29 iulie 2011

Interviu cu Alin Muresan

După o primă jumătate de an foarte agitată, care a cuprins atât apariţia cărţii Pitești. Cronica unei sinucideri asistate şi a filmului „Demascarea”, cât şi o serie de lansări prin ţară şi apariţii în presă, www.fenomenulpitesti.ro a stat de vorbă cu istoricul Alin Mureşan despre motivaţia din spatele acestui proiect, despre importanţa fenomenului Piteşti în peisajul comunismului românesc şi despre necesitatea neuitării. Partea a doua a interviului va fi publicată peste circa o săptămână.


Fenomenul Piteşti.ro: În 2007 scriai prima ediție a volumului „Pitești.Cronica unei sinucideri asistate”, primul studiu documentat despre acțiunea ce a avut loc în închisoarea Pitești. După aceea ai lansat la început de 2011 un imens proiect, constituit de această dată de o nouă ediție a cărții, de un film documentar și de o bază de date online. Crezi că prin publicarea primei ediții a cărții nu s-a putut concretiza ceea ce ți-ai propus?

Alin Mureşan: În istorie nu există subiecte care să poată fi vreodată epuizate. Or, eu ştiam încă de la prima ediţie că va exista şi o continuare dintr-o serie de motive: arhivele se deschid greu şi în etape, apar alţi martori, se publică volume noi. Prima ediţie este astăzi depăşită la nivel de informaţie, deşi la vremea respectivă a reprezentat o noutate. Filmul a apărut prin colaborare mea cu Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca şi cred că a fost o idee foarte inspirată, întrucât a mărit substanţial publicul proiectului. Şi asta nu doar în ţară, ci şi peste hotare, fiindcă am insistat pentru subtitrări în mai multe limbi de circulaţie internaţională. În fine, site-ul îşi are şi el rolul lui, fiindcă mai nou mediul on-line este principala sursă de informare şi am considerat că e util ca oamenii să aibă la dispoziţie informaţii cât mai corecte şi complete despre fenomenul Piteşti. În plus, pentru mine personal e un avantaj, fiindcă aşa cum spuneam apar mereu surse noi în cercetare şi nu pot să scot ediţii noi ale cărţii o dată la câţiva ani. Aşa încât noutăţile esenţiale vor apărea de acum înainte pe site, în cea mai mare parte.

FP.ro: Ce te-a stimulat în demersul tău având în vedere că toate aceste lucruri le-ai făcut în totalitate benevol?

AM: Ce înseamnă benevol? Până la urmă, sunt istoric şi mi-am făcut meseria. Asta ţine de normalitate. Dacă vrei să vorbim despre motivaţie, ea vine din forţa extraordinară pe care am descoperit-o la foştii deţinuţi politic, care au trecut prin experienţe cumplite, şi totuşi şi-au revenit. E un exemplu de urmat, fiindcă te gândeşti fără să vrei că dacă ei au depăşit acele momente, şi-au regăsit echilibrul şi s-au împăcat cu Dumnezeu şi cu aproapele lor, atunci pe tine nu ar trebui să te clintească sau să te smintească nimic.

FP.ro: Ți-ai petrecut ani de zile citind, studiind, analizând evenimentele ce s-au petrecut în închisorile comuniste din România și mai cu seamă te-ai implicat în cercetarea tenebrosului experiment de la Pitești. Și totuși consideri că nu este suficient ceea ce ai făcut... De ce reprezintă acest episod de istorie recentă atâta importanță pentru un tânăr istoric ca tine?

AM: Din două motive. Pe de o parte, fenomenul Piteşti reprezintă un soi de microcosmos al comunismului. Dacă vrei să ştii ce înseamnă comunismul, ce vrea şi cum vrea să realizeze, atunci aici trebuie să te duci în primul rând. O fi având el idealuri nobile, nu ştiu, dar felul în care dorea să ajungă la ele, prin ură, blasfemie şi violenţă, nu lasă loc de comentarii. Aşa încât fiecare detaliu din ce s-a întâmplat la Piteşti mi se pare important. Pe de altă parte, nu-mi place să las lucrurile neterminate sau făcute de mântuială, deşi sunt conştient că imperfecţiuni şi lipsuri sunt încă destule.

FP.ro: Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că ești foarte tânăr. Nu ai autoritatea părinților sau bunicilor noștri, care au trăit pe viu efectele ideologiei comuniste. Cum te poți apăra în fața celor care sunt mai în vârstă ca tine și chiar susțin că pe vremea comunismului se trăia mai bine?

AM: Fiecare are dreptul la părerea lui. Dar ce ne facem cu sutele de mii de oameni aruncaţi în închisori şi ţinuţi în condiţii care astăzi ar scandaliza asociaţiile pentru protecţia animalelor? Dar cu copiii lor, exmatriculaţi din facultăţi? Sau cu preoţii aruncaţi în închisori? Nu avem de ce să ne mirăm că astăzi elitele noastre suferă la capitolul calitate, pentru că cei care ar fi trebuit să le formeze în mod firesc mureau în închisori, iar în locul lor erau aduşi oameni cu studii aprofundate în 6 luni la şcoli de partid. Argumentele sunt atât de multe şi de simple încât nici nu are sens să le expui. Iar ideea că cine n-a trăit vremurile, nu se poate exprima, e la fel de copilărească. Asta ar însemna să desfiinţăm cu totul istoria. Nu-mi fac probleme, lumea poate să spună ce doreşte, noi ne vedem liniştiţi de treabă.

FP.ro: Putem afirma, ca o concluzie după 20 de ani, că experiența regimului comunist a fost nefastă pentru România?

AM: Da, din toate motivele pe care le-am amintit deja. Ne-am pierdut obiceiul de a merge la biserică după 45 de ani de comunism, or asta se simte la nivelul societăţii. Materialismul dialectic propovăduit de comunism a pregătit terenul pentru materialismul agresiv de astăzi, există o continuitate din punctul acesta de vedere. Sunt foarte multe astfel de exemple. Acum, eu nu sunt adeptul discursului revanşard, în alb şi negru: comunismul a avut numai părţi rele. Dar cred că per total, experienţa ne-a marcat semnificativ în rău şi că ar trebui să învăţăm din ea.

FP.ro: Cât de importantă ar trebui să fie pentru noi astăzi memoria, conștientizarea și asumarea trecutului?

AM: Putem să trăim şi gândindu-ne doar la mâncare şi bani, fără să ne intereseze altceva, dar personal mă îndoiesc că ne ajută la ceva sau că asta ne va face oameni mai buni. Cine se uită în trecut realizează că avem o identitate, avem motive să fim demni şi mai ales că avem o obligaţie faţă de înaintaşii noştri. N-a trecut aşa de mult timp de când bunicii noştri mureau pe front sau în închisori, apărând ceea ce noi azi luăm de-a gata, ca şi cum ar fi un drept natural. Măcar din respect ar fi bine să ştim ce s-a întâmplat cu ei.

FP.ro: Și ca să revenim la proiectului tău, poți să ne spui care au fost dificultățile pe care le-ai întâmpinat în realizarea acestui proiect? Ai avut piedici?

AM: Cred că nu există proiect fără dificultăţi, e firesc să fie aşa. Cea mai mare problemă am avut-o cu faptul că ziua are doar 24 de ore. Apoi a fost destul de obositor să stabilesc un echilibru între partenerii din acest proiect, care provin din medii destul de diferite, şi să lupt cu lipsa de colaborare a unor persoane. Însă toate astea sunt mai puţin importante decât bucuria pe care am avut-o să întâlnesc foarte multă lume talentată, pasionată şi serioasă, care a lucrat de multe ori pe bani foarte puţini, iar alteori chiar pe gratis. Le-am rămas îndatorat multora dintre ei.

FP.ro: Proiectul Fenomenul Pitești a fost lansat, rând pe rând, în București, Cluj, Timișoara, Oradea, Buzău, Constanța, și mai recent, în Câmpulung Muscel și Pitești. Care a fost reacția publicului? A fost pe măsura așteptărilor?

AM: Nu am avut aşteptări, n-am ştiut la ce să mă aştept. Pot să spun însă că am fost foarte bucuros că nu s-a muncit degeaba la acest proiect, fiindcă aproape peste tot am avut parte de săli pline. Nu mă aşteptam să se epuizeze atât de repede două tiraje din carte, să fim invitaţi să proiectăm filmul „Demascarea” la TIFF sau să-l difuzăm la televizor. La fel, ne-a luat prin surprindere interesul mare de peste hotare, aşa încât acum lucrăm la posibilitatea de a vinde pachetele carte+film şi în străinătate.

FP.ro: Odată ce ai intrat în conctact cu victimele experimentului Pitești și cunoscându-le intimitățile, cum crezi că a fost posibilă rezistența în închisoarea de la Pitești? Crezi că dacă tineretul din acea perioadă nu era atât de bine ancorat în ceea ce înseamnă valori tradiționale, în credință nu ar fi rezistat?

AM: Din păcate, când vorbim despre fenomenul Piteşti, rezistenţa este un fenomen izolat. Dar asta nu e nici surprinzător, nici n-ar trebui să fie smintitor. Orice om are momente în care cedează, cu atât mai mult cei supuşi la astfel de grozăvii. Minunea este că ei şi-au revenit, în cea mai mare parte, iar aici categoric credinţa i-a ajutat pe cei mai mulţi dintre ei. Credinţa, iubirea celor din jur (în primul rând familia) şi faptul că au ieşit de sub presiunea constantă de acolo.

FP.ro: Se spune adeseori că gradului de credință îi este invers proporțional gradul de cultură. Închisorile politice din timpul regimului comunist au dovedit tocmai contrariul. Paradoxal cei care au simțit imperios necesitatea rugăciunii, au fost tocmai intelectualii și elitele. Cum comentezi această realitate?

AM: Nu ştiu dacă mai contează mediul social din care provii în momentul în care eşti pus în situaţii extreme. Nici nu pot să spun că am făcut o statistică a celor mai credincioşi oameni din închisorile politice, nu cred că este o diferenţă prea mare între ţărani, de exemplu, şi intelectuali. Oamenii în general îşi aduc aminte de Dumnezeu doar în încercările vieţii. Însă cel puţin pentru generaţiile de intelectuali de dinaintea noastră, a fi credincios era un lucru absolut firesc. Anul şcolar, anul universitar începea obligatoriu cu o slujbă şi cu rugăciuni, cultura nu excludea deloc credinţa, dimpotrivă.

FP.ro: Și pentru că această realitate era bine cunoscută de inteligența diabolică a regimului comunist am înțeles cu toții că tocmai aici au încercat să lovească. Cum putem înțelege noi astăzi într-o societate desacralizată că un plan atât de banal pentru omul recent a fost atât de eficient?

AM: Aici ne întoarcem fără să vrem la fenomenul Piteşti. Eu eram mai degrabă ateu când am început să îl studiez. În orice caz, eram indiferent religios. Însă când am văzut furia dezlănţuită împotriva credinţei şi bătaia de joc la care s-a ajuns, mi-am dat seama că ei, comuniştii, validau fără să vrea credinţa şi am început să gândesc altfel. Fiindcă dacă nu crezi în Dumnezeu, dai din mână neinteresat şi mergi mai departe, dar nu te preocupi să inventezi blasfemii şi „liturghii negre”. Pe de altă parte, nu ştiu dacă sunt de acord cu eficienţa planului acestuia. Sigur că pe moment a fost o îndepărtare de Dumnezeu, dar eu azi văd în jurul meu că lumea se reîntoarce în biserici. Şi mulţi vin inspiraţi fiind de cei care au pătimit în închisori, ceea ce e mare lucru.

FP.ro: Unde localizezi Experimentul Pitești pe harta acțiunilor represive a ultimelor secole pe plan internațional?

AM: Nu cred că putem compara monstruozităţile şi să facem un clasament al suferinţei. E puţin lipsit de eleganţă. Dar am să-l citez pe Gheorghe Stănică din film, nu cred că afirmaţia lui e o exagerare. Pentru cei care au trecut prin asta, „a fost ceva de ordin apocaliptic”. Dar cu siguranţă faptul că toate reacţiile de până acum ale celor din străinătate sunt foarte puternice, spune ceva despre ceea ce a însemnat fenomenul Piteşti.

FP.ro: Este limpede că înșiși ofițerii de securitate au fost niște elemente secundare în scenariul acțiunii de la Pitești. În a doua ediție a cărții chiar ai exemplificat acest aspect: totul s-a petrecut în cel mai mare secret, dirijat din umbră, și, ce e și mai important, din Securitate existau doar 3-4 persoane care știau cu adevărat ce se întâmpla la Pitești. Totuși, de unde veneau toate aceste directive? E plauzibilă ipoteza că doar șefului Securității – Gheorghe Pintilie – îi revine întreaga responsabilitate? Și totuși de ce atâta secretomanie de a nu se afla nimic acest experiment?

AM: Aici există încă o problemă destul de mare. Nu există nici cea mai mică dovadă, nici măcar o sugestie despre cine inventa metodele de tortură sau cine a gândit/ordonat blasfemiile de Paşti sau de Crăciun. Ce este clar în urma cercetării este că Gheorghe Pintilie este cel care a gândit şi a ordonat culegerea de informaţii de la deţinuţii politic prin orice metode. El a încurajat violenţa (în documente nu apar ordinele directe de tortură, fiindcă aveau grijă ca acestea să fie verbale, nu scrise), el a cerut ca amănuntele să nu fie cunoscute de nimeni şi el este cel care a recrutat şi a şantajat ofiţeri din Securitate să se ocupe de detalii. Nu aş spune că e singurul responsabil, dar cu siguranţă este cel mai important. Acum, bănuiala mea este că el, agent NKVD fiind, a primit la rândul său instrucţiuni pentru acest lucru, dar asta e greu de demonstrat.

FP.ro: Având în vedere câ îi cunoști destul de bine pe supraviețuitorii de la Pitești și că ai păstrat legătura cu aceștia, cred că poți să ne spui în linii mari cum s-a desfășurat viața acestora după eliberare. Cunoaștem că Securitatea i-a ținut sub supraveghere intensă și după ce aceștia și-au ispășit pedeapsa.

AM: Da, cu siguranţă nimeni n-a ieşit din radarul Securităţii. Pe majoritatea dintre ei i-au presat să dea ofere informaţii şi în libertate, lucru pe care unii l-au făcut, din diverse motive. Unii s-au împotrivit iniţial, alţii nu. Foarte puţini s-au prezentat de bună voie la Securitate, însă. Aproape toţi au avut probleme serioase în a-şi continua studiile şi la angajare, fiindcă presiunile erau constante. Nu au avut viaţă uşoară, asta este clar. Cum spuneau Nicolae Purcărea şi Mihai Buracu, „libertatea” din perioada comunistă a însemnat un „Piteşti după Piteşti”.

FP.ro: Ce impact a avut asupra ta contactul cu foștii deținuți politici?

AM: A fost esenţial, pentru că mi-au menţinut motivaţia de a lucra. Când ştii pentru ce lucrezi, nu mai iei în serios toate piedicile şi problemele care apar, e mult mai uşor să le depăşeşti.

FP.ro: Ce ar trebui să se facă pentru ca ceea ce s-a petrecut la Pitești să aibă mai multă rezonanță?

AM: Foarte multe lucruri. Dar am convingerea că ele vor fi făcute şi n-o spun ca pe o părere. Peste 10 ani-15 ani vom discuta cu totul altfel despre subiect, iar perioada aceasta va părea una romantică.

FP.ro: Și pentru că este inevitabil să nu te întreb, te rog să ne spui care îți sunt proiectele de viitor.

AM: Strict legat de acest proiect, încă mai sunt câteva evenimente. Sper ca în toamnă să existe cel puţin o proiecţie importantă a filmului „Demascarea” în Bucureşti, alături de victime. Vom mai participa la un festival de film din ţară şi s-ar putea şi la unul destul de important din străinătate, acum suntem în discuţii. În curând sper să ajungem la Câmpina, unde am fost invitaţi de mai multă vreme. Pe deasupra, există extrem de multă muncă de cercetare de făcut pentru site: vom adăuga poze noi cu închisoarea, vom continua să lucrăm la portretele victimelor, vom posta câteva studii legate de Piteşti şi de perioada comunistă, clipuri noi cu victimele şi multe altele. De asemenea, vom începe să lucrăm şi la varianta în limba engleză a site-ului, pentru care începem să strângem finanţare, şi sper ca în curând să putem comercializa filmul, pachete carte+film şi tricouri, atât în ţară, cât şi în străinătate. Aşa încât mai sunt multe de făcut. În ceea ce priveşte celelalte proiecte, nu-mi place să vorbesc înainte de vreme, dar se lucrează şi le voi anunţa la momentul respectiv.

A consemnat Ionuţ Trandafirescu

Sursa:

www.fenomenulpitesti.ro

28 iulie 2011

Conacul familiei Brătianu de la Florica


Expresie a gustului și convingerilor estetice a doi eminenți oameni de stat și lideri liberali, Ion C. Brătianu (1821-1891) și Ionel I.C. Brătianu (1864-1927), tată și fiu, de al căror nume se leagă realizarea României moderne, Conacul Florica impresionează nu atât prin originalitatea arhitecturii și bogăția ornamentelor din lemn masiv folosite la decorarea plafoanelor și pereților interiori, cât prin excepționala încărcătură spirituală pe care o conține pentru istoria și civilizația românească.
Revoluționar pașoptist și fondator al Partidului Național Liberal în 1875, Ion C. Brătianu a deținut mai multe mandate ministeriale în timpul domniei lui Carol I al României, în timpul războiului ruso-turc din 1877, Congresului de la Berlin, formării Regatului Român și revizuirii Constituției.

Ionel Brătianu a intrat în istorie ca artizanul reformelor care au stat la baza democrației interbelice – reforma agrară și reforma electorală, a ocupat funcția de Prim-ministru pentru aproape 12 ani, și a avut nu mai puțin de 25 de mandate ministeriale în timpul domniei regilor Carol I al României și Ferdinand I al României, dintre care cel de Ministru al Afacerilor Externe în perioada realizării Marii Uniri de la 1918.
Alți doi membri de marcă ai familiei au fost Dinu Brătianu (1866-1950) și Vintilă Brătianu (1867-1930), cel de al doilea și, respectiv, cel de al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu. Primul dintre aceștia a reprezentat în parlament și guvern partidul liberal între 1910 și 1944, iar celălalt a deținut mandatul de Ministru de Război în perioada Primului Război Mondial, printre alte mandate în timpul regilor Carol I al României și Ferdinand I al României, precum și funcția de primar al Capitalei între 1907 și 1911. Victimă a regimului comunist, Dinu Brătianu a fost arestat în 1950 și trimis în închisoarea de la Sighet, unde a și murit.
Conacul Florica, în saloanele căruia s-au elaborat strategii în timp de pace și război, s-au dezbătut reforme, s-au alcătuit și destituit guverne, s-a realizat Independența și Unirea României, a fost locul vizitat de cele mai mari personalități ale politicii românești din perioada antebelică și interbelică, printre care: Regele Carol I al României, Regele Ferdinand I al României, Regina Elisabeta a României, Regina Maria a României, frații Nicolae și Ștefan Golescu, C.A. Rosetti, mareșalul Averescu, prințul Barbu Știrbey, I.G. Duca, precum și cunoscuți membri ai Partidului Național Liberal, cum au fost: Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Grigore Ștefănescu, Vasile Conta, Nicolae Kalinderu, ofițeri ai armatei române și reprezentanți ai clerului.

Reședința cu un etaj și o terasă deschisă, construită de Ion C. Brătianu în stilul arhitectonic clasic românesc, după căsătoria cu Caliopia (Pia) Pleșoianu, în 1858, a luat locul clădirii cu patru camere și pivniță pentru vin, aparținând administrației moșiei Florica, unde marele om politic și fratele său, Dumitru, s-au născut.
“Poziția acestei vile e sănătoasă și încântătoare, destul de sus, pe o coamă de munte, împrejmuită de vii… Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la valea Buzăului.”

Așa descrie Carol I al României, într-o scrisoare datată octombrie 1868, casa ministrului său, Ion C. Brătianu, al cărui oaspete a fost în toamna anului 1868.
Trei decenii mai târziu, casa “era încă așa cum o lăsase Ion Brătianu. Prispa…cu vederea ei frumoasă spre Argeș și spre Pitești; biblioteca începută încă de marele întemeietor; încăperile încă neschimbate”, după cum consemna Al. Iacovachi în însemnările sale memorialistice cu privire la vizita sa din 1896 la Florica.

Așa cum se prezintă astăzi, Conacul Florica este rezultatul concepției novatoare a lui Ionel I.C. Brătianu, de formație inginer, din a cărui inițiativă casa clădită de părintele său în 1858 este refăcută și extinsă pe parcursul a trei decenii și jumătate, începând cu anul 1889.
Transformarea reședinței Brătienilor s-a derulat sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu (1873-1965), promotorul stilului neoromânesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. Printre edificiile realizate de Petre Antonescu se numără: Primăria Capitalei (1906-1910), realizată aproximativ în aceeași perioadă cu actualul Conac Florica, Primăria din Craiova (1912-1913), sediul Băncii Marmorosch-Blank (1915-1923), palatele de justiţie din Botoşani şi Buzău (1909-1912), Arcul de Triumf (1935-1936), dar și reședințele din București ale fraților Ionel și Vintilă Brătianu, situate pe străzile Biserica Amzei la nr. 6-9 și, respectiv, pe strada Aurel Vlaicu la nr. 19.
Tot sub conducerea lui Petre Antonescu și la inițiativa lui Ionel I.C. Brătianu s-a realizat: modernizarea fermei de la Florica, renumită, încă de pe vremea lui Ion C. Brătianu, pentru producția de vin, țuică și lactate de o excelentă calitate, cripta care adăpostește sicriele cu trupurile neînsuflețite ale membrilor familiei Brătianu, biserica, clădirea de la Grădinari, de lângă biserică, crama și uzina electrică.
Situată în stânga drumului care urcă spre Conacul Florica, la intrarea în parc, ferma a fost vândută după moartea lui Ionel Brătianu, în 1927, statului român.
Clădirile construite pe două nivele în stil neoromânesc în perioada 1905-1912, în care până nu demult, a funcționat Stațiunea de Cercetări și Producție Viti-vinicolă Ștefănești, sunt acum lăsate în paragină.

Biserica familiei Brătianu, cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul” a fost construită pe un platou, în dreapta parcului, între anii 1905-1912, și sfințită în anul 1921.
Aici a fost adus sicriul lui Ion C. Brătianu – înmormântat inițial pe dealul din apropierea conacului, alături de prima sa fiică, Florica, decedată la vârsta de trei ani, cu ocazia împlinirii unui secol de la nașterea acestuia.
Șase ani mai târziu, în aceeași biserică a avut loc slujba de înmormântare a lui Ionel I.C. Brătianu, decedat la vârsta de 63 de ani, căruia, după nici trei ani, i-a urmat fratele său Vintilă Brătianu. Dinu Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet, va fi depus la rândul său în capela familiei.
În forma sa actuală, Conacul Florica este structurat pe trei niveluri, cuprinzând, în principal: un salon, odaia turcească, sufrageria, dormitorul musafirilor, dormitorul lui Ion C. Brătianu (păstrat nemodificat), camera de lucru, biblioteca, camera războaielor de țesut, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, precum și două terase acoperite, amplasate la etajele I și al II-lea, care, la asfințit, oferă o panoramă unică asupra orașului Pitești.
Reședința Brătienilor cuprindea, de asemenea, o cameră destinată guvernantei care se ocupa de educația copiilor (Florica, Sabina, Ionel, Dinu, Vintilă, Maria, Tatiana și Pia).
Până în anul 1948, când conacul a trecut în proprietatea Gospodărie de partid a P.M.R. (P.C.R.), dintre toate aceste încăperi, cea mai importantă a fost, fără doar și poate, biblioteca, apreciată de Constantin Argetoianu drept “cea mai însemnată bibliotecă particulară din România”.

Biblioteca Brătienilor, care, la acea dată, cuprindea zeci de mii de volume, reviste, incunabule, colecții de numismatică, timbre, tablouri și fotografii de familie, a fost distrusă în cea mai mare parte după confiscarea domeniului Brătianu. Doar o mică parte din cărțile donate, după moartea lui Ionel I.C. Brătianu, Academiei Române și altor câteva biblioteci, se mai păstrează.
De o mare simplitate, camera lui Ion C. Brătianu cuprindea, pe lângă nelipsitele volume cu caracter istoric, pentru care acesta avea un adevărat cult, un pat de fier, o masă din lemn, câteva scaune și un jilț.
Deși din mobilierul și obiectele de decor de altădată nu se mai păstrează decât o masă din lemn masiv și un scrin, iar multe din încăperi și-au schimbat destinația inițială, biblioteca unicat, încastrată în pereții interiori și sobele cu cahle de Bistrița, datând din diferite perioade, lemnăria lucrată ca cercevele, ușa datată 1823, feroneria forjată și, nu în ultimul rând, fragmentele de arhitectură antică greco-romană fixate pe fațada clădirii constituie un argument în plus pentru care Conacul Florica merită vizitat.
Începând cu anul 1993, în incinta Conacului Florica funcționează Centrul de Cultură Brătianu, instituție patronată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și aflată în administarea Consiliului Județean Argeș.
Acces

Orașul Ștefănești (în trecut Florica), pe teritoriul căruia se găsește Conacul Florica, este situat la 5 km sud – est de Pitești, reședința județului Arges.

Taxa de vizitare a muzeului este de 4,8 lei pentru adulți și 2,4 lei pentru elevi, studenți și pensionari.


Sursa:

http://milikas.wordpress.com/2010/11/22/calator-pe-meleaguri-argesene-conacul-familiei-bratianu-de-la-florica/

BLESTEM


Bate-i, Doamne, pe duşmanii mei
Dă-le plagă biblică, Părinte
Ca un cancer cu ciorchinii grei
Cresc pe trupul Ţării noastre sfinte.

Eu privesc cu silă şi dezgust
Cum pîndeşte haita lor grozavă
Capul lor lombrozian şi-ngust
Fierbe ca un ceainic cu otravă.

Iar în zori, şacalii năvălesc
Buimăciţi, cu botul plin de sînge
Şi-n complotul antiromânesc
Lacrimi grele Mioriţa plînge.

Eu sînt paratrăznetul curat
Al acestor descărcări de ură
Multe ploi şi jafuri le-am stricat
Vor să-mi pună botniţă la gură.

M-am luptat cu lifte ungureşti
Le-am oprit să-mi rupă-n două Ţara
Chiar şi lăcomiei evreieşti
I-am pus pofta-n cui şi i-am smuls ghiara.

Am făcut cărare printre hoţi
De pămînt am dat cu toţi borfaşii
Doamne, Tu, care ne vezi pe toţi
Nu mă părăsi, îndrumă-mi paşii.

Duc pe umeri crucea unui neam
Care-a înfruntat prin veac urgia
Blestemat eram de nu purtam
Bătălia pentru România.

Ştiu prea bine toţi românii mei
Că sînt drept ca stînca în furtună
Iar vermina unor bieţi pigmei
Niciodată n-o să mă răpună.

Şirul de martiri sacrificaţi
S-a oprit şi-n faţa casei mele
Fiţi de-a pururi binecuvîntaţi
Răzbuna-voi patimi şi drapele.

Daţi-mi din tăria voastră azi
Din fîntîni de ochi vreau apă vie
Ca o stea înfiptă-n vîrf de brazi
Luminaţi-mi calea prin urgie.

La răscruce grea e-al meu popor
Precum cerbul prins într-o capcană,
Iar sămînţa Cozii de Topor
Îi presară sare peste rană.

Amăgindu-mi neamul cu minciuni
Ca pe-un trib cu sticle colorate
Umblă unii creanga, de nebuni
Revărsînd mizerii prin Cetate.

Ne făgăduiesc un colţ de rai
(Dar ne fură Ţara cu bucata)
Ne promit un alt nivel de trai
(Cu ce preţ? Ne-au dezarmat Armata!)

Ipocriţi, murdari şi farisei
Ei ne ard la palmă cu vergeaua
Toţi calicii vin şi se dau zmei
I-am primit - şi ne-am găsit beleaua!

Ne-au furat trecutul, nici un drept
Nu mai au în ţara lor românii,
Mai că-ţi vine să îi iei de piept
Şi să strigi: „Hai, valea, că pun cîinii!".

Am ajuns la noi acasă slugi,
Prizonieri milogi pe timp de pace
Precum nişte vechi perechi de blugi
Ţara nu-i la modă şi nu place.

A fi patriot? Nebun curaj!
La spital cu naţionaliştii !
(Dar acasă, ţin un alt limbaj
Ei au voie - Bill, şi Jacques, şi Pişti).

Şi măcar mai bine de-am trăi,
Şi măcar de n-am dormi pe paie,
Dar cerşesc părinţii la copii
Şi bătrînii caută-n gunoaie.

Şleahta de agenţi şi puşcăriaşi
Ce-au venit prin forţă la Putere
Necinstiţi şi cruzi, tîlhari şi laşi
Ne sting setea cu oţet şi fiere.

Asta-i tot, eu nu îi mai suport
Mor cu ei de gît şi vor da seama
Împărţind o Ţară ca pe-un tort
Ei şi-au dat pe faţă azi arama.

Şi nu-i ziuă de la Dumnezeu
Să nu mă vîneze toţi hăitaşii
Ca pe-un monstru m-au pictat, mereu
Mi-ar răpi din leagăn copilaşii.

Şi de ce? Ce crimă am făcut?
Am spus adevărul cu glas tare
Dar pe cei ce cred în Belzebuth
Adevăru-i arde şi îi doare.

Asta-i soarta pentru toţi acei
Care-au îmbrăcat cămaşa morţii -
Bate-i, Doamne, pe duşmanii mei
Prapuri să le pui în faţa porţii.

Zvîrle, Tu, pucioasă din Înalt,
Lepră şi holeră, ploi de broaşte
Dintr-un mal de Styx în celălalt
Fă-i mînia Ta a o cunoaşte.

Pedepseşte-i crunt pe satanişti
Fiindcă-s răi şi Te hulesc cu patos
Iar atunci voi şti că Tu exişti
Şi am s-aprind o candelă la Athos...


CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 20 oct. 1995)

20 iulie 2011

A incetat din viata, la varsta de 97 de ani, duhovnicul Arsenie Papacioc



Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, de la Mînăstirea Sfînta Maria din Techirghiol, a trecut la Domnul, marţi, 19 iulie, informează Radio TRINITAS.

Marele duhovnic s-a stins din viaţă în jurul prînzului, în sînul obştii monahale căreia i-a fost îndrumător timp de 35 de ani. Părintele suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care a şi fost internat de două ori, în luna aprilie a acestui an, la Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa. Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tînăr, la Mînăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mînăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976 a ajuns la Mînăstirea Sfînta Maria din Techirghiol. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

19 iulie 2011

Astazi, mare praznic crestinesc: SFANTUL ILIE




Sfîntul Proroc Ilie Tesviteanul este sărbătorit, în fiecare an, pe 20 iulie. Sfîntul Ilie era fiul unui preot al Legii vechi, care locuia în cetatea Tesve, din Galaad (Israel), situată dincolo de Iordan. De aici vine şi numele prorocului - Ilie Tesviteanul. Potrivit tradiţiei, Sovac, tatăl lui Ilie, a văzut oameni îmbrăcaţi în veşminte albe, care îl înveleau pe Ilie în haine de foc şi îi dădeau să mănînce o flacără.

Preoţii templului din Ierusalim au interpretat această imagine în sensul că Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetică. Sfîntul Ilie a trăit cu peste 800 de ani înainte de întruparea Mîntuitorului, pe vremea regelui Ahab. Şi-a desfăşurat activitatea în Regatul Israel, din Samaria. Regele Ahab, la îndemnul soţiei sale, a introdus în regatul israelitean cultul zeului Baal. Sfîntul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab şi îi vesteşte acestuia că Dumnezeu va pedepsi poporul prin secetă. Cerurile vor fi închise timp de 3 ani şi jumătate. Sfîntul Ilie se ascunde de furia lui Ahab pe malul pîrîului Cherit, unde va fi hrănit de un corb, apoi la văduva din Sarepta Sidonului. În casa ei, prorocul Ilie va face minuni: îl va învia pe fiul acesteia şi îi va înmulţi făina şi uleiul.

Spre sfîrşitul anilor de secetă, Sfîntul Ilie îi propune împăratului să ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel şi să se roage mai întîi prorocii lui Baal, apoi el însuşi lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul în care Ilie a înlăturat cultul zeului Baal. El a reuşit să coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoţi ai lui Baal nu au reuşit să facă.

Prorocul Ilie, dupa ce a lăsat ca urmaş pe Elisei, a fost luat de un car de foc şi înălţat la cer, fără a trece prin moarte. Unii susţin că Ilie a fost luat cu trupul la cer ca răspuns la modul în care a vieţuit. Alţii afirmă că scopul pentru care Ilie a fost ridicat cu trupul la cer este acela că el va reveni la sfîrşitul lumii, ca un al doilea înaintemergător al Mîntuitorului, pentru a vesti a doua venire a lui Christos spre a judeca neamul omenesc. Dacă ţinem seama că Raiul a fost închis după căderea oamenilor în păcat, nu putem să evităm întrebarea: unde a fost înălţat Sfîntul Ilie? Sfîntul Ioan Gură de Aur susţine că Ilie a fost îmbrăcat de Dumnezeu în haină îngerească. Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul afirma: „Dumnezeu a arătat din vechime măririle minunilor şi semnelor şi s-a folosit de modul înnoirii, mutînd spre alt chip de viaţă decît cel în trupul supus stricăciunii pe fericiţii Ilie şi Enoh, nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea conducerii şi îndrumării ei“. Aceste afirmaţii ne-ar face să vorbim de prezenţa sa în lumea îngerilor. Cinstea deosebită de care s-a bucurat Sfîntul Ilie înaintea lui Dumnezeu se regăseşte în prezenţa sa pe Muntele Taborului, alături de Moise, atunci cînd Mîntuitorul s-a schimbat la Faţă înaintea ucenicilor Lui.

Minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale l-au trecut în rîndul sfinţilor. Sîntilie, sfînt războinic al Calendarului Ortodox, a fost investit de popor cu atributele zeilor tunetelor şi fulgerelor. Ca şi aceştia, el mîna un car de foc în timpul furtunilor şi îşi trimitea fulgerele către diavoli şi păcătoşi. La trăsura sa sînt înhămaţi 2 sau 4 cai albi, înaripaţi. Acolo, pe cer, Sfîntul Ilie aleargă printre nori, tună, fulgeră şi trăzneşte.

De Sfîntul Ilie, femeile duc la biserică busuioc şi-l pun la iconostas. La sfîrşitul slujbei, îl iau şi îi dau foc, iar cu cenuşa lui se freacă în gură copiii, cînd au bube. Mărul este pomul Sfîntului Ilie, de aceea nu se mănîncă mere noi pînă în 20 iulie. Dacă va tuna în ziua aceasta, toate alunele vor seca, iar toate celelalte fructe vor avea viermi. În ziua Sfîntului, jertfelnicul de la biserică este plin cu tot felul de bucate, pentru sufletul morţilor.

Sursa: Ziarul Tricolorul

4 iulie 2011

Astăzi, 4 iulie, America sărbătoreşte un Jubileu: 235 de ani de la Declaraţia de Independenţă



Americanii celebrează astăzi Ziua Naţională. Se împlinesc 235 de ani de cînd Congresul Continental proclama oficial independenţa celor 13 colonii din Lumea Nouă. Declaraţia constituie actul de naştere al statului ce avea să devină simbolul mondial al libertăţii. Ziua de 4 iulie e un prilej de afirmare a patriotismului american. Ţara se îmbracă în roşu, alb şi albastru, culorile drapelului american. Ziua este dedicată petrecerilor, picnicurilor, paradelor fastuoase şi jocurilor de artificii. Declaraţia de Independenţă a fost ratificată în ziua de 4 iulie 1776. Thomas Jefferson este autorul primei schiţe a Declaraţiei de Independenţă, făcînd apoi corecturile şi schimbările cerute cu ajutorul lui Benjamin Franklin, John Adams şi mai apoi cu întregul Congres Continental.

De-a lungul anilor 1750-1760, relaţiile dintre Regatul Marii Britanii şi cele 13 colonii ale sale din America de Nord au devenit din ce în ce mai tensionate, pînă cînd, în ziua de 19 aprilie 1775, precedînd cu peste 1 an Declaraţia de Independenţă, războiul a izbucnit cu adevărat, prin confruntarea militară cunoscută sub numele de Bătăliile de la Lexington şi Concord. Aceste lupte s-au desfăşurat în aceeaşi zi, 19 aprilie, în apropiere de Boston, cuprinzînd o arie delimitată de localităţile Lexington, Concord, Lincoln, Menotomy (Arlington) şi Cambridge, toate din acelaşi comitat, Middlesex. Aceste confruntări militare, ale căror efective participante de ambele părţi au putut fi doar estimate, au făcut următoarele victime: 73 de morţi, 26 de dispăruţi şi 174 de răniţi de partea britanică, respectiv 50 de morţi, 5 dispăruţi şi 39 de răniţi de partea americană. Simultan, aceste bătălii multiple sînt considerate de către toţi istoricii ca fiind începerea efectivă a Războiului Revoluţionar American (1775-1783).

Cel puţin două documente au contribuit decisiv la transformarea unor colonii de agricultori, meşteşugari şi comercianţi, care au avut prea puţine legături puternice între ele, într-o viitoare naţiune, avînd o clară conştiinţă colectivă şi o dorinţă intensă de a fi independentă. Primul este actul britanic puternic restrictiv, perceput de colonişti ca unul de opresiune, cunoscut sub numele de „Intolerable Acts“ şi care aproape a sugrumat autoguvernarea coloniilor americane ale Angliei. Cel de-al doilea este pamfletul lui Thomas Paine, intitulat „Common Sense“, publicat în ziua de 10 ianuarie 1776, care a avut un puternic rol de solidarizare a minţilor, sufletelor şi mîndriei coloniştilor, atitudine exprimată sintetic de Patrick Henry: „Give me Liberty or give me Death“ („Daţi-mi Libertatea sau daţi-mi Moartea“).

Fie ca America să rămînă pentru totdeauna patria libertăţii şi a democraţiei, iar relaţiile cu România să intre, foarte curînd, într-o nouă eră, profitabilă ambelor noastre ţări şi popoare!

Sursa: Ziarul Tricolorul