28 mai 2011

Astăzi, 27 mai, un jubileu trist: 190 DE ANI DE LA MOARTEA DE MARTIR A MARELUI PATRIOT TUDOR VLADIMIRESCU


Elogiu lui Tudor din Vladimiri

OARE DIN CE MATERIE SE PLĂSMUIESC EROII? De ce îi iubim şi cum anume o facem? Pentru a da un răspuns convingător vom spune că, prin natura lucrurilor, prin complexul psihologiei sale pozitive cu un acut simţămînt al viitorului, Poporul Român nu este un popor paseist. Iubim din suflet talazul eroic al timpurilor revolute, dar asta nu înseamnă că am dori să ne întoarcem înapoi, prin vreme.

Această iubire este mai degrabă rodul unui puternic simţămînt al istoriei, o gravă conştiinţă a gratitudinii faţă de cei care ne-au dat viaţă şi ne-au lăsat moştenire o ţară liberă, independentă şi demnă. Este ca şi cum coroana unui pom îşi apleacă ramurile grele de roade către rădăcini, în semn de evlavie şi mulţumire. E bine să ne amintim de toţi marii cunoscuţi sau anonimi care, în numele năzuinţelor naţiei, au plătit cu tot ceea ce aveau mai de preţ - cu însăşi viaţa lor. Şi au plătit amarnic, pierind fie de jungher, fie de otravă, fie de glonţ sau spînzurătoare. Ei, aproape toţi, au avut morţi violente, fapt care, prin el însuşi, poate însemna, într-o superioară semiotică a tainelor universale, un indiciu că prin jertfa lor de foc puteau purifica totul, întărind zidirile viitoare. Ei ştiau că nu vor mai vedea velinţa înstelată a cerului, că nu vor mai gusta din prospeţimea de granate a vinului şi din bucatele pămîntului, că nu vor mai mirosi asfodelele şi rourusca cele pline de o răcoare parfumată, iar păsările nu le vor mai turna în auz colindele lor gregoriene, născute în templele cerului. Ei ştiau că nu vor mai apuca să-şi dezmierde maica, femeia iubită şi pruncii, că trupurile lor tinere, în giulgiuri însîngerate, vor fi acoperite de marmora verde a ierbii şi poate că nu le va pîlpîi nici o făclioară la creştet, după ritul cel vechi al locurilor, iar, după o vreme, puţini vor mai şti de trecerea lor prin viaţă. Ei ştiau, de asemenea, că nu vor fi prima şi nici ultima jertfă a neamului şi că va mai trece fără îndoială timp îndelungat pînă ce posteritatea va da un sens împlinit şi major sacrificiului lor. Şi, cu toate acestea, la auzul cornului şi al clopotelor, ei lăsau plugul în brazdă şi săreau bărbăteşte cu pieptul la hotare pentru că aşa le spunea porunca imemorială! Oh, ce forţă fantastică aveau oamenii aceştia într-înşii, ce seve ale pămîntului urcau în tulpinile lor şi îi făceau atît de mîndri şi răzbunători, atît de crînceni în zeiasca lor încleştare! Şi, atîta timp cît va mai fi vlăstar mioritic sub soare, noi vom spune acestor preoţi ai jertfei, care se pierd în negura istoriei, ca nişte păduri albe de mesteceni, „mulţămesc”! care vine din latinescul „multi anni ire!” adică „la mulţi ani!”. Ei, înaintaşii, au pierit în fumul mileniilor, dar este moral şi frumos să le spunem uneori, dimineaţa şi pe la prînzişor, la chindie şi noaptea „la mulţi ani!”, asigurîndu-i că vor trăi veşnic în memoria noastră. Astfel, de la Burebista întemeietorul şi pînă la vitejii care au făcut „suprema jertfă pe cîmpurile de bătaie pentru întregirea neamului”, din cele două carnagii mondiale, fiii patriei au ştiut că au o datorie vitală faţă de pămîntul şi poporul din care s-au născut. La rădăcina fiecărei garoafe de purpură şi a fiecărui tei, cu pirogravurile sale de fosfor înflorit, la temelia oricărei zidiri de astăzi şi a oricărei palme de pămînt liber românesc, se află chezăşie cîte o viaţă de erou. Noi nu vom pregeta niciodată să închinăm puilor de lei cele mai alese gînduri ale noastre, pentru că ei sînt bulbii cei curaţi ai patriei, părinţii care ne-au apărat, iar acum aşteaptă să le apărăm şi noi lăcaşul de veci şi memoria.

Din ce materie sînt plăsmuiţi eroii? Fără doar şi poate, din aceeaşi materie cosmică şi augustă, din care e plăsmuită patria. Fiinţa lor lasă prin aer inscripţii de aur aidoma unor gigantice oştiri de albine, care au trudit din răsputeri pentru izbînda mierii pe pămînt. Un asemenea erou, unic şi epocal, a fost Tudor Vladimirescu.



„TUDOR A FOST O PERSONIFICARE A DEŞTEPTĂRII NAŢIONALE” - scria Nicolae Bălcescu. Născut, după toate probabilităţile, în luna iunie a anului 1780, în satul gorjan Vladimiri, într-o familie de ţărani liberi, Tudor a fost înzestrat de la natură cu o exemplară agerime a minţii şi cu remarcabile trăsături de caracter. El avea să parcurgă, de timpuriu, ajutat de marile sale însuşiri, şi de o seamă de oameni de bine care aveau încredere în steaua lui, o serie de trepte ale ierarhiei boiereşti şi militare. La o vîrstă încă tînără, după ce practică mai multe meserii, avînd şi îndeletnicirea de a vinde vite, seu şi peşte, după ce peregrinează prin ţară şi peste hotare, el ajunge vătaf al plaiului Cloşanilor, în 1806, şi se afirmă ca o căpetenie de mare valoare a oastei de panduri olteni - formă tradiţională de apărare populară. Avea, aşadar, o situaţie materială bună, chiar foarte bună, de vreme ce şi-a putut permite, în buna tradiţie a domnilor şi boierilor pămînteni, să întemeieze o biserică în satul Prejna, unde s-a şi păstrat un frumos tablou votiv cu chipul său. Consacrîndu-se carierei militare, s-a remarcat în războiul ruso-turc şi a fost decorat cu ordinul „Sfîntului Vladimir”. Avea deci toate şansele să ocupe poziţii sociale şi militare din ce în ce mai bune, poate chiar un loc în divan. Şi totuşi, slugerul a renunţat la tot, a sacrificat şi linişte, şi avere, şi viaţă pentru un ideal infinit mai înalt decît orice satisfacţie personală: slujirea patriei, repunerea ei în drepturile cele vechi, fericirea şi dreptatea pentru tot norodul românesc. Înainte de a evoca o seamă de aspecte ale revoluţiei conduse de el şi ecourile uriaşe pe care aceasta le-a avut nu numai în epocă, dar şi mai tîrziu, să încercăm, cu sprijinul cîtorva martori ai vremii, să desprindem din pulberea cronicilor chipul lui Tudor. Iată o schiţă pentru un posibil portret, fizic şi spiritual, care ni-1 apropie şi mai mult, în timp şi spaţiu, făcîndu-i prezenţa extrem de vie. Din puţinele portrete care s-au păstrat (printre care îl menţionăm şi pe acela executat magistral de Theodor Aman, după relatările ulterioare ale pandurilor) precum şi din mărturiile scrise sau rostite, ne putem da seama că slugerul avea, în mare parte, trăsăturile esenţiale şi virtuţile Poporului Român. Să vedem cum îl descrie Ştefan Scarlat Dăscălescu: „Om de statură mai mult mijlocie, talia bine proporţionată, faţa palidă, mustaţă galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decît oval, trăsăturile feţei potrivite, nu prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urît”. Tot el notează că „stă drept ca un soldat” şi are „un aer de comandir”. Iată şi cîteva notaţii de suflet pe care le face Zilot Românul în „Jalnica cîntare pentru care să cuprind Revoluţia românilor supt Tudor slugerul Vladimirescu, i zavera supt Aleco beizadea Ipsilanti, i stăpînirea turcească supt Chehaia bei, i oareşice din domnia românească întoarsă iar la români de la grecii fanarioţi subt domnul Grigore Ghica Voevod”, alcătuită la 1823: „Cu adevărat avea omul duh firesc şi vorba lui puţină şi totdeauna pe gînduri, şi cînd îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa cîte o vorbă desperată asupra tiraniei”. De o frumuseţe aparte sînt şi descrierile făcute de Chiriac Popescu, unul dintre aghiotanţii lui Tudor, şi de polcovnicul Ioniţă Cegan. Întîiul scria: „Vladimirescu era fireşte om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos”. Iar cel de-al doilea: „Ştii d-ta, domnule, ce om era căpitanul nostru Tudor? El, care nu rîdea niciodată, cînd auzea că vin turcii asupra noastră, că să năpustea păgînii ca vijelia, cînd nici cu gîndul nu gîndeai, el de bucurie începea să cînte şi să joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nuntă”.

Nu mai puţin interesant îl surprinde Alexandru Pelimon în Tudor Vladimirescu. Mişcarea de la 1821: „...el era om de-o talie mijlocie, în etate ca de 40 ani, smead la chip (cu un semn pe obraz în jos sub ochiul stîng, ca cum i-ar fi picat o lacrimă) al căruia aer dovedea un caracter ferm şi mare capacitate militară, portul său: o dulamă, pantaloni leşeşti, ce era la modă p-atunci, încins cu brîu peste mijloc, cu o bundă mare îmblănită, cu o căciulă înaltă, gelepească de hîrşie, şi armat de o spadă ce o purta atîrnată de nişte găitane pe dupe gît, cu pistoale la cingătoare. Vocea sa era tunătoare...”.

Tot astfel, un alt contemporan, l-am numit pe Gheorghe Hagi Toma Peşacov, îl numeşte într-o elegie „heroul României”, pentru ca mai tîrziu, Ion Ghica să scrie în lucrarea sa „Din vremea zaverei”, pe baza mărturiilor celor care l-au cunoscut, că Tudor era „un om de arme, îndrăzneţ şi patriot, care dăduse dovezi de mare vitejie comandînd panduri în toate bătăliile contra turcilor de la anul 1806 pînă la 1812”, fiind adorat de panduri, în ciuda măsurilor disciplinare aspre pe care le lua fiind numit de toţi românii Domnul Tudor, considerat „adevăratul domn al Ţării Româneşti”. Personalitatea lui are darul, după cum se vede, să fascineze şi astăzi. Nu ne propunem aici să evocăm constelaţia impresionantă de testimonii, studii, lucrări de beletristică şi artă plastică, nestemate ale folclorului, oratorii şi alte produse ale harului românesc, al căror personaj central este Tudor Vladimirescu. Deşi steaua lui a trecut pe cerul patriei vreme de numai cîteva luni, între ianuarie şi mai ale anului 1821, fuzeele luminoase, pe care le-a răspîndit şi le-a presărat cu dărnicie în jur, au stîrnit imaginaţia tuturor celor care i-au urmat. El, care îşi trăgea sevele din vlaga şi lacrimile a sute de generaţii de olteni împătimiţi, a devenit peste timp unul dintre simbolurile Renaşterii naţionale. Era un bărbat falnic, de mare onoare şi loialitate, ştia greceşte şi ruseşte, se afla pus la curent cu ceea ce se întîmpla nu numai în ţară, ci şi în viaţa politică a Europei. El îşi lărgise, de altfel, orizontul cu prilejul şederii îndelungate la Viena, în anul 1814, tocmai în zilele celebrului Congres care legiferase înfrîngerea Franţei napoleoniene. Au rămas, din fericire, cîteva scrisori autografe de-ale lui, adresate boierului Ioan Glogoveanu, care îl trimisese acolo pentru rezolvarea unor probleme financiare şi juridice de ordin familial. Numindu-1 pe Napoleon „Bună-parte”, tînărul valah era preocupat de evenimente şi de gradul în care ele puteau influenţa lucrurile în ţările române: „Să aşteaptă, în octomvrie, din toate părţile, miniştri pentru Congres, şi vine şi împăratul Rosiei. Să sună că atunci va fi ceva şi pentru locurile acelea ; ci mult au fost, puţin au rămas”.



„CE STRIGĂ LA 1821 POPORUL ROMÂN, acum în picioare şi deşteptat ? - interoga Nicolae Bălcescu. „Poarta călcase drepturile ţării: poporul cere ca să le consfinţească din nou; fanarioţii şi ciocoii trădaseră un veac ţara: poporul cere ca puterea să se ia din mîinile lor, că tot românul să fie liber şi egal în ţara lui; într-un cuvînt, cere ca statul să se facă românesc, cere domnirea democraţiei. Vladimirescu, care avu norocirea de a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea de a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi de a fi ucis de aceşti fanarioţi pe care după moarte-i, umbra lui urmează a-i înlătura din ţară. Căci revoluţia nu moare cu dînsul...” Am reprodus acest pasaj din Mersul revoluţiei în istoria românilor pentru că el ilustrează cît se poate de pătrunzător esenţa mişcării iniţiate şi conduse de Tudor. Revoluţia de la 1821 marchează începutul epocii moderne în Istoria României, ale cărei momente de vîrf aveau să fie apoi Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, Războiul de Independenţă din 1877-1878, Unirea cea mare şi veşnică din 1918—1919 şi epopeea declanşată în ziua de 23 August 1944. Este de la sine înţeles că Tudor n-ar fi putut strînge o oaste atît de numeroasă (se estimează că ea trecea de cifra de 20.000 de oameni) dacă stindardul sub care lupta nu ar fi avut o dublă coloratură: naţională şi socială. Pe plan militar, Tudor a sintetizat tradiţia medievală a războiului popular, cu inovaţia armatei permanente, de militari de profesie. Amploarea armată a mişcării s-a datorat, în primul rînd, încorporării semi-generalizate care s-a produs în ţară pe bază de adeziune şi entuziasm popular fără margini, precum şi constituirii unor adevărate gărzi civice şi redute de apărare care au luat naştere în fiecare localitate intrată sub autoritatea revoluţiei, în vederea asigurării ordinii şi unei posibile retrageri. Astfel, se poate considera că Revoluţia de la 1821 este o piatră de temelie pentru începuturile armatei romane moderne - entitate naţională de care urma să avem atîta nevoie în cursul încleştărilor supreme care ne-au încercat fiinţa timp de peste 100 de ani de atunci înainte. Pornită într-o strînsă relaţie cu Eteria grecească, revoluţia românilor avea să-şi adune treptat şuvoaiele într-o matcă proprie şi incon-fundabilă. Tudor nu a fost, după părerea noastră şi a altor autori, membru activ al organizaţiei greceşti. El şi-a păstrat lucid, atît angajamentele faţă de aceasta, dar şi, mai cu seamă, posibilităţile de a acţiona nestingherit în direcţia intereselor naţionale româneşti. Evenimentele istorice propriu-zise sînt foarte bine cunoscute, acum, la aproape 160 de ani de la petrecerea lor. „Răzbunător al Daciei” - aşa scria diplomatul englez Koch că se intitula Tudor Vladimirescu la acea oră din existenţa Europei. Este neîndoielnic că marele oştean şi patriot avea un viu simţămînt al romanităţii în întreg ansamblul ei, în pofida vremelnicei despărţiri a celor trei ţări surori. Atît în Moldova, cît şi în Transilvania, revoluţia condusă de el a avut ecouri dintre cele mai fericite. Iată o expresie a mîinii frăţeşti pe care Tudor o întindea moldovenilor, sub forma unei epistole din 5 aprilie 1821, în care el adresa un apel limpede la luptă înfrăţită „ca unii ce suntem de un neam, de o lege... Urmează să ştim cele ce se fac acolo şi să le vestim carte de aici ca fiind la un gînd şi într-un glas cu Moldova, să putem cîştiga deopotrivă drepturile acestor prinţipaturi, ajutorîndu-ne unii pe alţii”. Este emoţionantă, de asemenea, proclamaţia pe care o rosteau românii ardeleni prin tîrguri : „Se face înştiinţare, că de către răsărit, s-a ridicat un crăiuţ, cui e numele Toderaş, întîi cu puţină oaste, dar din zi în zi sporeşte; pînă acum s-au adunat cîteva sute şi mii. Dumnezeu i-o fi asupra, că vrea să facă dreptate şi acuma-i în Ţara Românească, isprăveşte lucrul cu boierii şi de s-o sfîrşi lucrul bine acolo, pînă la Paşti, o da şi într-acoace... ca să facă şi aicia dreptate”. Pentru a ne face o idee despre flacăra nădejdii pe care Tudor a aprins-o în inimile fraţilor săi români de peste munţi, iată spre exemplificare un fragment dintr-o scrisoare adresată de consulul austriac la Bucureşti către şefii săi din Viena: „...spiritul de libertate şi independenţă pe care Tudor şi ostaşii săi îl insuflară românilor aspri şi necăjiţi (mă tem) să nu cuprindă - ca o boală molipsitoare - şi pe românii din Transilvania...”. În acel timp, mai erau în viaţă mulţi dintre participanţii şi martorii direcţi ai răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, iar duhul acestor martiri era încă foarte viu şi prevestitor de furtuni. Aşa, după cum scria şi acad. Ştefan Pascu, românii ardeleni au participat activ, ca voluntari, în oastea de panduri. Corespondentul ziarului „Wiener Allgemeine Zeitung” afirmă că la intrarea în Cerneţi oastea lui Tudor avea 1.500 de oameni „în cea mai mare parte dezertori din Transilvania”. Între ardeleni, fireşte, o figură luminoasă în oastea lui Tudor era dascălul Gheorghe Lazăr. Acesta, după cum spunea Heliade, „era în toate zilele binevenit la Cotroceni unde Tudor era asediat cu oastea sa, era consultat adesea la întăriturile ce se făceau lagărului”. Iar Christian Tell scria că: „Lazăr învăţa pe oamenii lui Tudor cum să facă afeturile şi cum să dea cu tunul. Pandurii pînă a nu da cu tunurile ziceau: staţi să vie neamţul să îndrepte tunul. Neamţul era Lazăr”. Este un adevăr indiscutabil că prin reverberaţiile puternice născute în Ardeal şi Moldova, prin legăturile directe avute de revoluţionari cu românii din celelalte provincii, marea mişcare a lui Tudor a contribuit din plin la desăvîrşirea procesului de făurire a conştiinţei comune a tuturor fiilor patriei, operă dificilă şi sublimă, care avea de atunci încoace să parcurgă etape superioare pe drumul ireversibil al triumfului idealurilor noastre sacre de libertate, unitate şi propăşire naţională. Revoluţia condusă de Tudor a avut ecouri largi şi peste graniţe. Principalele române şi celelalte ţări din sud-estul Europei puteau acum şi era imperios necesar să găsească forme tot mai eficiente de zdruncinare a stabilităţii Imperiului otoman. În urma acestor mişcări centrifuge, care au cutremurat clin temelii anacronicul imperiu, poporul grec, de pildă, avea să-şi dobîndească independenţa la anul 1824. Personalitatea lui Vladimirescu a stîrnit reacţii dintre cele mai interesante într-o serie de ţări ale continentului. într-un ziar englezesc el este numit „Campion al Dreptăţii”. Alţii, pe alte meridiane, îl comparau cu Cromwell sau cu Tomasso Anielo. Ajunsese, într-un timp uluitor de scurt, un om temut şi respectat, hulit şi iubit - ca orice covîrşitoare personalitate istorică. Karl Marx scria, reliefînd valoarea extraordinară a personalităţii marelui oltean: „Tudor Vladimirescu era patriot român. El nu s-a adresat boierimii, ci ţăranilor. Cum a auzit despre cele dintîi mişcări ale lui Ipsilanti, a şi chemat la arme pe ţăranii din munţii Olteniei. Coborît cu dînşii la Craiova, adună poporul şi îi făcu cunoscute planurile sale de eliberare. În cîteva zile era stăpîn pe întregul banat al Craiovei... Ţăranii alergau în masă în jurul său, nu-l mai numesc decît Tudor Vodă (principele Tudor)”.



MOŞTENIREA LUI TUDOR VLADIMIRESCU ESTE PENTRU NOI, ROMÂNII, SFÎNTĂ. Cel care la vîrsta de 40 de ani intra triumfător în Bucureşti cu o pîine aurie în mînă, în semn de belşug, şi care peste scurt timp dădea proclamaţii incendiare şi alcătuia arzuri de o mare frumuseţe lingvistică nestemată, cel care a plătit cu viaţa cutezanţa lui vulturească de a visa la fericirea poporului român şi a fost pomenit cu cinste de marile spirite ale veacului său şi ale celui în care trăim, a intrat în Pantheonul naţiei ca un Erou legendar. Noi, toţi cei care simţim şi năzuim româneşte, îl venerăm pe marele bărbat pentru fiecare cuvînt şi acţiune a sa, pentru tăria de a fi îmbrăcat, conştient, „cămaşa morţii” pentru tot ceea ce a însemnat el în redeşteptarea demnităţii naţionale. Aflat la loc de cinste şi împodobit cu lauri în programele de luptă ale tuturor revoluţionarilor care l-au urmat, Tudor a constituit un exemplu strălucit atît pentru paşoptişti, cît şi pentru unionişti, atît pentru făuritorii independenţei de stat, cît şi pentru corifeii mişcării muncitoreşti. Astăzi, mişcarea condusă de Tudor este interpretată just, ca o revoluţie autentică, nu de import, ci pur românească, constituind un moment de cotitură în lupta pentru libertate şi dreptate socială, pentru scuturarea jugului dominaţiei străine şi afirmarea drepturilor naţionale ale Poporului Român. Pilda exemplară de curaj şi spirit vizionar a lui Tudor este obiect de studiu pentru tinerele generaţii, numele lui este purtat astăzi de prestigioase redute culturale şi de învăţămînt, există o mare decoraţie care îi poartă numele, spiritul lui este prezent pretutindeni şi va dăinui de-a pururi. Fie-ne îngăduit, stimaţi cititori, să ne plecăm frunţile, în semn de pios omagiu, acum, la bicentenarul naşterii sale. El a fost şi va rămîne unul dintre voievozii noştri neînduplecaţi, de vigoarea Oltului, Dunării şi Carpaţilor, voievozi fără de care noi n-am mai fi vorbit astăzi limba românească cea cu atît de dulci rădăcini latineşti, n-am mai fi avut poate, hotarele de astăzi, iar umanitatea nu ne-ar fi cunoscut în adevărata şi demna noastră întruchipare. Lacrima de sub ochiul stîng al lui Tudor, suspendată şi ţinută în frîu de bărbăţia lui demnă, n-a mai căzut. A căzut însă, ca un blestem reformator, profeţia pe care o făcea el, în dimineaţa trădării sale, din cerdacul Goleştilor, tuturor acelor putregaiuri care l-au vîndut: „Sîn-gele meu pe capul copiilor voştri!”. Justiţiară, istoria i-a făcut dreptate lui Tudor.

CORNELIU VADIM TUDOR

(1980)

* * *

II. NOI MĂRTURII DESPRE 1821

Recent au fost descoperite noi şi preţioase mărturii despre Revoluţia de eliberare naţională şi socială din Ţara Românească, de la 1821, despre eroul ei, Tudor Vladimirescu. Ele vin să se adauge în chip fericit suitei de manifestări şi evenimente prin care întregul nostru popor omagiază acum împlinirea a 160 de ani de la desfăşurarea acestui memorabil act de mîndrie naţională, care marchează începutul României moderne.

Este vorba, în primul rînd, despre partitura şi manuscrisul unui imn original, cu caracter laic, descoperite la schitul Strehareţ (jud. Olt) de către neobositul cercetător al istoriei noastre vechi, Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei. Datat în anul 1820 şi scris de prietenul şi sfetnicul lui Tudor, episcopul Ilarion al Argeşului (versurile, în număr de 44) şi de un anume Pavel (muzica), se presupune că acest imn a fost una dintre formele spirituale care au pregătit revoluţia, fiind, alături de celebrul „Mugur, mugurel”, un cîntec mult îndrăgit de panduri. Tulburătoare prin melosul său românesc, care urcă din profunzimile istoriei, cu reflexe de doină, lucrarea are o importanţă excepţională mai cu seamă datorită versurilor sale, care anticipează unirea celor trei ţări române, însufleţind pandurii şi poporul pentru realizarea acestui măreţ ideal al românilor dintotdeauna.

De menţionat că versurile imnului erau cunoscute, ele fiind scrijelate pe una dintre cele patru coloane ale pridvorului bisericii Antim din Bucureşti. Coloană care, printr-o ingenioasă personificare poetică, „vorbeşte” despre celelalte trei surori ale sale: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.

A fost găsit, totodată, un inel de argint aurit - se presupune că bijuteria a servit drept sigiliu în cancelaria lui Tudor Vladimirescu. Deosebit de interesantă este reprezentarea miniaturală care figurează pe cameea ovală, de culoare roz, a inelului: o femeie care îşi rupe cătuşele, ridicînd ochii şi braţele către o stea, precum şi inscripţia „1821”. Cercetătorii apreciază că aceasta este prima alegorie a României moderne, servind ulterior ca simbol pentru revoluţionarii şi pictorii paşoptişti.

(1981)

Abia acum am înţeles că Poliţia şi Procuratura au dreptate: DAN DIACONESCU E UN ŞANTAJIST NENOROCIT...



Pînă acum, l-am menajat pe parvenitul din Caracal. Nu vreau să vă mai amintesc ce am făcut pentru postul lui de Televiziune, căruia i-am asigurat un rating-record de zeci de ori. Cine nu crede, n-are decît să se uite pe cifrele de audienţă ale posturilor unde sînt invitat acum: Antena 3, Realitatea TV, Kanal D. Acesta e adevăratul sondaj de opinie. Iar eu am făcut-o şi o fac gratis, ba chiar am refuzat ofertele unora de a primi, după fiecare emisiune, un plic cu onorariu. „Eu nu sînt lăutar, oameni buni, să primesc «darul» după nuntă.“ Pe Dan Diaconescu l-am ajutat pentru că l-am simţit inimos şi curajos, venit pe jos, dintr-un tîrg oltenesc, să facă ce? Dreptate, zicea el. Şi un nume în presă. În realitate, el era ahtiat după bani. Bani mulţi, foarte mulţi, inimaginabil de mulţi, aşa după cum avea să se adeverească în curînd. În anul 2002, în semn de protest faţă de închiderea, abuzivă, a OTV, de către Adrian Năstase personal, eu mi-am dat demisia din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. În ziua de 13 septembrie 2002, printr-o Scrisoare Deschisă adresată preşedintelui de atunci al acelui important forum, austriacul Peter Schieder, anunţam decizia mea şi motivele. Am organizat şi am condus, personal, un Miting şi un Marş de Protest, în Capitală, din Piaţa Senatului pînă la Palatul Cotroceni, la care au participat peste 7.000 de persoane. Aşa cum îl ştim deja, numitul Dan Diaconescu a pretins că n-a fost mare scofală, fiindcă postul ar fi fost închis din cauza mea. Adevărul e altul: Adrian Năstase îl pîndea de mult şi făcea demersuri fie să-l înhaţe gratis, fie să îl cumpere la un preţ de chilipir. Acest comportament atît de grosolan şi, efectiv, banditesc şi inexplicabil pentru un om cultivat a reprezentat unul dintre motivele pentru care l-a trîntit Dumnezeu – răsunător, total, definitiv. Anii au trecut. Atîtea şi atîtea s-au întîmplat între timp. Evenimentul cel mai important l-a constituit arestarea lui Dan Diaconescu. Aşadar, n-a mai fost închis postul, ci patronul. De ce? Tot pentru că nu a cedat în faţa neamurilor proaste, care alergau cu limba scoasă după o „Trompetă a Carpaţilor“. Era tot un abuz. Nu aşa se procedează, una-două sînt zornăite cătuşele la urechile unor oameni bănuiţi, nu dovediţi de corupţie, şantaj etc. Ştiţi comportamentul lui Băsescu: primitiv, aberant, criminal. Pe Adrian Năstase l-a bătut Dumnezeu a mia parte din cît o să-l bată pe fostul lui vecin de vilă şi de alianţă politică, Traian Băsescu. Iar pedeapsa va cădea, ca trăznetul, din senin, exact cînd îi va fi lumea mai dragă. Eu am fost şi am rămas un om drept. Revoltat de această imensă porcărie, i-am luat apărarea lui Dan Diaconescu. La Realitatea TV, nu la OTV. Fiindcă atunci cînd mă pregăteam să plec spre OTV, la invitaţia stăpînei (din umbră) a lui Dan Diaconescu, pe nume Diana Voiculescu, totul s-a contramandat. Nu înţelegeam de ce. După cîteva zile am înţeles: se negocia de zor, se bătea palma pentru o mare şmecherie, aşa că ADEVĂRUL şi vinovaţii pentru arestarea caracaliotului nu trebuiau să fie divulgaţi. Aveam să fiu informat că cel arestat a fost vizitat, în celulă, de micul agent Iulian Fota – o nulitate şi ca intelect, şi ca om, dar cu capul plin de „muci strategici“. Neica-nimeni Fota şi posesorul de Rolls-Royce au băut adălmaşul pentru eliberarea rapidă din arest, cu condiţia ca el, Diaconescu, să înfiinţeze, rapid, un partid-televizor, pe care să-l depună la picioarele lui Traian Băsescu. Totul la derută, pentru a se crea pretextul şi justificarea fraudelor electorale. Fiindcă adevărul e altul: tendinţa este aceea de dispariţie a partidelor, nu de înfiinţare a unora noi. Aşa e şi cu ziarele: ele dispar, nu apar. Uitaţi-vă la publicaţii cu pretenţii, care au închis prăvălia: „Ziua“, „Cotidianul“, „Gîndul“, „Gardianul“, „Academia Caţavencu“ ş.a. Deşi par două chestiuni diferite, regula e aceeaşi: pe vreme de criză, oamenii au alte priorităţi, care se adaugă suprasaturării de politică, de tocat vorbe, de isterizare în massă. Veţi vedea că aceeaşi regulă (nescrisă, bineînţeles) se aplică şi la posturile de Televiziune. Printre primele care îşi vor închide porţile e OTV-ul. De ce? Din foarte multe motive, principalul fiind acela al concurenţei strivitoare a posturilor comerciale şi de ştiri. Indiferent cît s-ar lăuda D. Diaconescu, în stilul lui, că e „lider de piaţă“ şi că „aseară am făcut audienţă-record“, OTV se tîrăşte, agonizează, horcăie pe la 1 punct de rating. Iar dacă va mai invita mulţi sifilitici, de teapa lui Pavel Coruţ, care scuipă blasfemii la adresa Bibliei şi a lui Isus Christos, dar şi de teapa acelora pentru care orice moarte este, musai, un asasinat – atunci harakiri e asigurat. Dar ăsta-i Dan Diaconescu: umflă ratingul postului aşa cum umflă şi sondajul partidului. Care sparge şi barometrele de opinie, şi termometrele cu mercur, învîrtindu-se, de nebun, ca o muscă beată, în jurul a 20%. În realitate, cu toţi banii pe care Famiglia Udrea – Cocoş, la ordinul lui Băsescu, îi pompează în PP-DD, acest partiduleţ artificial n-a depăşit, niciodată, 2-3%. Asta-i situaţia. Dacă a avea un post TV ar fi o condiţie vitală pentru un partid, atunci formaţiunea lui Dan Voiculescu, Partidul Conservator, în spatele căreia se află 4 posturi de Televiziune, 1 post de Radio şi 1 mare cotidian ar trebui să atingă 30%, ceea ce nu e cazul. Aşa că Dan Diaconescu ori se ambalează singur („Curaj, găină, că te tai!“) ori e păcălit de alţii. Fiind, el, informat de eşecul „proiectului“ fotist, Băsescu a fost cît pe-aci, în cîteva rînduri, să ordone o nouă arestare a gloabei pe care o crezuse harmăsar. Cu greu a fost potolit. Mai nou, aceiaşi „strategi“ cotrocenişti (Fota, Lăzăroiu, probabil şi Măgureanu, sfetnicul Matrozului Chior) au clocit o altă diversiune: să-l lanseze pe Fulgerică din Caracal în cursa pentru Primăria Generală a Capitalei! Chipurile, ca independent. Cum aşa? Nu are partid? Independent era, şi încă mai este, Sorin Oprescu, care chiar nu face parte din nici o formaţiune. Dar Dan Diaconescu? Nu mai intru în amănunte, pe care fiţi siguri că le cunosc. Evident că nici trucul acesta nu are nici un viitor. Pentru că lumea simte şi ştie că, orice ar face D. Diaconescu, orice ar spune, oricît s-ar agita - în spatele lui e Băsescu. Care l-a muşcat o dată, fatal, ca Dracula în filme, şi l-a făcut sclavul lui. Nu ştiu dacă micul caracaliot e conştient în ce joc murdar s-a băgat şi cît de periculos trăieşte. El e pe un drum greşit, care duce într-o singură direcţie: puşcăria. Ba nu, mai e o ramificaţie, către o altă destinaţie: balamucul. Mai devreme sau mai tîrziu, el va ajunge într-una din cele două stabilimente. Lui i se aplică, de minune, un aforism al lui Cervantes: „Cine vrea să se îmbogăţească într-un an, va fi spînzurat în 6 luni“. Să dea Dumnezeu să mă înşel eu. Dar am ţinut la băiatul ăsta, fiindcă are şi calităţi şi părea sincer şi civilizat în demersurile sale – pînă cînd „blestemata foame de aur“ i-a luat minţile şi l-a făcut să delireze, titrînd, aiuritor, expresii de genul „Dan Diaconescu, viitorul preşedinte al României“... Parcă-parcă ceva mai convingător era Iosipescu-Zambra, cu care Dan Diaconescu şi seamănă, pe legea mea!

Dar, ce m-a făcut să ies din tăcerea pe care mi-am impus-o şi să-l urechez puţin pe cel care îmi ţinea haina şi îmi turna apă minerală în pahar, cu vizibile talente de valet? Iată ce s-a întîmplat: în seara zilei de 26 mai a.c., la OTV a apărut un anunţ mare, care ne anunţa că se transmite „Filmul complet al înmormîntării marelui scriitor Fănuş Neagu“. Prin Cimitirul Bellu bîzîia, ca o muscă beată, Horaţiu Nicolau (pe care Madame Clarence îl cunoaşte bine, prietenii ştiu de ce), care se agăţa de oameni, le cerea declaraţii despre cel dispărut, făcea greşeli cu nemiluita etc. Pe scurt, băiatul (fetiţa) NU era în temă şi deranja ceremonia funerară. Problema nu e a lui: el e o apariţie ridicolă, care cere palme, neavînd nici o legătură cu presa, ci, eventual, cu Circul de Stat. Problema e a lui Dan Diaconescu, care a minţit foarte urît, scriind pe ecran „FILMUL COMPLET“, dar cenzurînd, cu neruşinare, trei discursuri funebre, rostite la căpătîiul lui Fănuş Neagu. E vorba de cuvintele de rămas bun ale tinerilor scriitori Nicolae Iliescu şi Răzvan Voncu, precum şi de necrologul meu. Sincer să fiu, n-aş fi vrut să spun nimic, întrucît eram nedormit şi nici nu doresc să trec drept un orator de profesie pentru ceremonii de doliu. Dar, la rugămintea familiei, am vorbit. Evident, am vorbit liber, fără un text scris. Poate şi din acest motiv discursul meu i-a părut criticului literar Gabriel Dimisianu „prea lung“ – bine, omul mă urăşte sincer, încă de pe cînd revista la care lucra, „România literară“, practica un linşaj barbar împotriva mentorului meu literar, Eugen Barbu. Dar cîte discursuri a rostit, la viaţa lui, „soţul soţiei sale“, Gabriel Dimisianu? Eu am rostit cca. 1.000, nu numai în ţară, ci şi în Parlamentul European, precum şi la mari reuniuni internaţionale, desfăşurate la Berlin, Sankt-Petersburg, Rabat, Tripoli, Atena ş.a. Banda „Europei libere“ a fost, a rămas şi va muri bolnavă de ură. Dar, despre aceşti rataţi voi mai avea prilejul să scriu. Aşadar, am ţinut un discurs. Aplaudat de participanţii la acel nefericit eveniment, ceea ce, la astfel de ocazii, nu se obişnuieşte. N-am făcut-o pentru mine, ci pentru memoria acelui om generos, căruia şi eu, şi atîţia alţi scriitori din generaţiile mai noi, i-am datorat enorm. Noi, cei de afară, nu-i vedem pe morţii închişi în sicrie, dar, cu siguranţă, ei ne văd pe noi, fiindcă sufletele lor sînt acolo, plutesc peste creştetele noastre. Fănuş Neagu ne vedea şi simţea cît de mult l-am iubit. Echipele de Televiziune prezente la funeralii au filmat cîteva secvenţe, după care au plecat – mai bifaseră o acţiune, nu ieşise nici un scandal, nu căzuse clopotul din turla capelei în capul lui Irinel Columbeanu (care, desigur, nu avea ce căuta acolo), nu fugise Oana Zăvoranu cu coliva lui Pepe (care să se plîngă apoi că a fost jefuit) etc. De filmat, se pare că filmase, integral, doar OTV. Că tot nu are programe proprii prea multe. Eu aveam nevoie de o copie a casetei video, pentru a-mi transcrie discursul şi a-l publica în ziar. Am vorbit în acest sens cu Florin Condurăţeanu – a promis că mă sună şi îmi dă o soluţie. N-a sunat nici pînă în ziua de azi. Dar seara aveam să-l aud, tot la OTV, debitînd o „perlă“ colosală, încă nemaiauzită în spaţiul public românesc: cică Dimitrie Cantemir l-a salvat de la moarte pe „uriaşul scriitor Lev Tolstoi“ (?!). Vai, vai, vai! E posibil aşa ceva? Între cei doi e o diferenţă de cca. 150 de ani: românul Cantemir se naşte la 1673, iar rusul Tolstoi – la 1828. Nu se poate o gafă atît de monumentală, dragă Florin Condurăţeanu! Entuziasmul, fanatismul, extazul tău teatral – toate astea nu ţin loc de cultură. Revenind la „Filmul complet“, voi spune că cei care au fost la Cimitirul Bellu au văzut că era... incomplet: se cenzurase tocmai discursul meu! Şi, ca să nu bată la ochi, au fost eliminate, la montaj, şi cuvintele de rămas bun rostite de prozatorii Nicolae Iliescu şi Răzvan Voncu. Adică ceea ce era mai important! Personajul principal nu mai era Fănuş Neagu, ci specimenul tuns-castron, Horaţiu Nicolau. Fireşte, fiecare post de Televiziune are libertatea să difuzeze ce vrea el. Dar să nu mintă. Să nu-şi dezinformeze publicul. Cenzurîndu-mă pe mine (din răzbunare prostească, pentru că tot mai multe filiale ale hibridului său partid intră în PRM, sau din calcule politice tembele), Dan Diaconescu a insultat memoria lui Fănuş Neagu. E urît. E odios. Şi, cu siguranţă, o să-l bată Dumnezeu. Televiziunea Poporului? Haida-de! Care popor? Poporul lui Băsescu, Cocoş, Fota şi Lăzăroiu?

I-ar ucide lumea cu pietre, în piaţa publică. Iartă-mă, Fănuş Neagu. N-am putut duce omagiul meu pînă la capăt. Dacă am fi fost manelişti, şi eu, şi tu, televiziunile ar fi transmis totul, non-stop, în direct. Pe cînd aşa? Tu, un biet scriitor clasic, iar eu un amărît de membru al Parlamentului European. Amîndoi fără bani. Amîndoi patrioţi. Acum e vremea lichelelor. A ticăloşilor. „Tii, kallos!“ – exclamau zapciii fanarioţi cînd le luau ţăranilor români velinţa de pe pat, sau icoana de pe perete. În greceşte, asta înseamnă: „Ia uite ce frumos!“. Îţi plăcea acest „cuvînt călător“, din care românii, cu geniul lor metaforic, au scos „ticălos“. Atunci era frumos, într-un fel, fiindcă epoca avea parfumul ei. Acum, însă, e urît...

CORNELIU VADIM TUDOR

27 mai 2011

Explicaţie poză: Dan Diaconescu, pe vremea cînd era un băiat amărît, din Caracal, iar Tribunul nu numai că îi fãcea rating la OTV, dar, ca încurajare, îi dădea şi Premiul Fundaţiei „România Mare“, secondat de fiica genialului Tudor Arghezi. Astăzi, Diaconescu e putred de bogat (dar şi şantajat), băgîndu-se slugă la „amanţii morţii“, Traian Băsescu - Elena Udrea. Ce ruşine!

21 mai 2011

SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA


An de an, la 21 mai, atît Biserica Ortodoxă, cît şi cea Romano-Catolică îi sărbătoresc pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cei „întocmai cu apostolii“. Vieţile lor sînt considerate adevărate modele de urmat, Constantin rămînînd în istorie ca împăratul roman care a acordat adevărata libertate Creştinismului.

Cu aceeaşi credinţă în Dumnezeu ca a fiului ei, Elena, mama lui Constantin, merge la Ierusalim, în fruntea unei sfinte solii, pentru a căuta crucea pe care a fost răstignit Isus Christos şi pentru a descoperi locul în care Mîntuitorul a fost îngropat. Şi nu a abandonat căutările pînă cînd, la 14 septembrie 326, nu a adus Sfînta Cruce în faţa credincioşilor din Imperiu. Iar descoperirea locului în care Isus a fost îngropat a fost cinstită prin ridicarea Bisericii Mormîntul lui Isus (în anul 330), chiar acolo unde existase cavoul familiei lui Iosif din Aritmateea. De asemenea, Sfînta Elena şi-a susţinut fiul în toate realizările sale, una dintre cele mai mari fiind ctitorirea unei noi capitale a Imperiului: Constantinopolul (oraşul lui Constantin). Inaugurat în anul 330, pe locurile fostului Byzanţ (şi ale actualului oraş turc Istanbul), Constantinopolul devine capitala creştină a Imperiului, cu multe biserici şi foarte pitoresc. De aceea, la vremea respectivă a fost numit „Roma cea nouă”, strălucind mai puternic decît Roma antică. Domnia primului împărat creştin al Imperiului Roman a durat peste 30 de ani (306 - 337), fiind o mare binecuvîntare pentru Biserică - a fost momentul în care acesteia i s-a dat libertate, după o lungă perioadă de interdicţie şi persecuţii. Constantin cel Mare a murit la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor, şi a fost înmormîntat în Biserica Sfinţii Apostoli, una dintre multele aşezăminte religioase construite chiar sub conducerea sa.

Sursa: Ziarul Tricolorul

14 mai 2011

A încetat din viaţă, la vîrsta de 89 de ani, nora celebrului om politic liberal Dinu Brătianu


Ieri, în jurul prînzului, a încetat din viaţă, în locuinţa sa din Bucureşti, doamna Eleonora Brătianu – nora lui Constantin (Dinu) Brătianu, fratele lui Ionel. I. C. Brătianu. Avea aproape 89 de ani (născută în septembrie 1922). Soţul ei, Dan Gheorghe Brătianu, era unul din cei 3 fii ai fruntaşului liberal. După ocuparea României de către trupele sovietice, aduse în ţară de necoptul rege Mihai de Hohenzollern, Dinu Brătianu a murit în închisoare, iar fiul său a făcut 6 ani de temniţă grea, la Sighet, iar apoi a avut domiciliu forţat, spărgînd piatră, ca salahor, pe propria sa moşie. Liderul PRM a apreciat-o mult pe Eleonora Brătianu, căreia i-a trimis, în mai multe rînduri, cărţile sale cu autograf. Bătrîna i-a mulţumit Tribunului, pentru idealismul cu care, de fiecare dată cînd s-a aflat în judeţul Argeş, a fost în pelerinaj la Biserica de la Florica, unde îşi dorm somnul de veci marii ctitori de Ţară, depunînd coroane de flori cu Tricolor. Ultima oară, Vadim a făcut o vizită la cripta Brătienilor în mai 2009, însoţit de Gigi Becali, în campania pentru Parlamentul European.

Înmormîntarea Eleonorei Brătianu va avea loc duminică, în sanctuarul de la Florica. Din partea preşedintelui PRM va fi depusă o coroană de flori cu panglică Tricoloră. Vor participa Mihai Coandă, Elena Pascu, alţi membri ai PRM. Dumnezeu s-o ierte pe distinsa şi regretata doamnă.

Sursa: Ziarul Tricolorul