietate intrată în descompunere. Apoi s-a produs deznodămîntul: întîi nu s-a mai putut ţine pe picioarele din spate, o coboram scările în braţe, pe urmă a slăbit cumplit, am trecut-o pe perfuzii, dar ochii i se împăienjeneau, nu mai bea apă, de mîncat – nici atît. Într-un sfîrşit, a murit. Discret, cum a şi trăit. Am îngropat-o în curte, lîngă iubirea şi idolul vieţii ei, minunatul dalmaţian care a fost Zar, primul meu cîine din epoca maturităţii. Şi tot chinul acestei căţeluşe pentru ce? Pentru că un şofer bezmetic a gonit nebuneşte, într-o noapte, şi a nenorocit-o pe viaţă.

La scurtă vreme, un alt cîine din generaţia lui Zar avea să se prăpădească. El n-a avut părinţi, nici casă, nici măcar nume. Tot aşa, într-o noapte, cînd l-am scos pe dalmaţian la plimbare – desigur, pentru a lua şi eu aer şi a face mişcare – m-am pomenit că mi se încurcă printre cizmele ude (erau nămeţi afară) o mogîldeaţă cu ochi negri şi cap auriu. Era un pui de lup, corcitură, bineînţeles, dar de o frumuseţe neasemuită. I-am spus Lupuşorul şi, uneori, Lupiţă, Lupul Lupilor, Lup de buzunar, Lupul Blond, Bandit Internaţional etc. N-aveam unde să-l ţin. Am găsit un om, care s-a oferit să-l ducă la ţară, în comuna Jilava. L-a transportat cu o maşină, chiar îmi amintesc ce era: o Dacie galbenă. Ei, bine, după 6 zile mă pomenesc că, în toiul plimbării nocturne, mă zgîrie cineva cu lăbuţa, din spate, pe la glezne: era Lupuşorul! Nu mi-a venit să cred! L-am luat în braţe, l-am privit ca pe-o minune a naturii: pur şi simplu, el se întorsese, singur, pe jos, de la Jilava la Bucureşti, acolo unde-i era drag, unde se născuse şi unde cunoscuse o familie care s-a purtat frumos cu el şi i-a dat pîine şi un nume. Nici atunci nu l-am putut lua în casă, definitiv. N-aveam loc. Într-o seară, însă… Într-o seară, m-am pomenit cu Lupuşorul la uşa mea, abia tîrîndu-se, era tot o carne vie, muşcat, sfîşiat, desfigurat, cu un ochi aproape scos. De bună seamă, îl bătuse un dulău fioros, gelos pe frumuseţea lui. L-am operat pe Lupul, pe o măsuţă din sufragerie, de vreo 3 ori. Pînă la urmă, a trebuit să fie castrat, altminteri murea. L-am oprit la mine, de tot. După ultima intervenţie chirurgicală, făcută de prof. dr. Valeriu Seiciu, am dormit cu zgarda lui în mînă: eu în pat şi el pe jos. La nevoie, eram capabil să fac şi invers, adică să dorm eu pe jos. De ce? Ca să nu-şi smulgă firele de la operaţie, orice mişcare a lui mă trezea. L-am vegheat cu încăpăţînare, mă trezea din 5 în 5 minute, dar a supravieţuit. Cîteva săptămîni, a fost înfofolit cu bandaje, parcă era Apollinaire, sau un alt mare mutilat de război. Atunci cînd a putut să iasă la aer, s-a întîmplat o scenă sfîşietoare: Lupuşorul l-a recunoscut, de la depărtare, pe dulăul care l-a nenorocit, şi a început să urle, aşa cum nu mai auzisem nici un cîine în viaţa mea, doar-doar voi înţelege că acela e monstrul, să-l pedepsesc, să-l învăţ eu minte! Multe amintiri mă leagă de această păpuşă vie, cu ochi plini şi expresivi, ca nişte ciorchini de granate, care ofta în somn, din adîncul rărunchilor, de-ţi rupea inima. „Om Mic, Om Mic, ce-i cu tine, ce-ai pe suflet?” – îl întrebam. Într-o noapte din sîngerosul decembrie 1989, speriat de atîtea împuşcături, Lupuşorul a căzut, pur şi simplu, într-o gură de canal dezafectat, dintr-o curte vecină. Timp de cîteva ore l-am căutat, l-am strigat, m-am rugat la Dumnezeu să nu-l fi nimerit vreun glonţ. Într-un tîrziu, cînd pierdusem orice speranţă, aveam să văd doi cărbuni aprinşi, în fundul pămîntului: era Lupul Lupilor, Zmeul Zmeilor, Leul Leilor, Paraleul Paraleilor, puişorul meu fricos, care mă privea din fundul canalului, îşi ciulise urechile, icnea şi gîjîia de frică, părînd a spune „Iartă-mă, tăticule, uite în ce-am intrat! Dar nu-ţi fă probleme, Lupuşorul e voinic, n-a păţit nimic, să nu mă baţi!” M-am trîntit pe burtă, în zăpadă, ca odinioară în Armată, am întins mîna dreaptă, l-am apucat, zdravăn, de ceafă, şi, cu o pîrghie dificilă, dar necesară, l-am ridicat la suprafaţă. Ce dans de recunoştinţă, ce zbenguială, ce răsplată de mulţumiri! L-am iubit enorm pe acest cîine. Era cuminte, era frumos, se spăla ore în şir, înţelegea mai multe zeci de cuvinte, devenise cel mai bun prieten al copiilor, nu deranja pe nimeni, îşi făcuse culcuş după un fotoliu, în dormitorul meu, şi acolo visa şi ofta pînă în zori, gîndindu-se la ale lui şi, poate, la cuţoaica aia care l-a fătat şi l-a părăsit, cîndva. În vara lui 2000 a început să tuşească. Respira greu. L-am dus la doctori. I-au găsit o pneumonie şi ficatul mărit. Slăbea pe zi ce trece. Nu mai primea mîncare. Alţi doctori. Alte medicamente. Atunci cînd m-am înapoiat de la Mare, în iulie, m-a sunat, pe telemobil, Adrian Păunescu, dar, înainte de a-i răspunde, el m-a auzit spunînd: „Hai la plimbare, frumosul meu băieţel!” Amicul meu m-a întrebat: „Cui îi spui «frumosul meu băieţel»?” Îi spuneam Lupuşorului, pe care îl coboram, din microbuz, în plin Bărăgan, ca să-şi facă nevoile şi să mai respire puţin aer curat. Destinul a făcut ca tot de prietenia mea cu Adrian să se lege şi ultima amintire cu Lupul: fusesem invitat la o emisiune a lui, la TELE 7 abc, care a durat pînă la 6 dimineaţa. Atunci cînd m-am întors acasă, Lupuşorul – în ultima fază a bolii – m-a primit cu ochii plini de dor, s-a lăsat mîngîiat, s-a gudurat uşor, aşa cum stătea el pe podea, acolo, cu bărbia aşezată cuminte, între labele din faţă, în imposibilitatea să mai meargă pe picioarele lui. Am făcut un duş. În momentul cînd m-am întors în cameră, bunul şi dragul meu Lupuşor era mort. Am înţeles totul: el mă aşteptase pe mine, făcuse eforturi extraordinare să-l mai prind în viaţă, să-l mai dezmierd, să-l mai scarpin între urechi şi să-i spun: „Frumosul meu băieţel, Lupul Lupilor, Omule Mic, ce mai faci tu, băiete?” Aceasta a fost ultima şi suprema dovadă a credinţei lui faţă de mine, care îl salvasem cîndva de la o moarte sigură. L-am învelit într-o pătură, l-am dus pe braţe jos, în hol, şi am aşteptat ca doi tineri să-i sape groapa tot acolo, nu departe de teiul multisecular din curte, lîngă bunii săi prieteni. I-am rugat să se grăbească puţin, să nu se trezească fetiţele şi să nu-l vadă aşa de ţeapăn, cu ochii sticloşi şi limba vînătă pe cel care fusese spiriduşul copilăriei lor…

În fine, al treilea cîine pe care l-am pierdut în anul abia încheiat n-a fost, propriu-zis, al meu. El se numea Prinţ şi era întîiul din seria de pui pe care îi făcuse dalmaţianul meu, Zar. L-am dăruit părinţilor soţiei mele. Aceştia l-au îndrăgit imediat şi n-au mai putut trăi fără el. Exemplar superb şi cu multe pete negre – contrar standardelor chinologice – Prinţ avea pedigree, fiindcă maică-sa era tot din rasa dalmaţiană. De-a lungul timpului, şi el a dat numeroase dovezi de inteligenţă remarcabilă; de pildă, auzea Dacia roşie a „părintelui” său de la cîteva sute de metri, o dată ciulea urechile, fremăta nările şi o zbughea spre uşă. Cine ştie cu ce simţuri paranormale i-a înzestrat Dumnezeu pe cîini?! Atunci cînd mama îl întreba pe „tăticul” lui Prinţ cum se comportă acesta şi dacă e iubit, bătrînul răspundea, invariabil: „Vai, cuscră, nu l-aş da pentru tot aurul din lume!” În special bătrînii au legături pe cît de puternice, pe atît de supraomeneşti cu animalele de apartament, care le înfrumuseţează ultimii ani de viaţă. Am cunoscut un astfel de bătrîn, pe undeva, pe la blocurile vechi din cartierul bucureştean Ho Şi Min; soţia lui murise de cîteva săptămîni şi, ce ciudat, în acea zi în care mă aflam în vizită la o soră de-a mea, căţeluşa lui pechineză a fost omorîtă de o maşină! Plîngea săracul om, aşa cum au plâns, de se zguduia geniul în ei, şi Eugen Barbu, şi Gheorghe Zamfir şi alţi mari artişti cărora le-au murit cîinişorii. Zicea bătrînul: „Fetiţa mea, căţeluşa mea, acum te-ai dus şi tu, numai pe tine te aveam!” Am crezut şi atunci, şi aveam să cred cu mai multă tărie şi mai tîrziu, că unii morţi îşi cheamă la ei animalele dragi, să le ţină de urît pe tărîmul de dincolo. Nu altfel s-a întîmplat cu cockerul auriu al părinţilor mei, care, după stingerea lor din viaţă, a făcut un cancer galopant (da, da, şi animalele fac aşa ceva!) şi s-a dus după ei. Şi nu altfel s-a petrecut cu săracul meu socru: în 23 august 2000, el a murit la Spitalul din Braşov, Prinţ a rămas cu noi, la Bran, în camera unde dormise bătrînul, apoi, după ce-am revenit la Bucureşti, l-am luat acasă, normal, nu mai avea pe nimeni, dar, ce minune, a refuzat să mai bea apă şi să mai mănînce, tremura şi scîncea ca un copil (deşi avea aproape 14 ani), l-am dus la cîţiva doctori, dar după o săptămînă a murit. Efectiv, s-a sinucis, acesta e cuvîntul! N-a putut supravieţui celui care i-a fost zeul suprem, bătrînul lui stăpîn. L-am îngropat şi pe el în acelaşi mic sanctuar din curte. Şi astfel se face că, cel puţin din acest punct de vedere, eu n-o să mă pot muta niciodată din casa în care stau acum. Fiindcă acolo albesc oasele cîinilor mei iubiţi: Zar, Diana, Cati, Stela, Lupuşorul, Prinţ şi cîţiva puişori somnoroşi. Şi, fără să vreau, mintea mă poartă la împăratul Prusiei, Frederic cel Mare, reînhumat, în 1991, acolo unde lăsase prin Testament: sub pajiştea Castelului Sans Souci (Fără Griji), de la Potsdam, lîngă cei 16 ogari ai săi. Am fost acolo în martie 2000: nici o cruce, nici un monument funerar, doar cîteva borne de piatră simplă. Şi m-am gîndit la Goethe, care îl vizitase pe suveran în 1778, însoţindu-l pe ducele Karl August, din Weimar: pur şi simplu, tînărul poet a fost şocat de perdelele şi fotoliile rupte, ca şi de murdăria care domnea în reşedinţa lui Frederic cel Mare, toate fiind „opera” garnizoanei de cîini de care acesta se înconjurase. Nu mai pomenesc de faptul că lui Goethe i-a fost frică de cîini, toată viaţa lui.

Acestea sînt numai cîteva dintre povestirile mele despre cîini. I-am iubit şi îi iubesc fiindcă ei sînt cei mai buni prieteni pe care i-a dăruit Dumnezeu omului. Ei, cîinii, sînt îngerii păzitori ai noştri. De ce? Pentru că ei ilustrează cele mai înalte virtuţi ale fiinţelor vii pe pămînt: credinţa, fidelitatea, dragostea dezinteresată, sacrificiul. Pe mine nici un cîine nu m-a trădat, niciodată. Oamenii, în schimb, m-au trădat. Şi cu cît le făceam mai mult bine, cu atît îmi băgau mai vîrtos cuţitul, pe la spate. Indivizi cărora le-am schimbat destinul şi pe care i-am ajutat să devină ceea ce nici nu visaseră vreodată, atunci cînd m-au văzut prigonit şi lovit, m-au atacat şi ei, în haită. Nu cîinii atacă în haită, ci oamenii şi „presa ticăloşită”. Nu mai intru în amănunte, am trăit o dată, pe viu, această decepţie, nu vreau s-o mai trăiesc şi atunci cînd o scriu. Acelora care poate că nu înţeleg de unde iubirea aceasta năvalnică pentru animale şi, îndeosebi, pentru cîini, le voi răspunde simplu: nici eu nu-mi explic, poate că e setea mea lăuntrică, ancestrală, de loialitate. Şi acelora care spun că ei, cîinii, fac rău, muşcă, se reped, le dau un sfat: încercaţi să le întindeţi o bucată de pîine, sau un rest de mîncare, şi-o să vedeţi cum pînă şi cea mai agresivă fiară se face mieluşel. Uitaţi-vă la cîinii fără stăpîn cum se ţin, înnebuniţi de foame, după sacoşele gospodinelor: aceasta e stema României contemporane, din nefericire. Atîta timp cît societatea românească nu e capabilă să rezolve problema sutelor de mii de cîini vagabonzi din marile oraşe, dar şi a acelora care vagabondează pe marginea şoselelor, ca nişte siluete halucinante, în căutare de hrană, pînă nu se mai pot ţine pe picioare de slăbănogi şi sînt făcuţi zob de maşini – ei, bine, ea, această societate, n-are nici un drept moral să se plîngă de vicisitudinile Istoriei. Nu FMI, şi nici Banca Mondială sînt de vină pentru drama legiunilor de „îngeri” flămînzi, care tremură de frig şi caută prin gunoaie, unii murind chiar înainte de a şti ce se petrece cu ei, fiind nişte pui fără prihană şi fără orientare în spaţiu. „Gradul de civilizaţie al unei societăţi se vede după grija faţă de animale” – afirmase Mahatma Gandhi. Desigur, nici nu mai trebuie să spun că prima grijă trebuie să o avem faţă de oameni, printre care coasa morţii fîşîie ca şarpele, tot mai aproape şi mai ameninţător. Dar oamenii sînt oameni, îşi pot purta şi singuri de grijă, se mai ajută între ei, se descurcă în vreun fel. Animalele, nu. Ele stau la mila Omului, care stă la mila lui Dumnezeu. Oh, cîinii mei, scumpele mele făpturi cu ochi de licurici şi năsuc de mură neagră! Ce farmece şi vrăji mi-a făcut stirpea voastră, de nu mă mai vindec de dor! Atunci cînd voi trece şi eu Vămile Văzduhului, veniţi degrabă în braţele mele, să refacem echipa şi să hoinărim prin Cîmpiile Elisee, să scutur peste voi crengile de zăpadă şi să vă arăt ierburile de leac ale primăverii, pînă la capătul veşniciei, pentru ca nimeni, niciodată, să nu ne mai despartă…


CORNELIU VADIM TUDOR

Text reprodus din revista
„România Mare“, nr. din 12 ianuarie 2001